Fântânarul



Acum, când scriu, mă gândesc la tine și-mi amintesc de cuvintele pe care le rosteai cânva, de felul în care mă priveai și-mi șopteai aș vrea să intru în sufletul tău, să cobor ușor, ușor în el, să mă răcoresc din prospețimea ta așa cum aș bea, într-o zi cu arșiță, apa rece dintr-o fântână pe care aș întâlni-o la marginea drumului.
*
Mergea pe câmpie, abia trăgându-și răsuflarea din pricina soarelui care ardea fără cruțare. Nu se zărea nici țipenie de om, toate făpturile parcă se ascunseseră din privina zădufului. În crucea zilei, câmpia era pustie, de parcă cineva ar fi măturat, dintr-o mișcare, tot ceea ce altădată însuflețea aceste clipe. Nici o pasăre măcar nu străpungea văzduhul cu zborul său nepăsător, câinii pesemne că se aciuaseră și ei cine știe pe sub ce umbră, oamenii se ascunseseră în casele lor, iar el mergea, mergea, nici măcar nu putea spune ce anume îl îndemnase să se abată prin locurile acestea, pe unde nu călcase încă din vremea copilăriei. Cerul își arăta cu seninătate goliciunea albastră și nici măcar o zdreanță de nor nu se zărea pe el. Își acoperi creștetul cu mâna; din pricina soarelui, avea impresia că mintea începuse a-i fierbe și că acușica va da în clocot. Se căută prin buzunare și găsi, într-un sfârșit, o batistă, pe care o întinse pe cap, cum putu el mai bine. Brobonele de sudoare i se prelingeau pe tâmple și pe ceafă și, chiar dacă le gonea cu dosul palmei, apăreau parcă și mai abitir. Ochii îi erau săgetați de lumina tăioasă și-atunci își aplecă privirea spre pământ. Abia acum auzi scrâșnetul ierbii arse, care i se tânguia sub pași. Se opri și privi cu tristețe pământul uscat, amintindu-și cum se tăvălea pe jos când era copil și cum strângea în dinți câte un fir de păpădie, până când tulpina lăptoasă se rupea. Se așeză abătut chiar acolo, pe pământul dușmănos, întrebându-se oare cât mai avea de mers. Într-un târziu, se ridică, își șterse iar fruntea cu mâna și-și continuă mersul obosit.
Fântâna se ghicea în depărtare, veche și părăsită.
*
Cu mulți ani în urmă, pe vremea când era încă un copil bălăior, bunică-su l-a dus odată cu căruța la fântână. În timpurile acelea, oamenii care treceau pe drum poposeau pentru câteva clipe lângă fântână, ostoindu-și setea cu apa limpede. Să trăiești, bade, îi spuneau bătrânului, și să îți dea Dumnezeu sănătate! Atunci, demult tare, bunicul l-a luat în brațe și l-a așezat pe marginea fântânii; cu brațele lui de om bătrân, dar încă în putere, a înclinat cumpăna fântânii, iar găleata ce se legăna la capătul ei a coborât între zidurile de piatră. Copilul ședea temător, cu mânuțele prinse de ghizd și privea cu fereală înspre adâncurile răcoroase. Îi era frică să nu cadă, auzise el povești cu oameni înecați în fântâni și știa el că acelea sunt ocolite de lume, că nimeni nu mai cutează, apoi, să mai bea din ele. Pleoscăitul apei atinse de căldarea din metal îi stârni curiozitatea. Îndrăzni să privească în jos și, la început, nu zări decât întunericul; ochii i s-au obișnuit, mai apoi, și așa a ghicit, acolo, în adânc, ochiul de apă ce-și fremăta liniștea tulburată; găleata urca alene, izbindu-se de piatra rece, lăsând în urma ei un zgomot trist. Bătrânul umplu cu apă cana din tablă, legată cu un lanț de fântână. Copilul își muie buzele, sorbi și apa rece se strecură în făptura lui mică.
-Dar de ce nu e neagră?
