Când gândim că
purtăm în interior
orizonturi pe care
nu le cunoaștem...

Cum ar fi iubirea,
iubirea însăși devine
un înger pe care îl ducem
în timp ce nu îl distingem
niciodată în același fel.

E despre cum gândim
cu toată făptura
din ființa ei
infinitul.

Cioburi ale unor oglinzii
ale căror reflecții
cresc ca lumini.

Și sticla cerurilor
în a cărei forme devin
din propria vedere trecut.

Păpădii și sâmburi descarnați
de câmpuri și de păduri
ce se întorc în inimă
spre a o inunda.