Spre dimineață, pământul s-a aburit de sudoarea nopții care începuse să se dezghețe, aruncând peste lume, la ivirea soarelui pe buza orizontului, o ploaie de scântei. Parcă o mână uriașă se jucase agale, scăpând printre degete toate culorile universului: de la albul înlăcrimat al zăpezii, până la vinețiul norilor arcuiți peste coastele dezvelite ale muntelui – totul se împlinise în câteva ceasuri. Nu adia măcar o pală de vânt, încremenirea cuprinsese cerul și pământul, ne aflam parcă în clipa dinaintea facerii lumii.
Din prag, din ușa cabanei până departe, urmele lupilor se încrucișau, se învolburau în căi bătute, care se frângeau brusc sau se roteau pe loc. În fața ușii, pe zăpada înghețată și sticloasă, stropită ici-acolo de sânge, oasele albe ale lupului sfârtecat împungea aerul străveziu. Acolo, unde ar fi fost stomacul animalului, un intestin mâncat de jumătate, alburiu, cu pete gălbui, slinoase, atârna de o coastă învelită în fâșii de carne însângerate. În vâltoarea care se petrecuse, blana cenușie, cu pete roșietice spre gât, devenise o zdreanță informă.
La un pas, spre răsărit, aproape de gardul din uluci, capul, cu urechile sfârtecate, își dezvelise dinții puternici, înnegriți la rădăcină, printre care atârna, într-o parte, limba albăstrie și umflată.
Mi-am învins prima pornire de repulsie și, treptat, în locul ei, se instalase curiozitatea. Niciodată nu mai văzusem asemenea spectacol, trebuie să recunosc, unic prin ferocitate. Stropii de sânge, parcă împrăștiați cu mătura pe suprafețe mari, curmaseră albul imaculat al zăpezii. Ochii aceia sticloși, fixați spre cer, cu albul lor parcă mai intens decât al omătului, exprimau adâncă nedumerire.
Iată, imaginea aceasta de coșmar îmi era necesară: nervii mei, înșelați de prea multa liniște, au început să vibreze, Încet, apoi din ce în ce mai iute, lucrurile din jur prindeau din nou contururi și sens. A fost suficient doar un moment de nesăbuință ca agitația infernală care mă cuprinsese în ultimele zile, să erupă în forță, dezechilibrându-mă. Durerea se insinua în toți mușchii, în toate oasele, colcăia în stomac…
Îmi părea rău acum că acceptasem această autoizolare; nu mai știu dacă presiunile făcute de Teodora sau spaimele ascunse din sufletul meu m-au îndemnat să aleg această soluție fără întoarcere. De fapt, Vasile Busuioc mă avertizase în termenii cei mai duri că orice încercare de-a scăpa din încercuire, cum se exprimase rânjind, era sortită eșecului. Teodora încuviințase, pândindu-mă pe sub sprâncene. Am tăcut, evitând orice comentariu. Ce puteam face?
- Decât să stai și să te uiți aiurea, mai bine ai pune mâna pe lopată și ai curăța mizeria asta, s-a repezit Teodora din prag, arătându-mi mormanul de oase.
Pentru prima dată de când o cunosc, i-am întors spatele. Probabil nu se așteptase la acest gest de dispreț, pentru că, fără să spună o vorbă, a intrat în cabană, trântind ușa. Am început să râd binedispus. Ce caraghios a fost gestul ei de mânie!… tremurul buzelor!… încruntarea!… Dar nu-mi mai păsa. Altădată, speriat, aș fi alergat după ea, Teodora, a fost o copilărie, înțelege! Nu, acum, într-o fracțiune de secundă, m-am simțit liber. Da, puteam să fac ce vreau, fără să mă mai feresc de nimeni, fără să mai ascund ceea ce sunt. Nici nu-mi venea să cred! Tropăiam ca un copil fericit. Niciodată n-am știut ce înseamnă această clipă în care pășești umăr la umăr cu Dumnezeu. Întotdeauna m-am lăsat copleșit de conveniențele sociale pe care Teodora le respecta cu scrupulozitate. Îmi venea să râd, să chiui. Totul a fost doar o parodie jalnică. Aceeași încercare nebunească de-a vârî omenii în aceeași formă posacă și cazonă. Când am înțeles, în sfârșit, ce se putea întâmpla cu mine, eram prins în cursă ca un șobolan mare și nătâng. Ambițiile de tot felul m-au îngenunchiat, iar aparențele mele depășeau posibilitățile reale de care dispuneam. În urmă, rămânea doar gustul cenușii și mirosul înțepător de fum. Mă zvârcoleam cu furie neputincioasă. Un singur gând se înstăpânise, luând dimensiuni uriașe: să evadez. Mintea alcătuia, cu febrilitate, planuri după planuri, scenarii după scenarii, dar nici unul nu-mi dădea sentimentul siguranței și reușitei. O luam de la capăt și consumul imens de energie mă epuiza, obligându-mă, în numeroase cazuri, să mă ascund după tot felul de gesturi mărunte și vorbe în doi peri.