Bătrânul îl privi nedumerit.
-Cum așa?
-Păi, când m-am uitat în fântână, apa era neagră; cum de s-a curățat până când a ajuns sus?
Bunicul râse cu poftă.
-Nu, copile, apa e limpede, dar tu o vezi neagră din pricină că fântâna e adâncă tare; și-apoi, mai sunt și pereții ăștia, dar să știi de la mine că apă mai limpede și mai rece ca aici rar mai găsești.
Copilul mai luă o gură, sări de pe marginea fântânii si, sprijinindu-și coatele, se uită iar în adânc. Nu, apa tot neagră era, dar parcă acum zărea încă ceva; miji ochii și privi cu atenție; de acolo, din străfunduri, cercurile apei îi arătau un chip; parcă era tot un copil, parcă era el, dar apa neliniștită tremura imaginea, iar băiatul nu pricepu mare lucru. E duhul fântânii, gândi și nu-i mai spuse nimic bătrânului. E duhul fântânii și-i un copil și el. Descoperirea o păstră acolo, în suflețelul lui și, din când în când, își mai amintea de copilul din fântână. Oare ce-o fi făcând toată ziua acolo? Nu s-o plictisi?
Timpul trecu lacom peste ei. Bătrânul era de-acum bolnav și cei din jurul lui se așteptau ca el să moară. Știa și el că va veni curând ceasul în care nu va mai fi decât o amintire și-l chemă pe nepot.
-Mai știi, băiete, fântâna noastră? Ai grijă de ea, să rămână semnul șederii noastre pe pământul ăsta... Ești ultimul bărbat din neamul nostru, taică-tu s-a dus în plata lui și nu mai știm nimic de el. Așa că vezi tu de fântână, îngrijește-o, să poată creștinii să-și domolească setea când or fi pe drum și să ne blagoslovească. Nu uita, fântâna e de acum a ta și trebuie să ai grijă de ea ca de sufletul tău...Are numele nostru pe ea și treaba ta e să ai grijă ca el să nu se risipească...
Băiatul îl asculta cu ochii plecați. Era întrucâtva înduioșat, își amintea de ziua de atunci, când bunicul parcă era din poveste, iar omul de acum îi stârnea mila cu suferința lui, și-l făcea să-și dorească să plece cât mai repede din locurile acelea. Toți murim odată și-odată, iar tinerețea e nerăbdătoare să se bucure.
*
Cumpăna scârția singuratic, ridicându-se către cer ca o mână tremurată. Pietre se desprinseseră din fântână, ca și când vremurile s-ar fi înfruptat cu nesaț din zidurile ei. Bărbatul căută găleata, dar nici urmă de ea. Își sprijini, atunci, coatele de marginea puțului și privi în adâncuri; fântâna secase, iar bălării crescuseră printre pietrele din ziduri; se uita în continuare, dar nu-i răspundea decât întunericul. O piatră alunecă, însă nu se auzi nici un clipocit. Duhul fântânii, zâmbi el cu amărăciune. Nimeni, nimeni nu-i răspunse de acolo, din adâncuri, totul se schimbase, totul era pustiu, iar el era acum singur, trist și bătrân. Soarele își înmuiase tăria și o părere de vânt îi răvășea părul încărunțit. Pielea aspră a feței se adâncea în riduri parcă scobite cu briceagul și tot chipul său părea un hățiș de drumuri bătătorite. Ochii apoși păstrau o urmă din curiozitatea de atunci, dar și ei erau obosiți de câte văzuseră; se așeză acolo, lângă fântână și așteptă să se lase întunericul.
Trecuse mult timp de la întoarcerea lui. S-a foit atunci prin toate locurile, a răscolit amintiri prin toate cotloanele, apoi s-a gândit să scoată fântâna din paragina în care era. A angajat muncitori, a plătit cât i-au cerut, dar, ca un făcut, nu se alegea nimic. Săpau și săpau și tot nu dădeau de apă. Parcă e un blestem, se gândea el; din tot ceea ce vreau să fac se alege praful. După luni de încercări, a lasat fântâna în plata domnului, dar cu părere de rău; era ultimul lucru care îl mai ținea legat de meleagurile acestea și parcă nu voia să rupă și cel din urmă lanț. Să plece de aici? Încotro? Nu-l aștepta nimeni, nicăieri.
