poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1942 .



Plita 1
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danezu ]

2007-05-28  |     | 




- Ioane! Măi Ioane! Hai, ieși la poartă, măi! Mărie, da’ acasă-i Ion?
- Acasă dară. Lucră acolo în spatele șurii.
- Spune-i că mâine dimineață la zece să fie la Primărie la domnu' notar. Are de lucru cu el. Să nu uite, tu!
- Bine Văsălică, bine. I-oi spune.
Oprit în „crucea drumului”, Văsălică „boacterul” se gândi puțin și se întoarse de unde
a venit, cu pași mici, încet, parcă ar mai fi fost ceva de făcut pe aici.
Curtea lui Ion Osu ocupa un unghi ascuțit, îngust, cu două ulițe trecându-i prin dreapta și prin stânga.
Ulița de pe stânga, mai scurtă, ducea către „căocie” trecând pe lângă câteva căsuțe mici, sărăcăcioase, dintre care casa Linei și a lui Niculaie, o cameră mică și o tindă „cât un blid”, cum se plângea Lina când mai cerea câte ceva pe la vecini, sărea imediat în ochi cu văruiala ei albastră sub acoperișul țuguiat, acoperit cu paie.
După ce trecea de căocie, toată numai funingine, cu o curte largă fără garduri, ulița intra în câmp unde se deschidea către Apus într-o vale largă, alunecată spre dreapta până la Valea Zalăului iar înainte, departe, până la Câmpia și la Sălăjeni.
La ora aceasta soarele cobora pe după casa lui Ion Osu și în câteva ore se va lăsa pe orizont luminând clopotnița și turnul acoperite cu tablă ale bisericii din Câmpia. Arătau ca două sulițe de foc urcând către cer la capătul câmpiei bogate.
„Eh, vara e altfel; e cald, e bine, nu umed ca acum!” gândi boacterul și privi îngrijorat spre bocancii jerpeliți pe care-i purta. „Pradă de război, dar mult nu mai țin nici ăștia. Trei ani le ajunge prin toate noroaiele astea.”
Ulița de pe dreapta ducea pe Creaca, o zonă spre Sud-Vestul satului și de aici mai departe spre pășunea și pădurea Zirea. Pădurea aceea nu era foarte mare însă prin ea drumul ducea spre Șimleul Silvaniei ca o scurtătură care trecea prin Bădăcin.
Dar era mult de mers. Trei-patru ceasuri.
- Ioane, da’ ce vrea notarășul cu tine?
Maria își făcuse de treabă prin „atelier” și se mira că Ion nu s-a îngrijorat când i-a transmis mesajul boacterului. Era extrem de fricoasă; pentru orice. Avea o teamă implantată genetic parcă.
„Tu te temi și de umbra ta, muiere.” îi reproșa, formal sever, Ion. O cunoștea bine acum. Împreună de aproape douăzeci de ani, Maria tot așa a rămas. Ion o iubea pentru că era harnică și curată, îngrijea de cele două fete, Maria și Rujița, ca de ochii ei.
Frica Mariei nu era fără temei.
Ion era mecanic-lăcătuș-tinichigiu. A lucrat ani buni la căile ferate, la depoul de locomotive și mai apoi la minele de cărbuni din Sărmășag. Părăsise serviciul după un accident stupid care l-a lăsat partial handicapat, imediat înainte de declanșarea războiului. S-a apucat pe cont propriu de confecționat sobe din metal și alte tipuri de construcții metalice.
Nu avea propriu zis o firmă. Lucra pe bază de comenzi întâmplătoare dar afacerea îi mergea bine. Războiul adusese dintr-odată surse noi de materie primă: tablă, profile metalice, plăci din oțel, din fontă, bronz sau alamă, tot ce-i trebuia lui Ion să confecționeze sobele sale. Și nimeni pe toată Valea Zalăului nu făcea sobe mai bune și mai frumoase decât cele ale lui Ion Osu din Bogda.
În primul rând nu scoteau fum. Orice fel de combustibil puneai în ele, rumeguș, cărbuni de la mină ori de la locomotive, lemne ude ori uscate, crengi, frunze, orice. Găsise Ion o soluție foarte reușită de tiraj și arderea se făcea bine, cu eficiență și fără fum. Nici cenușa nu se împrăștia peste tot. Se colecta „deștept”, după cum zicea chiar Ion și se îndepărta ușor, fără să se împrăștie. Mai ales că cenușa era foarte utilă la spălatul rufelor albe care se puneau la fiert cu cenușă.
