Da' ce sunt eu, o boală?
Cum adică să te refaci? Mă refac… durează… așa, să mă simt eu ca o gripă, ca o febră, de la care oamenii tre’ să stea să se refacă, să transpire, să aibă frisoane, și într-o bună dimineață să se trezească ca noi, gata, mi-a trecut, m-am refăcut, bei o bere?
Asta sunt eu. O mare glumă proastă de 1 aprilie.
Cânta un nene ieri seara la radio că cei mai frumoși ani sunt cei pe care i-ai pierdut.
My life without me. Nu, nu e ca în film, ci chiar așa e, viata mea fără mine. Si nu mă ridic de pe scaunu’ asta afurisit, prea înalt pentru masa pe care e calculatorul, până nu îți spun cum e să te gândești de fiecare dată că „poate cade” sau să nu mai știi dacă era de fapt „as vrea să cadă”. Cerul peste mine, avionul, dințișorul lui Florinel de la 3, ficusul ăla din capătul scării care oricum nu mai are loc, să cada, să cada, cate-un gsm pe stradă… așa, într-o bună zi, să înceapă să ne cadă din mană, tuturor, mobilul, ca și frunzele toamna, ar fi un mare trotuar de mobile, unele dintre ele încă zornăind pentru ca n-au apucat să cadă toate și câțiva dintre noi încă ar mai suna întrebându-se pe toate părțile de ce oare cel de la capătul firului nu răspunde, i s-o fi întâmplat ceva, s-a supărat pe mine, și totuși, am sunat de sase ori în ultimele două ore, dă-o încolo, și dacă îl avea mort găsea o priză, dacă era în ședință sau la curs de atunci se termina, ceva nu e în regulă... poate n-are acoperire. Da’ de ce?
Si ne-am plimba așa frumos și liniștit printre mobile, am călca pe ele, pe strada, în mașină, acasă, în parc, la sala de sport, la pizza, la arabu’ din colț. și încetul cu încetul ele s-ar transforma într-un morman păcănitor la calcare, pe urma într-un fel de pietriș care zornăie dar mai discret si, în sfârșit, în praf.
Nu, ești ca o carte pe care știu foarte bine de când o iau că o voi planta pe biroul de acasă fără să o clintesc de acolo până la a patra scrisoare de la biroul împrumuturi « Dragă student vă rugăm să înapoiați volumul… … », cred că pe asta mizează, să te exaspereze, până la urmă o duci ca deh, n-ai încotro. Așa e și cu oamenii, îi împrumuți și tu un pic, îi ții pe birou o vreme, după care tre’ să îi dai înapoi, chiar dacă nici măcar n-ai apucat să te uiți pe ei, chiar dacă ți-au plăcut așa de mult ca ai vrea să rămână ai tai, tot tre’ să îi dai înapoi, asta e înțelegerea, asta e regula, nu de alta, da’ poate are și altul nevoie, că lumea asta nu e o librărie, e doar o mare bibliotecă.
Îmi doresc să spun povestea vieții pentru ultima dată. Încă o dată și gata. Þie. Dup-aia nu trebuie s-o mai spun niciodată.
Sau pot să încep să inventez. Că de înflorit oricum le înflorim de fiecare dată și puțin altfel în funcție de ascultător. Dar până la urmă tot schema aia rămâne, plicticoasă, a naibii de plicticoasă, cred că și cea mai interesantă și zbuciumată viată devine plicticoasă când o spui de atâtea ori… dacă ar trebui sa-mi spun povestea acum, în clipa asta, aș zice așa:
Sunt schimbător de huse la canapele. Da, ăsta este jobul meu. Mă trezesc dimineața, cam ca toata lumea, și știu ca în ziua respectivă am de schimbat huse la atâția clienți. Îmi fac traseul astfel încât să nu alerg ca boul în zig-zag prin orașul ăsta prăfos și mare, nu că nu mi-ar plăcea, da’ iți ia o tona de timp, și e foarte, dar foarte obositor. Așa ca fac un fel de expediție, un traseu bine calculat, care mă aduce undeva pe la șapte seara acasă. Împreuna cu husele pe care trebuie să le montez a doua zi. Galbene, roșii, de catifea, de pânză, cu flori, gri gri gri, de firmă, de casă, de birou, de bar, de club. In principiu e simplu, deși fiecare canapea cam are chichițele ei. Astea mai noi sunt făcute foarte bine, foarte cu cap, tip Ikea, cu fermoare, skai, toarte de care să tragi(c). Alea mai vechi se presupunea că au să te tina toată viata, după care le arunci sau ceva de genul, sunt cusute și răscusute; uneori te întrebi de ce nu-și cumpără clientul o canapea nouă; dar deontologia mă obligă să nu-mi mai pun întrebări din astea; în fond cine sunt eu să judec? cu ce drept? fiecare face ce vrea cu canapeaua lui, ăsta e jobul meu, bine că știu să-l fac bine, bine că nu-mi place, dar e ca și spălatul vaselor, faci acolo ce faci, dai din mâini, și te gândești la ale tale.
