Ca-n orice dimineață intră sfioasă pe poarta școlii, fără a privi în jur, fără a fi privită. E prea devreme pentru a fi cineva la școală, dar ea vine, căci îi place când e liniște și se poate bucura ea singură de protecția ce i-o oferă zidurile liceului.
Intrând în clasă, le zâmbește pereților scăldați în razele soarelui abia răsărit, surâde tablei ce încă mai păstrează însemnările zilei trecute și se așază bucuroasă la locul ei din banca a doua de la fereastră. Lumina plăpândă a soarelui îi cade pe obraji, rumenindu-i. Închide ochii și se lasă purtată departe de reverie. E atât de bine când e liniște!
Însă ușa clasei scârțâie, vestind sosirea altor colegi, iar momentul ei de singurătate e spulberat de voioșia glasurilor lor, care inundă dimineața. Clopoțelul sună vesel, vestind începerea unei alte zile de școală.
În pauze, pe holuri, merge liniștită, cu pasul ei cam mare pentru o fată, dar nimănui nu-i pasă. Nu o vede nimeni, nu-i vorbește nimeni. Și asta nu o deranjează, chiar o face să se simtă bine, necomplexată de părul ei castaniu, vâlvoi și încăpățânat și de trăsăturile nu tocmai frumoase ale chipului ei.
Iar la sfârșitul orelor așteaptă cu nerăbdare autobuzul ce o duce spre casă. În timpul călătoriei se gândește la tot ce s-a petrecut peste zi: ce boacăne a mai făcut colegul acela neastâmpărat din ultima bancă, ce perlă a mai scos proful de fizică, ce note dezastruoase s-au mai luat în teză la mate, ce comentarii amuzante a mai făcut profesoara de română la adresa persoanelor publice, ce plictisitoare a mai fost ora de logică…
A doua zi, scenariul se reia. E monoton și gri, dar ei îi place. Probabil pentru că nu cunoaște altul, probabil pentru că i-ar fi imposibil alt ritm de viață, probabil pentru că nu se consideră bună îndeajuns pentru a face glume, pentru a râde, pentru… a trăi cu adevărat. Și se cufundă într-un veritabil abis care pare că se luminează pe măsură ce se adâncește, dar se fapt se întunecă mai tare… un abis numit anonimat.
Și totuși, ce e rău în asta? E în siguranță, nimeni nu o poate răni, nimeni nu o poate jigni, nimeni nu o vede și o lasă să trăiască în legea ei. E protejată, ca un vierme într-un cocon. Dar ceea ce ea nu realizează e că nu poate trăi veșnic în acel cocon și că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să iasă afară…
Așa s-a întâmplat că, într-o zi, a îndrăznit să ridice ochii și să privească în jurul ei. Și ce să vadă? Cea mai frumoasă floare era în fața ei. Ochii lui verzi, părul lui ca abanosul au cucerit-o pe loc. Și ce manierat! Și cum se comportă! Dar nu o vede, trece nepăsător, ca și cum ea ar fi o parte din perete. Și pentru prima dată o doare că nu este văzută…
Protectorul ei de până atunci i se pare un dușman acum. Un prefăcut care a ademenit-o în capcana lui, iar acum își arată adevărata față, o față meschină, cu trăsături urâte, cu ochi însângerați. Nu vrea să o lase să plece, o ține închisă între gratii de foc, iar glasul ei este mut și nu poate striga după ajutor. Și oricât ar încerca, nu poate ieși din anonimat.
Îndrăznește a se privi în oglindă, însă, dacă înainte se considera nu chiar frumoasă, acum i se pare că reflexia înfățișează o arătare slută și diformă. Soarele nu o mai încântă, ci razele sale i se par pale, lipsite de viață și ar vrea ca noaptea să țină o veșnicie. Zidurile liceului o sufocă și nu știe cum să scape mai repede din strânsoarea lor. Zâmbetul a pierit cu desăvârșire de pe buzele ei, iar acum nu o poți vedea decât încruntată.
Nu se luminează la față decât atunci când el este prin preajmă, sperând să primească măcar o privire trecătoare. Dar asta nu se întâmplă, iar expresia sa se întunecă parcă și mai tare. Nu mai suportă singurătatea, dar când e în preajma altora se simte stingherită și vrea din nou să fie singură.
Intr-o după-amiază, cu inima zdrobită, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji, se ascunde într-un dulap prăfuit din școală. Îl văzuse cu cea mai frumoasă fată din școală. Se țineau de mână și își zâmbeau. Nu-și putea conteni lacrimile, deși o ardeau, săpând șanțuri adânci de durere în sufletul ei. Deși știa că așa este mai bine pentru el, ea ar fi vrut ca totul să nu fie decât un vis urât. Iar asta o făcea să se simtă egoistă, o făcea să se scârbească de ea însăși.
Trecu mult timp până îndrăzni să iasă. Nici nu își dădu seama că e dimineață și că orele începuseră deja. Se plimbă pe holuri, ca de obicei, dar ceva era diferit. Se părea că ceilalți chiar nu o vedeau deloc, căci treceau cu brutalitate pe lângă ea și chiar… prin ea.
Se îndreptă grăbită spre clasa ei, dar atenția îi fu distrasă de o mulțime îngrozită de elevi și profesori adunați în jurul dulapului cu materiale didactice. Își făcu loc cu ușurință, ceilalți nu schițară niciun gest, și descoperi cu oroare sursa haosului. Pe jos stătea întinsă o fată pe cât de frumoasă, pe atât de tristă. Era lipsită de suflare, iar o lacrimă sărată ramase aninată de genele ei lungi. Îi păru rău pentru ea și cu sufletul îndoit vru să meargă mai departe.
Dar atunci îl văzu pe el apropriindu-se. Când văzu trupul lipsit de viață, un geamăt înfundat îi părăsi pieptul, iar o lacrimă se prelinse din ochii lui verzi, căzu peste cea rămasă între genele ei și curse mai departe pe obraz.
De atunci, ea se tot plimbă pe culoarele liceului, tristă, îngândurată, cu ochii în lacrimi. Câteodată, noaptea, dacă asculți cu atenție, poți auzi cum oftează prelung. Și tot merge și merge, sperând că după fiecare colț se află el, așteptând-o cu un zâmbet cald. Dar niciodată nu e nimic, doar întuneric rece și neprimitor.
Ziua, sute de elevi se perindă pe lângă ea, dar nu o văd și nici ea nu îi vede. Nici nu și-a dat seama când au trecut anii, iar el a părăsit liceul. Însă ea a rămas la fel de frumoasă și de tânără. Iubirea ei pentru el este intactă și tot speră că într-o zi îl va vedea intrând pe poarta liceului și o va lua în brațe, spunându-i că nu s-a întâmplat nimic și că și el o iubește.
Din păcate, ea este doar un suflet rătăcit, pierdut pe drumul vieții, condamnată să trăiască într-o noapte fără de sfârșit, înecată într-un abis profund, blocată în inexistență…