Teodora, cu intuiția ei ascuțită, descoperise ușor ce se petrecea cu mine. Abilă ca întotdeauna, mizând pe lașitatea și spaima paralizante care îmi înlăturaseră orice sclipire de voință, se punea stavilă între mine și lumea din jur, motivând că este singurul mod de-a mă cruța de rănile provocate de egoismul oamenilor. Pe moment eram mândru și fericit, abia îmi puteam ascunde lacrimile. O mângâiam duios pe obraji, și atunci buzele ei se strângeau a silă, și maxilarele i se încleștau ca să poată suporta trecerea mâinilor mele. Și, ca să-mi înlăture bănuielile, spunea, luându-mi mâna în palmele ei cu pielea uscată și moale: „Tu ești mult prea sensibil. Și sensibilitatea întotdeauna înseamnă slăbiciune. De aceea nu prea reziști loviturilor. Nu-i așa? Am și eu, ca tot omul, un talent. Cred că pot fi o bună soră de caritate. Dar să nu-ți faci iluzii că sunt și maternă”. Încheiase brusc, lăsându-mă să cred că – hehei! – ar mai fi atâtea de spus, dar încă n-a venit vremea.
Din ce în ce mai des, conștient sau nu, se succedau momentele mele de revoltă. Teodora le înfrunta fără să-i scape un semn că ar fi dorit să sfârșesc acest joc. Dimpotrivă, aștepta răbdătoare să se stingă de la sine această ardere în vâlvătăi înalte, ținându-se cât mai departe ca să nu se ardă. Parcă se îndepărta, izolându-se în stările ei glaciale. Mă simțeam atunci cumplit de singur și neajutorat, fierbeam, spulberându-mi energiile în trăiri pustiitoare. Reveneam spășit, ocolindu-i privirea. Zâmbind îngăduitoare, aproape maternă, îmi repeta aceleași cuvinte idioate despre talentul ei de soră de caritate. O ascultam, gemând disperat: Nu înțelegi nimic, Dora. Aproape nu înțelegi. Nu împotriva ta mă revolt, ci împotriva neputinței mele… Și cu obrazul arzând, plecam capul ca să-mi ascund rușinea care mă copleșea ca un val de căldură molatecă. „Nu-i nevoie să-ți pui cenușă în cap, mă admonesta. O faci destul de bine în ședințele de partid”. Cum poți fi atât de cinică? întrebam pierit. Și ea se însenina, fața ei căpăta străluciri diafane, trupul prospețimi îmbietoare. Ambiguă și risipitoare, se alinta, legănându-se ca bătută de nevăzute adieri. De fiecare dată, în acest fel, mă deruta, pierzând clipa cea mai nimerită de-a scăpa din încleștarea ei. Prefăcându-se răbdătoare, țesea la loc păienjenișul ei de trăiri artificiale unde așteptam spășit să treacă timpul, chircit de obsesia inoculată, fără echivoc, că ea și numai ea dintre toate posibilitățile existente este cea mai potrivită.
Îmi reproșam, cu aceeași furie neputincioasă, că nu-i adresasem cele mai dure cuvinte pe care le plănuisem cu deosebită grijă și simț al detaliului. Degeaba, eram incurabil! Înspăimântat, mă așezam la picioarele ei, așteptând din nou un semn de îngăduință. De cele mai multe ori acesta venea târziu, lăsând să se înțeleagă că e rezultatul unui complicat și îndelung proces interior. Astfel, mă deruta, rostogolindu-mă în țărână. De ce acest circ? se răsucea gândul, căutând o motivație temeinică. Îmi dădeam perfect de bine seama de inutilitatea acestui joc, dar pofta nesățioasă de-a rămâne acolo, în prezidii și-n grupul de comandă mă împingea înainte și mai mult, tot mai mult, înlăturând, dintr-o singură lovitură, orice încercare de împotrivire.
Curățatul zăpezii mă încălzise. M-am oprit să privesc pârtia deschisă dincolo de gardul de uluci, aproape de coborâșul troienit, spre drumul forestier. Mi-am întors fața ca razele soarelui s-o cuprindă deplin. O senzație de liniște picotea în suflet. Cu precauție, m-am ridicat pe brâul de piatră al fundației, ținându-mă de obloanele deschise. Teodora stătea întinsă pe pat cu fața în sus; avea obrajii încă umeziți de lacrimile care străluceau în lumina mohorâtă din odaie. Ca să vezi! am exclamat tulburat. Ca să vezi! am repetat nedumerit.
