poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10486 .



De dragoste... mai ales
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [morfeus ]

2007-03-07  |     | 





„Să vorbim despre iubire”, scria José Ortega y Gasset la începuturile „Studiilor despre iubire,” continuând cu un trist simț al realității: „dar să nu începem prin a vorbi despre iubiri. Iubirile sunt istorii mai mult sau mai puțin agitate, care survin între bărbați și femei. În ele intervin factori nenumărați care le complică și încâlcesc desfășurarea în asemenea măsură, încât, în majoritatea cazurilor, în iubiri se găsesc de toate, mai puțin ceea ce strict merită să se numească iubire.” Cunosc, așadar, și recunosc că ceea ce uimește în aceste istorii amoroase este tocmai lipsa dragostei. Iar absența iubirii nu înseamnă altceva decât absența luminii, mai bine zis întunericul în mijlocul căruia nu pot rodi decât plantele beznei: egoismul cu cei doi lăstari ai săi – trufia și dezmățul. Iar în bezna aceasta există un singur izvor de înseninare care să deschidă aurora. O singură rază ar fi îndestulătoare pentru a readuce zorii și pentru a preschimba obscurul acestor „iubiri” în ceea ce noi numim dragoste adevărată. Și raza aceasta, coborând din divin și adăpându-se din el, se numește jertfă.
Ne este ușor să cuvântăm despre iubire, deși este o greutate cât un munte să vorbim responsabil despre acest sentiment care înseamnă nu doar trăire necontrolată, ci și principiu. Nu este stare mai deplină decât a aceluia care iubește și care nu confundă iubirea cu îndrăgostirea. Iar atunci când iubești, cuvintele devin de prisos. Pentru că vorbesc pentru tine alți oratori, mult mai convingători: gesturile, atitudinile, jertfele tale zilnice... Iar dacă nu iubești, devii filosoful daltonist care ține prelegeri despre miracolul cromatic al clorofilei... Nu e ofrandă a vieții, în tumultul din jurul altarului, decât ofranda adusă de cel care a iubit, care iubește. Altfel, trupul oferit nu mai e dar și rod al iubirii, ci leșul din mâinile măcelarului, ființă destinată abatorului. Căci dacă cel ce ține penița în mână nu e decât un scrib, unde mai este strălucirea cuvintelor sale? Dacă cel ce își mângâie partenerul nu este decât un animal cu instinctul priponit latent, unde este splendoarea gestului său? Cel ce confundă patima meschină cu bucuria dată de savoarea iubirii este ca un pom ce își dăruiește sieși fructele, ignorând ploaia și țărâna din care se hrănește. Înflăcărarea celui care iubește se revarsă și asupra izvoarelor din care nu își poate domoli setea.
Ajung astfel la cel mai de temut mărăcine, care este cel mai de temut tocmai pentru că, deși pare cel mai inofensiv, este și cel mai mare sufocant al dragostelor. La ghimpele egoismului. Pentru că boldul lui omoară dragostea înainte ca ea să mijească, cu toate că faptele tale sunt frumoase și par bune. Mângâi un om sau îi zâmbești, îi suporți viciile, pentru că aștepți să se ivească, să se nască ceva bun pentru tine. Să îți fie răsplătite sacrificiile pe care le faci à contre-cœur. Însă dragostea care așteaptă și cere pentru sine poate rodi plăceri, dar nu bucurie. Și nici nu poate fi numită dragoste, ci ardoare, instinct, minciună. Omul se sperie de faptul că tot ce oferă altuia este furat de la sine, că ceea ce îi dă persoanei de lângă îl privează pe el însuși. Și se zgârcește, își chircește inima și o lasă să se strângă, să rămână în starea ei de stafidă. Așa ne-au învățat folosința și nevoia zilnică de artificial și goana materială. Așa ne-a obișnuit absența lui Dumnezeu și ignorarea, uitare jertfei. Dar așa cum nu îți economisești bătăile inimii pentru tine, așa să nu le zgârcești nici când ele se îndreaptă spre cel de lângă tine. Dăruind altuia o bătaie de inimă, o dăruiești, de fapt, eternității, și tu ești cel care ar trebui să se încline, fiindcă celălalt ți-a acordat favoarea de a primi.
