Mă îngădui cuvintelor, în sufletul lor
punându-mi vocalele gaj pe sentimente
în fiecare dimineață șoptită printre gene
de parcă-n mine ar clocoti magma
care scoate durerea la suprafață.

Mă simt descoperit de idoli tenebroși
pe care nu-i cunosc
la granițele ființei cu nefința hulpavă
de unde se înfruptă gânduri sonucigașe.

Sunetele limbii îmi par moarte
femeile cunoscute, neverosimile și triste,
nu mai vor decât ceva avere pentru siguranță
mărturisind spaima de sărăcie și luptă.

Mă întreb de unde-i lipsa de ideal
și atâta pustiu în inimi tinere?
Ori șarpele s-a încolăcit în suflete
de nu mai cred în regenerare și avânt!