Al Doilea Război Mondial. Omenirea nu mai avea o clipă de liniște. Iunie nu mai fusese niciodată atât de întunecat. Cerul plumburiu ce se întindea deasupra ruinelor satului Văratec ne apăsa greu ochii obosiți de praful de pușcă. Ne mutaserăm sediul printre rămășițele așezării, pentru a înșela serviciile de informare ale Aliaților. Tocmai ce stabilisem o legătură telefonică cu agentul Karl Hünter, omologul meu din Berlin, când o bubuitură asurzitoare zgudui din temelii baraca ce găzduia întregul detașament de spionaj român.
Colegul meu, Iordăchescu, intră în fugă. Radarele noastre detectaseră mai multe aparate de zbor inamice, care planau acum deasupra bazei. O nouă bubuitură și o parte din instalații dispărură ca într-un foc de artificii. Agitația crescu odată ce se dădu și alarma. Soldații care stăteau de pază raportară avioane americane. Din toate părțile se auzea doar „Au venit americanii!”; până să răspundem focului, trupele pedestre puseră controlul asupra cartierului general. Luând un pachet de chibrituri de pe biroul lui Năstăsescu, m-am îndreptat spre dosarele importante, dar am fost oprit de o mână neagră, puternică, căreia-i urmă glasul ca un tunet. Un negru înalt de doi metri, cu buzele groase și sprâncene stufoase, mă ținea în strânsoare ca într-o menghină, cu degetele-i cărnoase tari ca patul unei puști. După epoleți, părea a fi un colonel, deși uniforma-i era aproape fărâmițată. Mă privi atent cu niște ochi mari și rotunzi, ca de vițel, dar hotărâți, apoi îmi comunică ordinele. Aveau nevoie de serviciile noastre în lupta împotriva nemților naziști. Detașamentul nostru, pe lângă notorietatea în domeniu, ca unii dintre cei mai buni, mai beneficia și de avantajul naționalității: România era aliata Germaniei. Ni se cerea trădarea!
Cum poziția noastră de prizonieri nu se schimba însă prin refuzul meu, am cerut lămuriri, căutând o portiță salutară. Colonelul Anderson, căruia îi ghicisem corect gradul, conducea un pluton cu misiunea de a sustrage informațiile și tehnologia dezvoltată de nemți pentru un sistem antiradar, numit „Bufnița”, care făcea orice aparat de zbor nedetectabil. Misiunea eșuase, însă, iar acum aveau nevoie de noi. „Am pierdut câțiva dintre cei mai buni oameni acolo”, mă informă el cu regretul vibrându-i în glasul eminamente masculin. Era conștient de reticențele noastre și – culmea! – ne spuse că nu avea să ne forțeze, încrezându-se în judecata noastră. Din punctul lui de vedere, lansarea acestui avion era ultima încercare disperată a Germaniei – cântecul de lebădă. Mai devreme sau mai târziu tot avea să fie înfrântă, dar în funcție de moment, pagubele puteau să fie mult mai mici. Ne oferiră alimente, medicamente și pături, încercând să ne câștige de partea lor. Orice am fi făcut, trebuia făcut repede, altfel am fi trezit suspiciuni din partea grupării din Berlin, cu care întrerupsesem contactul. Astfel, la întrunirea din acea seară am decis prin vot că aveam să plecăm, urmând apoi să cerem sprijinul armat al trupelor naziste, pentru a ieși de sub stăpânirea americanilor. Noaptea aceea a fost cea mai grea din viața mea. O parte din mine pleca la conducerea detașamentului într-o misiune nesigură, care presimțeam că nu avea să se termine bine, iar o alta rămânea în urmă, alături de Ana, în mocirla de la Văratec, în așteptarea primului nostru copil. N-am putut-o vedea înainte să plec – făcea ronduri la spitalul improvizat în pășunile pustii din Apusenii tăcuți ce ne înconjurau. Mi-o puteam imagina doar, plimbându-se printre paturile răniților, cu burta rotunjită și păru-i castaniu strâns într-un coc în vârful capului. Am lăsat aceste imagini în urmă și m-am urcat în avionul din fruntea detașamentului. Înainte de răsăritul soarelui eram deja în baza militară de la Berlin, după un zbor lipsit de incidente.
Orașul nu mai semăna deloc cu ce-mi aminteam din anii studenției la Academia Militară. Clădiri impunătoare erau ciobite de proiectile sau nu se mai vedeau deloc, sub mormanele de moloz, cărămizi și haine însângerate. Poarta Brandenbourg era acoperită de o schelă imensă, ca un zid de protecție, iar Riechtag-ul era înconjurat de trupe înarmate și tancuri. Gărzile patrulau prin orașul pustiu și gri, care răsuna de tropotul ritmic al cizmelor negre și de câte un „Heil!” energic din zeci de piepturi. Am pătruns fără probleme în biroul agentului Hünter, fără a da însă și de acesta, ci doar de cei doi paznici permanenți. Printr-un joc de împrejurări, pe masa lui erau desfășurate chiar planurile Proiectului Bufnița, asupra cărora am putut să-mi arunc coada ochilor, nu prea mult, până ce Franz, paznicul, bătu poruncitor din picior. Îmi îndreptai privirea către harta Europei de pe peretele din dreapta. O văzusem de mai multe ori, dar niciodată nu o analizasem în amănunt. Abia am reușit să-mi rețin un icnet și am lăsat să-mi cadă din buzunarul de pe mânecă o bombă fumigenă. Dezorientați, cei doi paznici strigară o înjurătură în nemțește, stârnind, apoi, o ploaie de gloanțe. În acest timp, am luat rapid de pe masă hârtiile atât de importante și am aruncat o ultimă privire către perete. Am ghicit conturul hârtiei prin fumul gros care mă sufoca și am smuls cu ură harta care arăta România sub stăpânire nazistă. În învălmășeala care se crease, au mai intrat și alți paznici, doi dintre ei fiind aproape imediat doborâți de gloanțele conaționalilor. Până să ies în fugă către locul unde lăsasem avionul, am simțit o căldură liniștitoare în pântece – eram lovit. În bază se dăduse alarma, dar oamenii alergau dezorientați, neștiind și nevăzând în cine să tragă. L-am găsit pe Năstăsescu și i-am dat planurile. După privirea-i îngrijorată, nu mai era cazul să-mi verific rana. În urma noastră se auzeau șuierat de gloanțe și strigăte furioase. Prea târziu, însă. Eram deja în aer. Cerul era plin de proiectile și obuze care lăsau în urmă o dâră groasă de fum negru. Deodată, în dreapta mea nu mai era nimeni. Avionul lui Ioanide se prăbușise, în explozie dispărând și peste jumătate din efectivul bazei. Cei rămași în viață, însă, continuau să tragă. Nu mai era destul timp. Ceva trebuia făcut. Nemții nu știau că Năstăsescu preluase informațiile de la mine, atfel că ținta principală rămânea avionul meu. Am continuat să mă înalț, rupându-mă de formație, ceilalți având ordin precis să nu se întoarcă. Cu numele Anei pe buze și cu România în suflet, am făcut o buclă, îndreptându-mă apoi vertiginos către bază. N-am mai apucat să văd decât o lumină puternică, apoi mi s-a făcut foarte, foarte cald. Năstăsescu trebuia să ajungă. Trebuia să învingem. Trebuia...






La nici două luni de la aceste întâmplări, armata germană, pierzând din ce în ce mai mult teren în fața inamicilor, avea să fie lipsită de încă un aliat: la 23 August, România întorcea armele împotriva Germaniei, ducând la terminarea prematură a Războiului.