Îndrăgostitul confundă adesea iubirea cu înflăcărarea, și dragostea cu nebunia stăpânirii. Însă aceasta din urmă te face să suferi, pentru că nu cunoaște altruismul dragostei. Instinctul proprietății este cel care te tulbură, care nu îți dă odihna și liniștea blândă a iubirii, pentru că el te ține cu ghearele încordate asupra persoanei pe care spui sau crezi că o iubești, dar pe care o pândești ca pe o pradă, nerecunoscând acest lucru. Și crezând că o iubești, sufoci aerul care o ține în viață, neînțelegând că instinctul proprietății este contrariul dragostei și că ceea ce se naște din el nu este bucuria ci suferința. Și astfel, poziția mea în raport cu celălalt este aidoma animalului care a găsit o ciozvârtă și o vrea doar pentru sine, mârâind și arătându-și colții oricui se apropie cu pași de amenințare. Și avem îndrăzneala să ne flatăm că iubim, pentru ca, în numele iubirii, să ne dedăm la o astfel de înfulecare disperată!
Recunosc, așadar, dragostea prin aceea că nu cere, ci oferă. Și mai ales, prin aceea că știe să primească frumos și cu demnitate. De aceea, ea nu poate fi jignită, rănită de lipsa unei manifestări mutuale. Însă rănile îți sunt provocate de mândrie, de orgoliu și de simțul alunecărilor din tine însuți, înspre persoana de lângă. Și greșești măsurând și cântărind gesturile de dărnicie. Căci dacă ceea ce primești îți poate fi luat cu ușurință, cine poate să îți fure ceea ce ai dăruit vreodată? Și dacă cel de lângă tine alege să îți ofere și el ceva, mânat de același sentiment și principiu ca și tine, tot dragostea te va învăța să primești. Pentru că nu este totuna cum întinzi mâna să ți se pună în palmă sau să ți se abandoneze în brațe ființa iubită și inima ei. Și aceasta nu înseamnă plată-răsplată-condiționare. Sunt oameni cărora nu le-ar ajunge să-și vândă înmiit trupul pentru a răsplăti un gest al tău. Doar în desfrâu dăruirea e plată. În delirul egoismului, ea se numește acont; în tumultul posesiei, ea se numește motivare, plocon de înduplecare. Și în desfrâu plata vine firesc, pentru că este tributul familiar pe care îl aduce fiecare, nu întotdeauna și nu neapărat în bani sau în carne de frământat. Și acest tribut este așteptat cu nonșalanță, căci aici este vorba de troc, nu de iubire. Există mai multă dragoste între doi țărani ce își încrucișează grânele, decât între două cărnuri epuizate de lăcomie și poftă. Însă fervoarea cărnii distruge pasiunea și amăgește dragostea, alungând-o. Și cei doi devin negustori de iluzii, se retrag în unghere, la pândă reciprocă, umplându-și chimirele cu singurătate. Și în acest chimir fără fund poți turna toate mângâierile lumii, fără să simți că ai început să oferi ceva, pentru că este nevoie de cineva în stare să primească. Aici stă o mare greșeală a mimării iubirii: a primi este cu totul altceva decât a pretinde sau a accepta. A primi înseamnă a oferi. A te oferi pe tine însuți, a te pune la picioarele persoanei iubite. Zgârcit nu este omul care nu își risipește averea prin fapte milostive, ci acela care nu îți zâmbește în semn de mulțumire pentru darul tău. Zgârcită nu este mama care nu-i dă un leu fiului său, ci aceea care nu știe să răsplătească cu o sărutare floarea primită din mânuța copilașului ei. De aceea scriu că știe să primească doar cel care înțelege valoare oferirii. Și tocmai de aceea mai spun că sunt ignorate, respinse ofrandele – pentru că oamenii nu sunt obișnuiți cu jertfa și nu știu să o prețuiască. Acela care mănâncă pâinea în grabă și ignoră truda și dăruirea facerii ei, neinteresându-l mâna care a sădit sămânța, care a strâns snopii, care a treierat grâul sau a frământat aluatul, nu prețuiește colțul pe care îl are în mână și se repede lacom asupra lui, doar pentru a se ghiftui sau a-și astâmpăra o nevoie care nu are nimic în comun cu bucuria de a mânca, de a savura un rod.