*
La câțiva ani de la moartea bunicului, se hotărâse să devină scriitor. Îi era nițel frică, nu știa dacă are să reușească, dar simțea ca are multe de spus. Știa că el vede lucrurile altfel decât le văd ceilalți oameni, că formele concrete și culorile capătă, pentru el, umbre și nuanþe și, mai ales, tare mult îi plăcea lui să șadă singur, doar el și gândurile și să încerce să le aștearnă pe hârtie. Scria, e drept că nu tot timpul, dar avea momente în care trăia doar pentru asta. Simțea, timp de câteva zile, cum o neliniște îi dă târcoale, cum îl ademenește, începea atunci să se gândească, mintea lui scotocea și scormonea gânduri neîntrupate, nu mai era, în clipele acestea, decât o prezență vagă; se ascundea de oameni cu câteva pachete de țigări și scria câteva zile la rând, înnegrind foile cu litere mărunte și înghesuite; când febra asta i se ostoia, cuteza să iasă iarăși printre amicii lui, cu fața răvășită, dar cu ochii triumfători; era, pe rând, și Roza și Ignat, era nebunul fericit din ospiciu, era sărutul pestilențial ce transforma îndrăgostiții în copaci, era și Daniel și blonduțul, era exclamația veselă a puștiului tii, cum de nu m-am gândit!, era Moara Dracului și cântecul amăgitor al diavolului, era metal lovit de alt metal, cuțitul împlântat până la plăsele în burta femeii însărcinate, era oamenii săi de carton și era șapte minute și ceașca sfărâmată pe dușumea și vorbeai cu el și nu știai dacă îți urmărește prezența sau dacă, undeva, într-o altă cafenea, privește fascinat dansul fețelor de masă și al perdelelor de la geamuri.
Băiatul timid de altădată lunecase de pe el ca pielea veche a unui șarpe și dăduse acum la iveală o altă atitudine, mai îndrăzneață și, totodată, mai nepăsătoare, cu jocuri bine regizate de lumini și umbre, de priviri și aplecări tulburătoare de pleoape, de zâmbete umede și de ridicări indiferente din umeri, de tăceri și de cuvinte șoptite cu nerușinare, de plecări, da, mai ales de plecări nonșalante și fără de nici un cuvânt pe muzica vreunei arii celebre. Cuvintele sunt de prisos între oameni, ele nu fac altceva decât să adăpostească o anume neputință, și-atunci zâmbea cu indiferență și-și continua pribegirea; fugea de ceva, nici el nu știa de ce sau de cine, poate că fug de gândurile mele, nu știu, dar am nevoie de liniște, nu vreau decât să scriu, iar oamenii, mai ales femeile, nu vor altceva decât să mă înlănțuie, să mă sufoce, nu mai pot, nu mai am răbdare, nu mai vreau!
*
Se ridică de la masa veche și mai aruncă pe foc un braț de lemne. Vâlvătaia le cuprinse de îndată într-o sărutare languroasă și-n odaia întunecată se strecurară luminile nerușinate ale flăcărilor. Stătea cu cana de vin fiert în fașă și-și amintea de un Crăciun de demult, când pielea acelei fete mirosea, parcă, a rășină, când toate sărutările și dezmierdările lui erau tămâieri ale iubirii; ce o mai fi făcând, oare mai trăiește? Se iubeau de ani buni, crescuseră aproape împreună, dar el simțea că a venit clipa în care trebuia să plece. Se uita acum la ea cu ciudă și-și spunea că din pricina ei se simte așa de ostenit, că i se strecoară cu perfidie în gânduri și i le trage pe toate înspre ea; se desprinse din îmbrățișarea leneșă și împinse, cu o mișcare aproape brutală, trupul fetei dormitânde. Își trase hainele pe el, se așeză pe marginea patului și-și aprinse o țigară.
