De șase săptămâni pământene ne învârtim în jurul Lunii. În stânga și în dreapta micului ochi de geam prin care putem privi în exterior nu vedem altceva decât spațiul infinit, negru și plin de luminițe. Nu ne e nici frig, nici cald. Nu ne doare nimic, nu suferim de nicio boală. Nu e nici beznă aici înăuntru și nici lumină orbitoare. Nu avem umbre. Când dormim, nu visăm. Nu avem răsărituri și nici apusuri. E lună plină tot timpul. Nu avem ceasuri și nici fotografii. Dormim când ne e somn și ne trezim când nu ne mai e, după programe trupești neștiute. Mâncăm când și când. Nimeni nu se dezbracă dar nici nu se îmbracă. După primele zece zile, ea m-a implorat să-i povestesc întâmplări, istorii, cărți, filme, orice, însă eu îmi pierdusem memoria. Inventează ceva, te rog! I-am spus din priviri că în universul orbital și steril prin care călătorim nu se poate inventa nimic. Atunci vorbește-mi ca să nu înnebunesc!, a adăugat. Spune-mi un cuvânt măcar, o virgulă, un semn al exclamării, orice! Eu am căutat atunci un cuvânt scris pe undeva prin stația spațială, ceva de pronunțat, un anunț, o etichetă, un semn, o instrucțiune, un aviz. A fost inutil: aparatele nu mai aveau demult nevoie de ghid de folosire, mergeau singure. Nici măcar o literă nu am găsit, nicăieri. Spațiu lugubru, sec, rece și trist în jur și infinit dincolo de hublou. Nu simțeam nici frig, nici cald, nici sete nici foame, nici durere ori plăcere, nu aveam nici lumină și nici umbre nu vedeam. Câte un gând, rar și greoi, ne traversa nava pentru a muri la jumătatea drumului dintre nicăieri și undeva, neconsolat, neînțeles, nedorit. Și atunci, când totul părea terminat, m-am auzit vorbind. Milă, am zis.