Sunt oameni care o viață întreagă se străduiesc să devină una și nu reușesc; ei se jertfesc în raport cu celălalt, ucigându-se, distrugându-și personalitatea. Naturalul vieții noastre fuge de jertfă; noi trebuie să ne luptăm cu noi în mod dureros pentru a jertfi, așa că, până la urmă, cădem epuizați de războiul cu noi înșine și nu mai avem resurse pentru altul. Există astăzi o trufie a jertfei, a dăruirii, care însă are loc de la distanță și este impropriu numită ofrandă. Se întâmplă că un băiat vede, de la distanță, o fată; și, crede el, începe să o iubească. Și așa mintea sa plăsmuiește închipuiri de vitejie închinate celei aflate în depărtare. Imaginându-se un brav cavaler care întâi cucerește și apoi apără o medină de peste mări și țări. Și fata, la rândul ei, visează la săli somptuoase și la o pânză de Penelopă care să o facă faimoasă. Însă nici unul nici altul nu înțeleg jertfa decât după restrângerea distanței. Sau nu o înțeleg deloc și abandonează visul, deci ceea ce ei credeau a fi dragoste și, în consecință, sacrificiu. Astfel că iubirea moare încă din starea embrionară, pentru că nașterea ei ar fi fost un eșec, o stârpitură. Iar dacă, din greșeala și graba patimii, urmează o istorie amoroasă între cei doi, în care jertfa, dăruirea nu se produc, amorul acesta trece repede o dată ce fervoarea cărnii și-a găsit astâmpărul, împlinirea și săturarea; din moment ce pofta și dorința s-au asemănat, dar nu s-au întâlnit, satisfacerea poftei nu a mai lăsat nimic de consumat în tihnă și bucurie. Astfel că, așa cum spunea un personaj al doamnei Ileana Vulpescu, dragostea și gripa la pat se vindecă. Dragostea ca poftă, nu ca dorință – dorință de a cunoaște, de a fi, de a deveni, de a împlini.
