Pt EA!



Totul a inceput dintr-o prostie de-a mea....ca de obicei am fost mai orb ca niciodata... eu, cel ce nu are sentimente, eu cel ce uraste totul, eu cel care prin orgoliul lui nu pemite prietenilor lui sa sufere langa el, am vazut-o....dar nu pe ea. Ma-m vazut pe mine....intr-o oglinda mult prea realista pentru mintea mea inchisa intr-un patrat, shi am vazut un dusman in ea. Am hotarat sa ma revars, alcool, tutun shi multe vorbe fara sens si sentiment. Dar nu a fost ceea ce credeam eu ca va fii. Ea era un om, eu in schimb doar un prost inchis intr-o autocomplacere acerba care ma ducea spre autodistrugerea inceata dar inevitabila. Nu insemnam nimic in ochii ei. eram doar o insecta care o deranja, shi am insistat din prostie.
O ocazie aproape imposibil de inteles a adus-o iar in fata mea, iar eu in loc sa o cunosc am continuat cu auto asaltul meu de neinteles. Dar in loc ca ea sa riposteze, a ales sa foloseasca doar cuvinte pentru a ma face sa ma vad mai bine. Si ceea ce a urmat...nici acum nu inteleg....nu eram multumit de rezultatul atacurilor mele....doream mai mult, doream sa o fac sa sangereze...sa ma fac sa sangerez...si cu toate astea ceva ma impingea sa o cunosc. Am lasat garda jos si am incercat...era inevitabil sa primesc raspunsul la care ma asteptam....NU! Era mult prea sus pentru nasul meu. Eram mistuit de orgoliul meu ca sa las totul balta....si am continuat, si am continuat, si...nu stiu ce a facut-o sa cedeze....de fapt stiu...MILA un cuvant ce nu vreau sa-l mai aud.... o persoana atat de tare pe cat ma supraestimam nu are nevoie de mila nimanui....ma consideram??? gresit!!! sunt! dar am o slabiciune, pe ea, Adriana! Ceva vazuse si ea in mine, cred, dar oricum ma facea sa ma simt bine, ma facea sa ma simt important chiar daca ea alegea sa ma faca sa fug dupa ea...Apoi totul a devenitt frumos...impreuna mereu...cel putin asa credeam eu. Dintr-un simplu sentiment de atasament banal fata de ea am ajuns sa o iubesc intradevar.
Dar ca si orice insecta nesemnificativa...nu reuseam sa-i dovedesc asta. Incet incet sentimentele mele fata de ea infloreau, dadeau roade, in mintea mea cel putin...pana am inceput sa fac gafe majore, din cauza sentimentului meu de siguranta...aveam incredere in ea....dar ea a plecat...am plans si am fugit...si sa intors, doar pentru a-mi dovedi ca nu va merge, ca e mai presus decat mine, si ca intradevar nu exista iubire si incredere totala. In acele clipe, ma vedeam pe mine cel puternic razand pe undeva de propria persoana. Iarasi capatam acel sentiment de siguranta, de....bine....iar ea nu dadea nici un semn de compasiune in afara unui biet simbol al unei simpatii nemeritate...doamne cat de bine ma reflecta. Acum suntem tot impreuna...dar tot la acelasi pas am ramas..eu o iubesc, ea nu ma crede, eu plang, ea se razbuna. Sunt slab.
Titlul insa este: Pt EA! si nu Pt MINE! Deci:....Adriana...iubirea vieti mele, singura persoana la care ma gandesc mai mult decat la mine...singura persoana care mi-a furat totul: inima, gandurile, trupul...totul i apartin ei...
Fiecare secunda a existentei mele puerile graviteaza in jurul persoanei din spatele numelui Adriana...fiecare rasuflare a ei inseamna o noua bataie de inima pentru mine, un nou gand placut, un nou zimbet....As face orice pentru ea dar ca si un om normal, plin de greseli...nu reusesc nici macar sa o conving ca o iubesc. Are o frumusete care orbeste pana si soarele de pe cer, iar ingerii plang de invidie. Mintea ei este o comoara de nebanuit, dar imposibil de atins, totul la ea reprezinta un atuu, o calitate, si inca un suspin pt mine cand ma gandesc ca nu va fii a mea in totalitate niciodata. Sper ca prin randurile imatur scrise dar mult mai bine dezvoltate mental sa se inteleaga ce persoana extraordinara e, si ce simt eu pentru ea.
Pentru ca oricat de suferinde ar fii ranile mele sufletesti, nu regret nici o secunda ca am cunoscut-o...chiar din contra multumesc Domnului ca mi-a dat ocazia asta....prefer sa sufar la sfarsit dar sa stiu ca a fost langa mine decat sa nu fii fost niciodata. O iubesc...si ma doare....