- Du-te dracului! a țipat ea furioasă. Ce, ai ajuns să mă păzești pe la geamuri!
- Am crezut…am… crezut că ți-e rău, m-am bâlbâit.
- N-am să-ți fac plăcerea. Chiar dacă ai să crăpi…Pleacă de la geam, n-auzi?
Am coborât, și când să pun piciorul pe pământul înghețat, m-am împiedicat de un lemn dărâmat din grămadă. O durere sfâșâitoare m-a lovit în coaste. O clipă am rămas nemișcat, încercând să-mi revin.
- Idiot! am auzit vocea Teodorei. Asta ești, un idiot!
Mi-am frecat viguros partea lovită a coastelor. Încet, locul lovit a amorțit. Doar când uitam și mă întorceam brusc, durerea țâșnea fulgerător.
Teodora se auzea mișcându-se prin odaie: lucruri trântite, uși deschise și închise cu furie. Nu mai e nimic de făcut! mi-am zis cu amărăciune, reluându-mi munca de-a degaja drumul de acces spre cabană.
… Adevărul e că Mihnea Brezan a fost primul care a înțeles că Teodora m-a transformat într-o cârpă. Peste noapte, m-am trezit că bărbații puternici îmi provocau o ciudată stare de nesiguranță, care aproape întotdeauna degenera în furie. Însuși Mihnea pricepuse că într-o asemenea situație puteam fi periculos prin lipsa de control asupra reacțiilor mele. De aceea, lăsase impresia că știa un leac care m-ar fi scos din mâlul în care îmi găsisem adăpost. Niciodată nu l-a numit, dar sugera că ar fi vorba de îndepărtarea mea din funcție, în folosul tuturor, ceea ce din punctul meu de vedere era inacceptabil. Dacă mă privise cu o anume curiozitate, uneori chiar cu voioasă și voluntară bunăvoință, cu timpul, Mihnea începuse să mă ignore sistematic. Forța cu care se impunea într-o colectivitate, curajul cu care înfrunta oamenii și ideile contrare credinței lui, cinstea de care dădea dovadă în orice împrejurare, toate mă jigneau, dar și îmi temperau actele decizionale. Cu toate insistențele Teodorei, uneori de-o duritate insuportabilă, inevitabilul s-a produs: am ieșit de pe orbita pe care fusesem programat, evoluând sigur, cu icneli și împiedicări, spre alte orizonturi, în căutarea oxigenului necesar supraviețuirii. Nu pot explica nici acum care au fost rațiunile Teodorei și mai târziu ale lui Moise Panait de-a nu interveni pentru readucerea mea la starea anterioară sau de-a mă împinge definitiv în prăpastie! E dificil să ajung la o concluzie, oricât de mult m-aș fi străduit să adun acele elemente disparate care să dea contur unei imagini reale. Peste toate se așternuse o ceață groasă, umedă care năclăia încercările mele de-a găsi o explicație. Or, aici sunt convins că era mâna lor. Dar ce sperau prin comportamentul circumspect? Nu știu și nici n-am să știu vreodată!
Îmi aduc aminte că, la un moment dat, ajunsesem într-un punct mort. Eram sever supravegheat de cei care se lăudau că-mi orânduiseră destinul, „investind încredere”. Drept să spun, suspiciunile le suport cu plăcere, i-am spus cu ușurare Teodorei, care mă încolțise din nou, încercând să mă tempereze. Îmi pasă mult mai puțin de ce zice elita fabricii, aristocrația asta birocratică, am râs amar. Dar să mă pândiți ca pe un hoț e prea mult! „Ești, într-adevăr, nebun! a răspuns ea calmă. În capul tău nu e decât o supărătoare confuzie”. Nu te mai înțeleg nici pe tine, nici pe Brezan, nici… Mă feresc și de tine și de ei. Mă simt ca un animal hăituit. Condamnat de tine și de Moise Panait, respins de ceilalți, nu mai pot! Asta e limita mea biologică și psihică… „Da, a mormăit ea supărată, se pare că Moise Panait are dreptate că ești o mămăligă nefiartă. Dacă e vorba despre un eșec, să știi că mă doare. Îl socot a fi și al meu…”.