Așa se face că, din confuzia poftei cu dorința reală s-a ajuns astăzi la o ridiculizare a iubirii, reducând relația dintre două persoane, care se presupune că ar trebui să se iubească, la termenul de cuplare. Acum vreo douăzeci de ani ea se numea colaj. Acest cuvânt – cuplare – nu reprezintă decât reducerea, coborârea unei legături profunde la actul de a cupla mai multe vagoane unul după altul, suprasimplificând viața de dragoste și trimițând-o la ideea de viață sexuală, care este o parte a vieții de dragoste, neidentificându-se însă total cu ea. Din păcate, această atitudine reprezintă o mare greșeală – dezbrăcarea vieții de toată frumusețea și de tot sensul ei, trimițând-o într-un act biologic care nu are semnificații în sine, decât dacă este așezat în contextul binecuvântării lui Dumnezeu, care înseamnă dragoste, prietenie, afectivitate, înțelegere; într-un cuvânt, binecuvântarea omenescului, elevarea lui la rangul de iubire divină. Dacă nu există această elevare, atunci termenul folosit nu reprezintă decât decadența noastră, regresul în realitatea animalică pe care nu am avut-o niciodată. Daca vorbim de biologie, nu diferim prea mult de animale. Însă la ființele umane, dispozitivele naturale pentru asigurarea perpetuării speciei și instinctul sexual au și alte dimensiuni, pe care biologia pură nu le-a prevăzut. Asta fiindcă li se adaugă simboluri, înțelesuri și subînțelesuri și mai ales implicații care sunt derivate din dragoste, sau ar trebui să fie. Este paradoxal că sunt oameni care afirmă că relația sexuală îl animalizează pe om, că este un păcat, o coborâre din specie. Adevărul este că doar animalele folosesc sexul doar din instinct, în cicluri regulate, pentru a procrea, în același mod în care folosesc mâncarea pentru a se hrăni – din pur instinct biologic. Oamenii însă, prin rafinamentele care ies din sfera biologiei, au inventat erotismul și gastronomia. Sexul este un mecanism de reproducere pentru om, ca și pentru popândăi sau capre, dar nu doar atât; la oameni el produce și alte efecte, cum ar fi poezia erotică sau căsătoria, pe care animalele nu le cunosc. De aceea, cu cât este separat mai mult sexul de instinct, de împlinirea unei programări reproductive, cu atât mai uman devine el. Și cu cât este mai separat de iubire, cu atât mai mult îl putem împinge în sfera animalicului. Așadar, omul, ca realitate biologică, este doar un sfert de realitate. Datorită contextului și complexității ființei umane construite de Dumnezeu în mod aparte, omul este mai mult decât atât: omul este ființa biologică, suportul material, în care însă Dumnezeu Și-a așezat tot ceea ce era nobil, sacru, frumos; tot ceea ce poate fi mântuit. Mai mult, superioritatea omului față de lumea biologică este demonstrată prin faptul că omul a fost răscumpărat de Dumnezeu, ceea ce arată cât de prețios este omul și care este diferența enormă dintre omul răscumpărat și celelalte ființe nerăscumpărate.
Așa se face că de la coborârea, reducerea iubirii la un act biologic și până la desfrâu nu este decât un pas. Simplul fapt de a ne purta ca animalele nu ne coboară în mod automat și profund la starea animalică; astfel că, în timp ce noi trăim ca și cum nu ar exista decât pofta, vrând astfel să simplificăm iubirea și viața, conștiința noastră ne vestește deșertăciunea unei asemenea atitudini. Și desfrâul nu înseamnă altceva decât frica și deznădejdea apropierii morții; uitarea sau apăsarea sensului vieții. Căci așa cum apropierea frontului, în timp de război, întețea depravarea, promiscuitatea și prostituția, tot așa se întâmplă cu cei ce trăiesc ca și cum ar fi pândiți de amuțirea vieții. Renunțarea la visele de viitor nu înseamnă pentru ei decât umbra morții sau mai bine zis, descurajarea gândului că viața este scurtă. Certitudinea morții îi face pe mulți să creadă că viața nu mai merită osteneala. Osteneala de a dărui, de a te jertfi, de a renunța la tine pentru altul. Numai că nu viața aceasta îi face ca totul să le fie indiferent, ci moartea. De frica morții, ei se hotărăsc să trăiască de parcă ar fi morți și totul să le fie nu contează cum, reducând totul la impuls. Și deși prezentul nostru este plin de amintiri și speranțe, ei trăiesc de parcă nu ar exista altă realitate în preajmă decât carnalul, senzația mincinoasă de culegere a plăcerilor vieții prin exploatarea celorlalți, prin satisfacerea poftelor și instinctelor. Adevărul este însă că cei ce și-au pierdut sensul spiritual al vieții trăiesc ca și cum ar fi morți. Deși, văzându-i, ai impresia că trăiesc ca și cum ar fi nemuritori, ca și cum nu se vor întâlni niciodată cu sine; și tocmai de aceea mor ca și cum nici nu ar fi existat. Și așa cum le e viața le sunt și dragostele: risipite, fără a exista cineva care să ofere și care să primească. Pentru că desfrâul nu este decât renunțarea de a fi. Iar efemeridele amorului tău nu îți cer implicare și nici nu te obligă la noblețe.