-De ce pleci?
Nu-i răspunse. O privea printre șuvițele de fum și habar nu avea ce va face în clipa următoare. Ea se strecură dintre așternuturi și veni înspre el goală și arămie și încercă să i se cuibărească în brațe. O respinse cu un singur gest și-atunci ea alunecă neputincioasă pe covor. Umbrele lumânării se fugăreau pe pielea ei brună, unde sărutările lui încă nu se uscaseră. Rămăsese așa cum căzuse, cu ochii închiși și lacrimi i se strecurau dintre genele tremurătoare. Parcă e o statuie păgână, o statuie răsturnată a iubirii, la care muritorii se închinau cândva, gândi el. Își stinse țigara, o mai privi ceva timp și apoi se ridică. Ar trebui să ne obișnuim să trăim unul fără celălalt, îi spuse aproape cu ură și trânti ușa. Afară, simți că e liber, da, liber, dar cu ce preț? Ar fi vrut să se întoarcă, dar ceva din el îl oprea. Am făcut asta fiindcă nu pot fi legat de cineva, eu vreau să scriu, atât, iar restul mă obosește.
Vinul i se răcise în cană și ochii lui de om bătrân tremurau imagini ascunse în împletitura anilor. A mai zărit-o de câteva ori dar, de fiecare dată, încerca să fugă, să nu carecumva să lase iar duioșia să i se strecoare în suflet; apoi, nu a mai știut nimic de ea, pesemne că începuse și ea o altă viață, alături de altcineva, dar gândurile acestea le alunga repede, simțea cum se sufocă și-și amintea de trupul gol și tămâios care crescuse, parcă, hrănit de dragostea lui.
*
S-au scurs de la venirea lui în casa bunicului câțiva ani. La început, odăile acelea, care musteau de amintiri și de timpuri trecute, i se păruseră strâmte și apăsătoare. Acum era tot ce avea nevoie; se furișase în casă, urmărit de păreri de rău pentru viața lui risipită și fiecare lucru dărăpănat îi amintea de anii tinereții, care trecuseră grabnic. Când se înfrupta din viață, o făcea cu o anume nepăsare, de parcă ar fi urmat să trăiască cel puțin o veșnicie, iar acum își dădea seama că, de fapt, habar nu a avut cum să se bucure de tot acel timp. Amânase mereu, da, am să scriu, dacă nu azi, atunci mâine, iar Mâinele acesta nu se mai întrupa deloc. Mereu între oameni, nu mai suporta să rămână doar el și cu fantasmele lui, avea nevoie de larmă în jurul său, femeile i se perindau printre zile, da, credeam că îmi trăiam viața, mușcam din ea, o răstigneam în patul zilelor mele ca pe o amantă însetată se sărutări turbate, mototoleam cearșafurile nopților și ale dimineților și ale după-amiezilor cu îmbrățișările mele spasmodice, risipite între atâtea femei. Treceau una după alta prin funiilor brațelor mele, plecau, mai apoi, păstrând fărâme din timpul meu, dar nu-mi păsa; mi le crucificam pe trup și ele știau că pleacă așa cum au venit, întregi în ele însele, cel mult credeau că se îmbogățiseră cu niște îmbrățișări și, eventual, cu câte-o dragoste, da, eram generos, împrăștiam fiecăreia iluzii ale dragostei mele, dar mie însumi îmi repetam că nu am să mă mai îndrăgostesc niciodată, că eu nu pot iubi decât o singură oară în toată viața...Mi-a fost frică de mine, îmi spuneam întruna că trebuie să ajung scriitor și, pentru asta, trebuie să fiu liber. Și ce am făcut?
