poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1774 .



nu eu
proză [ ]
n-am scris, nu scriu, nu voi scrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [morontz ]

2004-11-09  |     | 



Criticul Maurice trăiește la Paris: e centrul universului, toate se învârtesc în jurul lui. "Pentru mine un roman e ca un parfum de femeie." da, am vrut să vă șochez prin prostul gust al acestei declarații. Marele public face greșeala de a lua totul așa cum este, eu nu. Eu sunt altfel. Eu știu. El trăiește știind că că a găsit sensul. Știe ce e frumos. Norocosul. Viața noastră a celorlalți atârnă de un fir, ca un păianjen, ce comparație, n-o să scrieți niciodată nimic care să fie măcar pasabil domnișoară, nu asta trebuie să faceți, mă doare când văd cât de plate sunt trăirile astea ale dumneavoastră, chiar, de ce să vă mai obosiți să le puneți pe hârtie. Ascultați-mă, ați fi o secretară minunată, scutiți-vă de un efort, nu, vă chinuiți degeaba. Altfel păreți o persoană sensibilă, deși nu prea s-ar zice după ce scrieți. Aveți o sensibilitate de om obișnuit, poate.
O să mă înec în muzica lui Mahler. Ce isterie. Normal că o să mă înec. Și pe urmă o să devin șovină, și cine știe ce altceva încă, cine a putut vreodată să pretindă că diferențele sunt acceptabile, dimpotrivă suntem datori să le urâm din tot sufletul.
"Și dacă toți ar fi ca tine, lumea ar fi mai frumoasă?"
"Nu, dar aș putea să o iubesc"
Ne pierdem vremea, și așa nu e multă. Orice am face ne pierdem vremea. Nu vreau poeme frumoase, ce să fac cu ele, nu pot decât să le urăsc, domnișoară, un poem frumos e ca un parfum, se simte imediat, vedeți, iarăși v-am păcălit, v-am servit o banalitate și nici măcar nu v-ați dat seama, e un semn clar. Vă rog să plecați.
Vreau să-mi văd grădina de strigăte mute și gânduri avortate în drum spre spital, ce vreme e astăzi, poate tu știi dar eu nu, eu nu știu nimic și ce e mai rău nici n-o să știu vreodată mi-e rău nu pot să leșin deși doamne ce bine ar fi, în mine e undeva un loc cald și sigur, o cameră cu pereții galbeni numai a mea numai pentru mine, fără de-alde Maurice. Cred că aș putea chiar să-mi pun rățușca de plastic pe scaunul vechi de mahon, ale mele sunt amândouă, și să uit de toate și să dorm. O să-mi torn un pahar de sânge și o să fie bine, o să mă las să cad în vârtej, ce bine e să cazi, păcat că trebuie să te trezești cu capul greu și cu mirosul de oțet și fără nici o teamă. Vinul în poezia lui Omar Khayyam, de ce n-ar fi și vinul în viețile noastre așa de important, urăsc poeziile bune pentru că nu sunt ale mele, pentru că sunt ale mele dar nu sunt pentru mine, pentru că sunt ale mele fără să le vreau și fără să le merit.
Imaginează-ți Maurice e topit după ea, credea că n-o să iasă niciodată nimic dar și-a dat seama că se înșelase, povestea cu surorile i s-a părut atât de sumbră, minunat de neinteligibilă, cine ar fi spus? Ce urâțenie minunată, așa a spus, atât de interiorizată și totuși foarte aproape nu trebuie decât să întinzi mâna și iată. Nimic nu e simplu. Niciodată nu a putut să sufere lucrurile simple, e dezamăgitor, ce mai contează, de ce ar conta?
Scrii cu prea multe semne de întrebare, totuși scrii prea afirmativ, nu există sentințe, a trecut vremea, chiar nu înțelegi? Tonul just, tonul just nu există, a fost unul apoi altul apoi le-am desființat pe toate.