Seara și mai ales după ce se lăsa întunericul veneau la casa lui Ion numeroși indivizi care se ofereau să-i livreze tablă sau alte materiale metalice. Erau desigur furate sau în orice caz obținute pe căi ilegale.
Până acum autoritățile nu s-au sesizat oficial și Ion se descurca cu ele plătind ocazional anumite sume sau oferind produse alimentare ori băutură agenților fiscali și altor controale.
Din această cauză Maria era mereu sub tensiune emoțională. Se temea ca Ion să nu ajungă la „temniță” iar ea cu fetele să rămână singure. „Poate chiar ăia doi de au fost aseară?” Nu i-au plăcut de cum i-a văzut.
Acum, că Ion a fost convocat la notar, Maria se temea și mai tare. În mintea ei se declanșau involuntar tot felul de scenarii care mai de care mai tragice despre ce s-ar putea întâmpla cu Ion al ei.
Ion nu lucra singur. Avea trei ucenici care îl ajutau. Tineri din sat care doreau să ajungă meseriași. Ne având autorizație sau vre-un titlu profesional Ion nu putea acorda documente care să confirme calificarea cuiva. Dar ucenicii lui Ion Osu ieșeau cu siguranță meseriași buni. Ion era sever, le cerea multă muncă și seriozitate și după doi sau trei ani de ucenicie puteau începe să lucreze pe cont propriu sau să se angajeze la vre-un patron, pe bază de probă de lucru.
Vasile Tătar era cel mai bun dintre cei pe care îi avea acum. În trei luni își va încheia ucenicia. Îl rugase pe Ion să-l angajeze să lucreze mai departe pentru el. O să se mai gândească. Poate îl va lua. Avea multe comenzi; nici nu le mai putea accepta pe toate.
Ultima sobă făcută pentru familia Szilagy din Șamșud era o adevărată operă de artă. Era o construcție mare, impunătoare, pentru bucătăria unei familii mari, bogate.
Spre deosebire de toate celelalte pe care le construise până acum, unele dintre ele aproape la fel de mari, la soba lui Szilagy adăugase și un cazan pentru prepararea și menținerea apei calde. Gazele arse care părăseau focarul, după ce treceau pe lângă cuptorul de copt pâine, înainte de a intra la coșul de evacuare, la „horn”, încălzeau bazinul cu apă; vre-o trei găleți la o sobă atât de mare. Gospodina avea mereu apă caldă, sub punctul de fierbere, la îndemână. Noutatea a avut un impact mare pe piață și toate comenzile din ultimul timp erau dorite cu cazan de apă caldă.
Trebuia să recunoască, cel puțin pentru sine, că ideea inițială a fost a lui Vasile dar Ion a mai corectat-o pe ici pe colo, a făcut-o aplicabilă, a și realizat-o și în mod tacit și-a însușit-o. Vasile nu a luat nici o atitudine contrară. I se părea și normal să considere că ideea aparținea patronului, maestrului său. A acceptat situația și acum abia aștepta să-și încheie ucenicia.
De fapt în vara aceasta a cam jucat-o pe Rujița la „danț”, manifestarea duminicală la care tinerii se adunau în locuri amenajate special și dansau. În „șure” închise sau chiar afară în curtea pregătită. Aveau și muzicanți. Totul se plătea de familiile tinerilor, cu sume fixe relativ modeste și, la rând, cu mâncare și cu băutură pentru muzicanți. Se ridica un praf care cu greu putea fi stăpânit stropindu-l mereu iar la sfârșitul petrecerii, că o petrecere era în fond, picioarele fetelor erau prăfuite până mai sus de genunchi iar nările băieților erau bordate de praful adunat de respirația intensă.
Ion nu s-a opus apropierii dintre cei doi tineri. Îl aprecia sincer pe Vasile chiar dacă provenea dintr-o familie foarte săracă. Era băiat deștept, harnic, serios. Avea încredere în el. Maria mai avea anumite îndoieli dar argumente serioasae împotrivă nu avea, exceptând, la fel, situația meterială precară a familiei Tătar.
Plitele făcute de Ion Osu erau foarte durabile. Multe dintre sobele sale funcționau de șase-șapte ani fără probleme și așa cum arătau puteau fi folosite și de urmașii celor care le comandaseră. În ultimii aproape patru ani, de când a început războiul, folosea mai mult tablă groasă de la tancurile germane dezafectate. Oțel de foarte bună calitate, foarte rezistent la ruginire, la efectele corosive ale focului alimentat cu cărbuni sau cu lemne. Moda sobelor din tablă de tanc a prins repede chiar dacă Ion a urcat prețul, dublându-l aproape. Lumea a continuat să ceară astfel de plite. Mult mai groase decât cele precedente, plăcile de încălzire păstrau căldura un timp mai îndelungat, asigurau o fierbere sau o prăjire uniforme a alimentelor, fapt sesizabil în gustul sarmalelor mai ales. Erau mult mai gustoase, mai moi, decât dacă oalele ar fi fiert pe plite cu plăci mai subțiri. „Deh.. secrete profesionale!”.
