Nefiindul curge prin venele luminii,
cu sau fără umbrele tale.
Nu pot sili haosul
să-și asume forma unei dimineți,
nici vidul să plângă în alb,
dar pot constrânge absența
să existe.

Ieri? O amprentă pe retină.
Azi? O iluzie care se gândește pe sine.
Mâine? O imposibilitate cu mască.

Acum te respir
în particule de sens risipite.
Acum te deconstruiesc
până la esența ta neverosimilă.

Ești un poem suspendat
între idee și abis,
un fragment infinit,
o ecuație pe care o rescriu
de fiecare dată
acum.