Tresări, iritat și el de neputința cu care rostise întrebarea. Terminase facultatea, ajunsese profesor într-un nu știu ce oraș, îșì ținea orele plictisit, apoi se refugia în compania cunoștințelor făcute într-o crâșmă. Nu-l trăgea ața să meargă acasă, același apartament în care nimeni nu schimba un lucru, în care toate zăceau așa cum le lăsase, avea nevoie de o prezență alături, dar, de fiecare dată când încerca, simțea că își pierde repede răbdarea. Mergea din ce în ce mai des adus de umeri, iar ochii lui, care altădată îi cercetau curioși pe oameni, imaginându-și tot soiul de întâmplări, scormoneau acum asfaltul pe care pășea. Jocurile de odinioară i se păreau niște nerozii, acum nu-și mai bătea capul cum să seducă o femeie, dacă una îl plăcea, bine, dacă nu, atâta pagubă. Din când în când, își mai lua câte o carte, dar se plictisea repede să citească, aceleași lucruri spuse de atâtea ori, dar în alte forme și nu putea înțelege acum înfrigurarea cu care citea când era încă tânăr, când era în stare să-și dea ultimii bani pe cărți și se afunda în ele cu voluptate, nemaiavând răbdare să ajungă acasă, se așeza pe o bancă ori pe marginea unei borduri și citea până când întunericul îl cuprindea pe după umeri și acoperea rândurile tipărite. Făcea câte o strâmbătură amintindu-și toate acestea, dădea cu dosul mâinii cartea la o parte, își punea haina pe el și pleca iarăși în crâșmă.
Într-o vreme, lehamitea asta cu care se obișnuise a fost zguduită. Una dintre femei, dar habar nu avea care, îl anunțase la telefon că e tătic și, culmea, încă de un an și ceva. Atunci a simțit că turbează, cum a putut javra să îi facă așa ceva, tocmai lui, care nu-și dorea sub nici un chip vreun copil. A refuzat să își vadă progenitura și cei din jur, care aflaseră de pocinog, l-au judecat pentru nepăsarea lui, căreia îi spuneau cruzime. I-a lăsat să își bată gura, el demult nu se mai gândea la întâmplarea asta. Și, după atâția amar de ani, sătul de el până peste cap, s-a hotărât să vadă satul bunicului,unde mergea când era copil.
Nu a vrut să lege prietenie cu nimeni, vorbea cu oamenii doar atât cât era nevoie, dar, până la urmă, au aflat al cui era. Și, mai ales atunci când l-au văzut cum se chinuie cu fântâna, că, orice ar încerca, nu poate să o facă iar cum era acum o viață de om, au început sătenii să-și dea drumul la limbă. Câte nu mai scorneau pe seama lui! Că musai trage el pentru niște păcate mari, că, nu-l vezi, umblă ca o stafie, nu grăiește cu nimeni și tot singur, singur, dă târcoale fântânii, că l-a văzut femeia lui nea Vasile cum vorbea într-o noapte cu cineva, dar, când s-a uitat lângă el, nu era nimeni și știi cum bat câinii ca turbați când umblă el lela?, da, și caii fornăie și nechează când se apropie, i-ai văzut cumva ochii?, nu, nimeni nu poate să îi zărească, aici nu-i treabă curată, sigur are ceva învârteli cu ucigă-l toaca, Doamne, iartă-mă!!! Și așa sătenii au început să îl ocolească, dar el nici nu le simțea lipsa. În fiecare an a încercat să dreagă fântâna, o făcea și acum, dar parcă urma un soi de ritual, nu altceva, căci știa prea bine că nu va reuși, acum nici măcar oameni la lucru nu mai putea să tocmească, toți îl ocoleau și voiau să aibă cât mai puțin de a face cu el. Simțea că își pierde puterile, era de-acum de vârsta bunicului său din vara aceea în care copilul blonduț zărise duhul fântânii și vorbele bătrânului de odinioară îi zumzăiau în minte, nu lăsa numele nostru să se risipească, ești ultimul din familia noastră și se gândea că bătrânul parcă a proorocit neputința zilelor care vor urma. Pe fiu-său nu-l punea la socoteală, nu-l văzuse niciodată și mai degrabă se simțea apropiat de mâța asta care se plimbă cu coada bățoasă decât de plodul acela, care, iată, pesemne că are și el acum mai bine de douăzeci de ani.