De cate ori spăl vasele mi se învălmășesc în cap imagini, idei, gânduri, întrebări și răspunsuri. De fiecare dată altele. Si îmi spun că odată apa oprită, după ce voi fi depus ultimul vas în suportul alb în care se usucă, o să încerc să scriu tot ce mi-a trecut prin cap, să nu se piardă nimic, să rămână așa crude cum au ieșit printre șuvoiul de apa și Pur cu oțet de mere. Dar ele au dispărut odată cu zgomotul apei. Întotdeauna plec de la ceva, ceva ca mă frământă sau o întâmplare recentă sau mai veche, la care n-am avut răgazul să mă gândesc până atunci. Aș putea să spăl vase la infinit, nu mă deranjează, și asta datorită apei, e ca un fel de succesiune de scurt-metraje, care poate să dureze la infinit, altele și altele, film în film, sau nici măcar, pur și simplu idei, cuvinte cărora nu reușesc în alte momente să le dau nici o formă.
Mi-e cald, mi-au transpirat picioarele, as vrea să port pantalonii în carouri… nu ai dreptul să riști să greșești în ceea ce privește canapelele. Nu poți să-ti permiți nici cea mai mică eroare, pur și simplu trebuie mare atenție.
Ultima canapea pe care am aranjat-o avea niște huse de pânza turcoaz, care se cam decoloraseră de la soare. Acum e ca nouă, roșu-stins cu punctulețe de galben, așa, ca o draperie dintr-un serial polițist în care o găsesc pe ea moartă în camera de hotel, de fiecare dată goală, cu urme de violență, vânătăi și violuri pe ea. Noroc ca măsuța din mijloc mă face să mă gândesc la jocul de cuburi, până la urma tot asta fac, doar ca cineva se și folosește de construcția mea, ca doar nu asta am tot vrut, să fac ceva… util?
Am început să lucrez cu canapelele dintr-o pură întâmplare. Într-o zi cineva m-a rugat să o fac pentru că nu mai avea timp până îi veneau musafirii, eu tot n-aveam mai nimic de făcut, așa că am acceptat și mi-am dat seama ce bine aș putea câștiga din asta. A trebuit să mă mut cu serviciul de acolo pentru ca încet-încet oamenii au renunțat să schimbe huse și au început să cumpere direct alte canapele noi. In alte părți am observat ca nu prea se mai foloseau canapelele, se stătea cam pe orice altceva în afara de ele, cel mult pe fotolii, dar de preferință pe jos sau pe pufi rotunzi, înveliți în piele de cămilă. Așa că iar a trebuit să plec. Am aterizat în orășelul ala de pe marginea unui râu unde oamenii păreau că se bucură să aibă în sfârșit pe cineva care poate să se ocupe de treaba asta. Chiar păreau ușurați.
De mine nu mai zic.
Eram salvat.
Am început cu canapele mici în case vechi de pensionari.
Unde am plecat? In orășelul cu canapele, pensionari și huse de toate culorile; mă apuca plânsul în mijlocul intersecției când car la sub-braț două huse pentru două canapele, verzi cu carouri, și îmi vine așa să le întind pe pod ca o ofranda Papei, nu putea să moara de 1 aprilie, când zic că sunt o glumă de 1 aprilie mă gândesc la el săracul, care nu e, nu e deloc, cum era să moara el pe 1 aprilie...
Mă duc înspre Izvor cu husele, tre’ să urc până la etajul cinci, acolo intru și încep să-mi vad de treabă, lumea din jur se miră un pic, mai îmi pune întrebări, că de când faceți asta, da’ de ce, da’ cum ați început, da’ va place, da’… să vedem. Uau, chiar așa? Uite că pare simplu da’ poate dacă încercați și voi să vedeți cum e nu va mai rânjiți așa la mine de parca v-as vinde gogoși. Cum fac? Experiența… acum îmi ia o juma’ de oră să rezolv o canapea, oricum ar fi ea. Câteodată mă inhib un pic la început, orice canapea are sufletul ei, povestea ei, trebuie să o asculți înainte să începi, e ca o operație, tai, coși, îngrijești, spui cuvinte alinătoare, nu îi place că e în salon cu alte două canapele vechi, o deprimă, să o mutam cu două fotolii de piele noi-nouțe, doare mai tare, sunt noi și nu știu ce-i aia, da’ oricum, iți inspira viață.
Canapelele de la Izvor sunt deosebite. Ele au impresia că sunt auto-schimbătoare. Se împotrivesc oricărui ajutor și oricărei huse noi. Le simt ostile. E groaznic, e ca și când ai face grefare de piele. Da’ de ce? Cine sunt eu până la urmă să decid asupra ridurilor oricui? Lasă canapeaua așa cum e, nu vezi că, da, tu ești moșul?