Dragostea nu este un fenomen care apare din întâmplare sau programare între doi indivizi homo sapiens. Noi, oamenii, în momentul în care am încercat demitologizarea vieții și divinului, în momentul în care am scos miracolul în afara existenței noastre, am rămas doar cu secera și ciocanul. Nu este nimic transcendental aici. Însă dragostea are o excelentă conotație transcendentală, fiindcă ea reprezintă unirea a trei realități: o femeie, un bărbat și Dumnezeu. Din această cauză constat că noi suntem total nepregătiți pentru iubire, pentru că noi trădăm viața, vrem să culegem rodul, fără a lupta, fără a jertfi nimic, fără a lua responsabilitățile împreună cu favorurile. Așa se face că deviza „Noutate, diversitate, fezabilitate” este constanta existențelor astăzi. Este principiul care guvernează societatea noastră, răsfrângându-se, deci, și asupra vieții de cuplu. Oamenii ajung să își satisfacă unii altora anumite nevoi, apoi se schimbă între ei; ei devin astfel bunuri de consum, uneori chiar obiecte de unică folosință. Efectele unei asemenea atitudini de viață sunt însă dezastruoase. Un prieten avea o vorbă, care ni se poate aplica și pe care o denumise axioma viermelui: a intrat, să se descurce! Dar dacă vom accepta această exploatare a omului în dragoste, dacă vom accepta să fim masacrați în tot ceea ce este mai nobil și mai frumos, ce ne va mai rămâne? Dacă distrugem acest ultim bastion al fericirii noastre, noi suntem condamnați la a trăi incompleți, înjumătățiți... Utilitarianismul este cuvântul care definește starea de lucruri. Utilul este norma de definire a valorilor. În ce măsură este de folos să iubesc, să ofer...etc. Dar cum să măsori dragostea cu barosul muncitorului și cu ciocanul?! Dragostea are ca rezultat o binecuvântare multiplă, care se oferă și în domeniul utilului. Însă esențial, ea aparține unui alt domeniu. Iar de acest alt domeniu ține jertfa.
Știu că nu am scris lucruri noi, despre dragoste s-au scris tratate, nici măcar nu am încercat să fiu originală. Teoria și complicația filozofică distrug simplitatea și firescul iubirii adevărate. Și măcar de-am iubi atât cât ne pricepem să teoretizăm despre dragoste! În dragoste, original a fost doar Dumnezeu, pentru că El a creat și El S-a jertfit prima dată. Noi putem doar reedita un fapt de o splendoare inefabilă: iubind și oferindu-ne. Originalitatea iubirii nu se caută în metaforele pe care ea le naște, nici în construcțiile greoaie pe care le nasc alții, crezându-se atinși de inteligența amorului. Originalitatea iubirii nu se caută în fapte mărețe care să taie răsuflarea, deși gestul persoanei iubite ne va mira și ne va bucura întotdeauna. Pentru asta nu e nevoie ca ea să moară pentru noi într-o întâmplare răsunătoare, dar dragostea va fi întotdeauna gata să dea totul pentru persoana iubită, inclusiv viața. Omul este om datorită faptului că poate muri pentru un sens spiritual pe care îl consideră mai presus decât existența. Câtă vreme rămâne posibilitatea identificării unor astfel de idealuri, omul rămâne om, iar căsătoria, dragostea și prietenia continuă să facă parte din sfera unor elemente care sunt mai presus de utilul sau instinctul nostru. Ele atârnă de un Dumnezeu care le-a creat și care definește frumosul existenței noastre.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!