Poezie
Autoportret
2 min lectură·
Mediu
Mii de stele au cazut din marea-ntunecata
Asa cum mii de ganduri ii strabat mintea zdruncinata.
Multe i-a vazut privirea, si mai multe a simtit
Dar ca ce simte acuma, milioane s-au sfarsit.
Viata i se pare moarte, visele sunt doar un vid
Sperante desarte care, in reluare o ucid.
Se ineaca pe uscat, marea este prea departe,
Mare de cuvinte care o indreapta catre moarte.
Apusul e la-nceput, dar suflarea-i mult prea trista,
In sfarsit si-a ingropat toata viata de artista.
Nu mai are vreun caiet, vreo strofa din vreo carte.
Toate putrezesc acum, in amintirea ei toate sunt moarte.
A uitat cum e sa scrie, a uitat cum se simtea,
A uitat care-i era viata, cum se mintea ca traia.
Acum toate astea-s duse, e doar ea si marea ei.
Dar brusc cand toate’s distruse ii vin o mie de idei.
Metafore pierdute-n zare, le uitase ca exista,
Amintirea este moarta dar cuvintele insista.
Sa fi fost doar un blocaj demonstrandu-i ca e buna?
Dar acum au mai ramas stelele si doar o luna.
O luna pana sa stie ca ea doar atunci traia:
Cu vorbele pe hartie: era ea doar cand scria.
Nimeni nu o intelege, toti stiu doar sa critice,
Dar acum, aici, evoca viata vietii mistice.
Poze ale mortii scrie, toate literele-n foaie,
Dar moartea e prea departe: inspiratia-i ca o ploaie.
A disparut si apusul, e doar ea si scrisul ei,
Nu mai e nimic distrus, are doar mii de idei.
00954
0