Degeaba, nu încape în mine atâta furie, numai un moment pot să o am, fuge. Nu am loc în mintea asta pentru toate cărțile, le vreau pe toate, vreau tot, și poeziile în care apare de prea multe ori cuvântul lacrimi o să-l facă să râdă pe Maurice, aruncați-le, sau nu, mai bine le arunc chiar eu, v-am mai spus, orgoliul ăsta al dumneavoastră, domnișoară, devine din ce în ce mai dizgrațios. Faceți copii, sunteți o femeie tânără, sănătoasă, liniștiți-vă. Vă dați seama, e greu și pentru mine, nu pot să suport literatura proastă, și totuși mă forțați să absorb rime catastrofale de atâtea ori că mă doare. Plecați.
Se ridicase de jos și își scutura rochia. Era bine. Era bine. O zi după o zi după o zi ce mod sincopat de a merge mai departe, cum poate să închidă ochii seara știind că face o pauză, că sare peste ceva, peste ce oare. Ce pierdem noaptea, când visăm, când nu visăm. Lumea se întâmplă mai ales fără mine nu pot să sufăr asta, eu vreau tot, de ce nu aș fi și eu în centrul universului ca Maurice, lumea e a lui, ar putea fi a mea. Dacă și dacă și dacă aș ști cum să i-o iau. Un pat mare cu cearșafuri albe și plin de umbre. Stau întinsă, epuizată și caldă, mă doare urechea, doamne de ce trebuia să spuneți asta ați stricat o frază perfect valabilă. Nu-mi pasă, mă doare urechea. Am păcălit publicul nu-i așa? Vedeți, nu e degeaba, am început să învăț, de ce să le dau ce vor, mai bine... Am o suprafață mult prea mare de piele care mă arde. Sprijină-ți obrazul de albul pernei, e mai răcoare, oricum ți s-a scurs toată energia din corp, nu trebuie să fii și banală pe deasupra. Sau, fie, dacă asta ești nu putem pretinde să te schimbi. Stai ascunsă în cutiuța ta, ca un șobolan, ți-e frică de soare și de aer, foarte bine, foarte rău, te ascunzi după draperii, ți-e somn. Un pat e un anestezic perfect. Vezi, asta nu știm noi să apreciem niciodată, dar e minunat dacă stai să te gândești, un pat te ajută să treci peste o noapte, peste două, la nevoie te poate ajuta să treci și peste niște zile. Totul devine mult mai ușor, mult mai simplu și mai ușor, iată ce frumos curg frazele, nici nu simți, poți să plutești așa peste o carte întreagă, numai la sfârșit Maurice o să treacă să-ți spună că nu e cazul, iarăși l-ai deranjat degeaba. Nu te mai strădui, nu iese nimic. Niciodată nu iese nimic.
Femeile din cărți sunt frumoase, mai frumoase ca femeile din vise.
"Hai să visăm o carte împreună"
Eu și cu tine, lumea mea, a mea și numai a mea, sufăr de un egoism feroce, și nu pot să scriu. Cartea există, dacă vrei să o visezi cu mine, visul tău sau al meu, nu contează. Altfel nu pot.
Seara plâng după ziua care se termină și după timpul care se rupe, fără lacrimi, desigur, sunt atât de neliterare, de durere adorm și nu mai simt șocul. Intru în celălalt timp în care sunt singură, dacă ai putea veni cu mine, dacă ar putea veni cineva cu mine! Femeile din vis sunt frumoase și ele, înoată în lacuri de munte cu apă caldă și verde, nu se tem de valuri. Sunt perfecte, aș vrea să le omor, în ultimul moment mă opresc, ce iluzie. Logica simplă: nu sunt perfecte, numai par, niște amăgiri, dacă le omor, atunci devin într-adevăr perfecte și îmi fură lumea, mă ucid ele, ele pe mine. Să le omor pe ele însemnă să mă omor pe mine. E bine, Maurice? Vă rog să nu mă mai deranjați, domnișoară, vă rog să ieșiți din încăpere, închideți ușa după dumneavoastră, trage curentul.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!