Într-o noapte, după ce hoinărise iar pe toată câmpia, s-a apropiat de fântână și s-a așezat acolo, lângă ea, cu capul lui de om bătrân și nefolositor rezemat de piatră. Se uita la lună și la stele, mulți ani nu a mai știut să le privească, dar, de când venea prin pustietățile astea, a învățat să își ridice iar ochii spre înalturi. Erau atât de aproape si lumina lor l-a făcut să întindă mâna, crezând că poate cuprinde în palmă toată strălucirea. Razele îi luminau brațul zbârcit și mâna aceea întinsă l-a făcut să zâmbească amar, ăsta fusese el, voise să se ridice către neștiutele zări, dar i-a lipsit curajul. Cu aceeași tristețe ostenită pe chip, se ridică anevoie și porni spre casă, ținând tot timpul mâna dreaptă în bătaia lunii. S-a strecurat pe ușa roasă de vreme, a aprins lumina, i-a dat un blid de lapte mâței care se freca de picioarele lui și apoi a început să cotrobăie printre niște hârțoage. A găsit un vraf de foi îngălbenite și goale. S-a așezat bătrânește la masă, dar cu o însuflețire pe chip, cum nu mai avusese de mult și, dibuind pe undeva un pix, a început să își mântuie sufletul de toate întâmplările și trăirile nerostite. Pesemne că era toiul zilei când a isprăvit paginile acelea și atunci s-a dus și el la culcare.
Viața și-a schimbat ritmul. Mergea la magazin și cumpăra țigări și caiete, mai ales caiete și pixuri. Oamenii se uitau lung la el, ce-o fi făcând cu atâta hârtie numai el știe, păcatele lui, că-i om bătrân și nu-i vine mintea la cap! Scria nopțile, scria zilele și, când își mai trăgea răsuflarea, hoinărea iar ca altădată. Dar acum fântâna parcă îl chema într-un chip neînțeles. Se foia în jurul ei, știa că trebuie să facă ceva, dar nu știa de unde să pornească. Și, într-o noapte cu lună plină, a început să sape de unul singur. Abia de se putea mișca, nu ținuse în viața lui o lopată în mână, dar acum ceva din el îi șoptea că o poate face, că o va duce la bun sfârșit. Se căzni întreaga noapte, iar spre dimineață porni spre casă. Așa se ordona timpul lui acum, ziua scria, iar noaptea muncea la fântână; habar nu avea cum se construiește, dar nu se simțea singur, făcea totul cu atâta siguranță, ca și când nu trebuia decât să urmeze sfaturile cuiva care era lângă el doar cu gândul.
*
Răvăși foile, o alese pe cea la care cuvintele se opriseră în suspendare, citi de câteva ori, închise ochi, oftă din toată tinerețea lui trecută, iar frazele prinseră a curge una după alta. Acum, când scriu, mă gândesc la tine și-mi amintesc de cuvintele pe care le rosteai cândva, de felul în care mă priveai și-mi șopteai aș vrea să intru în sufletul tău, să cobor ușor, ușor în el, să mă răcoresc din prospețimea ta așa cum aș bea, într-o zi cu arșiță, apa rece dintr-o fântână pe care aș întâlni-o la marginea drumului.
Fântâna crescuse aproape fără ca el să își dea seama cum. Numele lor era era însemnat ca atunci pe zidurile ei, iar cumpăna nouă se întindea cu nerăbdare spre cer. Zâmbi mulțumit, își făcu, bătrânește, o cruce, murmurând câteva vorbe numai de el știute, își rezemă coatele de ghizdul fântânii și privi în ea. Întuneric și lumină se unduiau în cercurile apei și un chip bătrân și tremurător se compunea pe suprafața limpede. Duhul fântânii, zâmbi el și închise ochii.