poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1096 .



Balconul apusului de soare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [catalin_angelo_ioan ]

2007-05-04  |     | 



Singura bucurie a Mariei rămăsese, de câțiva ani încoace, privitul din balcon...
Rămăsese văduvă de tânără. Ticu, bărbatul ei, nu fusese nici mai bun, dar nici mai rău ca alții.
Se căsătorise de tânără. Avea numai 16 ani când Ticu venise s-o ceară de la părinți. Pe vremea aceea, fata era „piatră în casă”, astfel încât nu șovăiseră nicio clipă. Peste numai trei luni era căsătorită și aștepta deja primul copil. Intrase în viață repede, ca mai toate fetele de-o seamă cu ea.
Anii care urmaseră fuseseră dedicați creșterii celor patru copii, veniți pe lume unul după altul, anual, cu o precizie de ceasornic.
Munciseră mult, ea și cu Ticu...
Fiecare lucrușor din casă avea povestea lui și, mai presus de orice, fusese obținut cu multă, multă trudă.
De la început, își împărțiseră sarcinile. Ticu, după ce urmase cursurile serale ale facultății, devenise inginer agronom. Pleca dimineața, când soarele încă mai lâncezea în alte emisfere și venea noaptea târziu atunci când luna își cerea tributul de visare. Dar parcă aveau ei timp de romantisme?
Ea rămăsese acasă. Concepția veche despre viață, a lui Ticu, era că „muierea trebuie să stea acasă și să se ocupe de copii”. Încercase odată, doar o singură dată, să-i sugereze că ar fi bine să muncească și ea, undeva...
- Poate o să ne ajungem și noi cu banii ceva mai bine, măi bărbate, îi spusese prinzându-l într-un moment de bună dispoziție.
- Poate peste cadavrul meu Mărie. Nu mai ești mulțumită de viața pe care o duci? Doar ți-am spus, eu nu sunt ca alții, o să am grijă de tine până la sfârșitul zilelor mele!
Nu știa amărâtul că acela, sfârșitul, era atât de aproape.
Rămăsese deci, văduvă de tânără.
Copiii erau încă la școală și făcu eforturi supraomenești ca să-i crească bine. Trăiau numai din pensiile de urmaș, iar ea reușise să-și ia o slujbă ca femeie de servici în blocul unde locuiau. Câte o cucoană o mai chema din când în când ca să o ajute la curățenie și atunci făcea un adevărat festin. Le cumpăra copiilor câte o portocală sau o banană, având un sentiment de aleasă mană cerească.
Anii trecuseră, iar copiii plecaseră, rând pe rând, pe la casele lor.
Deveniseră foarte ocupați și treceau pe la ea din ce în ce mai rar. De fiecare dată, o întrebau: „Dacă ai nevoie de ceva mamă, spune-ne și o să te ajutăm!” Cum ar fi putut însă, să le ceară ceva lor? Ea își „trăise traiul” și nu mai aștepta acum decât...
Într-o zi, pe la prânz, ieși în balcon pentru a pune niște rufe la uscat. Locuia la etajul I, iar în fața ferestrelor sale, mai mulți locatari amenajaseră un mic părculeț. Câteva bănci, două balansoare pentru copii și vreo trei-patru copaci spărgeau monotonia atâtor și atâtor blocuri hidoase. Prinsă mereu cu treburile casei nu observase colțul de rai aflat chiar sub ferestrele sale.
Poate fusese dintotdeauna acolo sau de-abia se născuse...
În acea zi, doi îndrăgostiți ședeau îmbrățișați pe una din bănci. Își spuneau cuvinte duioase, cum de mult nu mai auzise. Vedea tot felul de mizerii la televizor și, până acum, aproape fusese convinsă de faptul că dragostea nu mai era decât o amintire lăsând locul sexului, violenței, drogurilor...
Se așeză pe un scăunel, discret, ascultând vorbele duioase. Ar fi trebuit să-și aducă aminte de tinerețea ei, dar aceasta nu existase. O luase prea din pripă cu viața și uitase de visare...
Tânărul începuse să-i povestească fetei despre niște meleaguri mirifice în care o va duce într-o bună zi. Auzea despre munți, despre cabane pierdute printre brazi și încerca
să-și imagineze cum ar arăta cei doi la lumina caldă a unui șemineu.
Nu plecase niciodată din oraș. Vai, uite cum uitase...
După vreo zece ani de căsătorie, mersese cu Ticu la ferma unde lucra, la vreo treizeci și ceva de kilometri de oraș și petrecuse Revelionul cu o parte din colegii lui de servici. Fusese minunat. Dansaseră și cântaseră până dimineața.
Din acel moment, de câte ori dorea să se raporteze la un moment fericit din viața ei, se juca, într-o complicitate duplicitară, cu sine însăși. Orice ar fi căutat și oricât ar fi evitat, până la urmă acel moment referențial căpăta un nume, mereu același: Revelionul.
Tinerii plecaseră. Maria se întrebase, cu o ușoară neliniște, dacă se vor mai reîntoarce.
Într-adevăr, a doua zi, povestea continuă...
Trecuseră mulți ani de atunci. Cei doi se căsătoriseră și locuiau tot în apropiere. Veneau acum, în același parc, cu un prichindel năzdrăvan ce reușea, de fiecare dată, să le umple sufletele de bucurie.
Maria începuse să trăiască pentru ei. Se creease între ea și tineri o complicitate inedită. Aceștia se prefăceau, de ani de zile, că nu o observă, respectându-i atât bătrânețea, cât și indiscreția, iar Maria se ascundea cu grijă pe scăunelul ei, adăpostită de umbra balconului.
Dacă un oarecare ar fi privit-o pe bătrână, ar fi știut, implicit, ceea ce se petrecea sub balconul acesteia. Mimica feței orchestra invizibil dialogul, acum al celor trei.
Într-o dimineață, dinspre fereastră se auzi un zgomot asurzitor. O echipă de la Primărie venise să taie copacii cei falnici din fața balconului. Cineva, nu se mai știa cine, constatase că aceștia erau un pericol pentru locatari. La ultima furtună se desprinsese o crenguță, iar dacă prin preajmă ar fi fost vreun copil cine știe ce grozăvenie s-ar mai fi întâmplat...
Ordinul fiind dat, echipa se deplasase conștiincioasă pentru a executa lucrarea. Pe cât de greu crescuseră, atât de ușor fură doborâți. Fiecare copac avea o istorie, iar odată cu el murea câte ceva din fiecare dintre cei ce se adăpostiseră sub coroana sa.
Lucrarea fiind repede terminată, sosi administratorul care constată că băncile și balansoarele nu-și mai au rostul.
Le mută deci, la un bloc vecin, sub alți copaci, dar mai ales sub alte balcoane.
Nu trecură decât două săptămâni și justificarea tăierii copacilor veni, cum altfel, decât tot într-o dimineață.
Un buldozer își făcu apariția și, pe locul fostului parc, se născu un crater, fundație pentru ceva care avea să vie peste câteva luni.
Dacă ar mai fi ieșit vreodată în balcon, Maria, mai bătrână ca niciodată, ar fi putut privi luminițele colorate ale unui Café Bar ce emitea discret și non-stop frumoase melodii orientale adaptate plaiurilor mioritice...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!