Þinând-o mai mult în taină, cea mai apropiată sufletului lui Ion era era plita pe care a făcut-o pentru Rujița. Nici măcar Mariei nu i-a spus. Nu a făcut-o dintr-odată. A lucrat la ea încet, a meșterit-o, a măiestrit-o timp de doi ani.
Cel mai mult l-a încântat o piesă din bronz care înfățișa un vultur. Era recuperată de pe turela unui tanc german. Parcă ar fi fost din aur, nu altceva! A polizat-o, a potrivit-o, și a fixat-o cu nituri aurii din alamă pe ușa din față a sobei, prin care se alimenta combustibilul. Era aproape gata. O ținea în fundul atelierului, în spatele unei grămezi de table groase din blindaje de tancuri.
Spera să –i vină rândul cât de curând să o ofere fiicei sale când se va mărita. Mai știi?
Cu molaticul de Vasile, poate că vor mai trebui să aștepte mult și bine! Oricum, soba o să fie gata!
Ieși în curte. Noaptea era senină și se cam răcise.
„Ehei, a trecut vara. Și toamna-i dusă, aproape.” Simți răcoarea sub pălăria neagră împinsă pe ceafă. Începuse să-și piardă părul. În față chelia i se întindea încet odată cu timpul. În ultimul an i s-a ridicat până la mijlocul creștetului, aproape. „Îmbătrânesc, f... mama mă-si!” își zise Ion căutând Steaua Polară.
Din cauza piciorului rănit în accidentul de la calea ferată nu fusese mobilizat la război. Stângul îi era mai scurt cu mai mult de cinci centimetri. Parcă i se scurtase și mai mult în anii aceștia ai războiului. Sau tot bătrânețea? Abia împlinise cincizeci în vară. Maria nu avea nici treizeci și opt încă. O luase de mică; abia terminase clasa a șaptea.
De peste drum puțin mai la vale, casa învățătorului Constantin Dinu se vedea ca o fantomă neagră. Casă mare, neterminată încă, era părăsită acum. În anii războiului ungurii o folosiseră un timp ca sediu al jandarmilor. Apoi au avut aici sediul comandamentului armatei. Plecaseră. Și nemții au avut acolo un timp sediul administrației unei divizii.
Învățătorii se refugiaseră în „Regat” încă din 1941 când s-a cedat Ardealul de Nord și au venit ungurii. Au fost obligați să plece, sau riscau să fie arestați și trimiși la închisoare conform legilor Regatului Ungariei, ca foști educatori și patrioți care s-au manifestat. Poate se vor întoarce după război.
Înainte de a pleca în bejenie, doamna învățătoare i-a spus Mariei: „Aveți grijă de Rujița. Este o fată foarte bună și merită o altă viață. Poate reușiți să o dați la un liceu sau la o școală normală, ceva. Va face față cu brio oriunde.” N-au mai putut. Vremurile războiului au fost grele. Se mai accidentase și el, chiar în iarna lui 1940. Nu au mai putut face mare lucru. Noroc cu sobele. Au mers bine dar au apărut prea târziu pentru fata lor!
Pe timpul războiului materialele au fost ieftine. A pus ban peste ban și și-a cumpărat pământ. Avea zece hectare acum. Pământ bun, aproape jumătate din el pe luncă și o bucată mare de pădure la Zirea. Față de cum au pornit în 1928 când s-au luat și nu aveau de nici unele, acum stăteau chiar bine. Dar cât a muncit! Ca un rob, ziua și noaptea.
Ion era mulțumit de ce a realizat până acum.
La vecinul Opriș, „a iepurașului”, o singură fereastră era luminată iar la badea Gheorghe „ a Miciului” nicio lumină nu arăta că mai este cineva treaz. Și încă nu era prea târziu în noapte. Lumea se retrăgea la culcare devreme, imediat ce se întuneca. Făceau economie la petrolul pentru lămpi; se și găsea cu dificultate. Cu greu a reușit să găsească un furnizor și a cumpărat un bidon mare de două sute de litri. Îl ținea ascuns în spatele grajdului, pentru zile grele.
Războiul, linia frontului, se apropia de ei și cine știe ce va mai aduce ziua de mâine.

Dan David, Los Angeles, martie-23-2007.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!