Urmărisem toată discuția, adunându-mi lucrurile de pe birou de-a valma și aruncându-le în fișetul din spatele meu. Teodora, ca un arc comprimat până la refuz, a țâșnit pe ușă cu atâta forță încât mișcarea aerului m-a lovit peste obraji. Iată-mă-s cum m-a făcut mama! am constatat, mișcându-mi buzele de la stânga la dreapta. Așadar, am continuat resemnat, Dumnezeu s-a îndepărtat cu totul de mine. Cine a spus că interesul suprem al lui Dumnezeu e să îndrepte, nu să pedepsească? Nu mai știu, dar ce importanță mai are! Numai suferințele proprii sunt credibile, celelalte, ale altora, par imposibile.
Pornisem spre casă oarecum mulțumit de prima încercare de-a sparge cercul de cremene în care intrasem singur. Era o noapte fierbinte, undeva spre apus ploaia se pornise să uruie înfundat și zăpușeala căzuse bolovănoasă peste orașul ațipit în întuneric. Se oprise din nou lumina și noaptea se întinsese densă, cotropind toate detaliile. Nu numai frica, dar și nemaiîntâlnita senzație că trec printr-o așezare moartă m-a făcut să grăbesc pașii mult mai atent la foșnetele din jur. Un lătrat de câine a țâșnit aiuritor undeva din spatele meu și am simțit cum un fior rece s-a repezit fulgerător pe șira spinării, înmuindu-mi și mai mult pașii. Deși cunoșteam atât de bine parfumul fin, ușor dulce, încălzit de trupul Teodorei, când s-a apropiat, prima reacție a fost să o iau la fugă. „Eu sunt!” a râs și vocea ei a vibrat aproape imperceptibil. Mi-am închipuit, am respirat ușurat. Parfumul tău e inconfundabil… „Da? s-a mirat ea. Niciodată nu mi-ai spus lucrul ăsta”. Pentru că n-am avut ocazia. „Să fim serioși! De atâta vreme de când suntem împreună… Ai uitat și să minți, Simioane?”
Și-a strecurat mâna pe sub brațul meu și nesiguranța cu care călca, bâlbâiala pașilor m-au înveselit. Calci ca din pod, nu m-am putut abține. Ce naiba e cu tine?! Vino mai aproape. „Să ne vadă cineva și mâine să umple uzina, a ripostat, trăgându-și mâna de sub braț. Secția prelucrări mecanice lucrează douăsprezece ore…”. Știu, i-am tăiat vorba. E cel mai inutil lucru. Moise Panait e un dobitoc dacă crede că o să facă planul fără curent electric, doar aducând oamenii la uzină ca să stea… Asta doar așa, ca să fie pe placul unor tembeli. N-ai văzut și pe pachidermul ăla de la municipiu? Trebuie să, nu există nici o scuză, e indisciplină, o mobilizare mai bună, o organizare mai temeinică… Când l-am întrebat: Dacă-i așa, ajută-ne să obținem suplimentarea repartiției de energie. Ce, a sărit ca opărit, ești candriu?! Cum să mă duc eu la tovarășul prim-secretar cu o asemenea cerere! Nu ești orientat de loc, tovarășe secretar Radvoicu. Unde e spiritu’ revoluționar în fața căruia nu rezistă nici munții? După care l-a luat pe Apostolescu de la sindicat și s-au dus glonț la cantină, unde i-am găsit tot în separeu și pe la ora trei când m-am dus să mănânc. Goliseră două sticle de vin și o începuseră pe a treia împreună cu șeful cantinei, cu prietenul tău de suflet, Pavelescu. Când am vrut să-l dau afară, ați sărit cu toții ca arși, că-i băiat bun că, de, a greșit buzunarul cu banii ăia și apoi cu cincizeci de kile de carne. De ce mama dracului mai e nevoie de pachidermul de Avramescu să stea pe capul meu dacă, în loc să mă sprijine, sunt nevoit să umblu după curu’ lui ca să se simtă bine tovarășul și să nu mă încondeieze? „Într-un fel ai dreptate, a admis ea. Avramescu a cam sărit peste cal. Dar el ducă-se! Cu tine ce e?” Cum ce e? am repetat întrebarea. Nu-i nimic! „Nu, se întâmplă ceva cu tine și nu știu încă despre ce este vorba. Presimt că-i periculos, a oftat ea. Arțagul tău, irascibilitatea, modul de gândire… nu, e cu totul altceva. Tovarășul Moise Panait e și el deranjat de comportarea ta. Chiar acum, când are nevoie de aportul nostru. Știi bine că producția a început să șchioapăte și se realizează mai mult din condei, prin artificii de calcul și prin dibăcia contabilului șef. Tu ai început să discuți peste tot cifrele de plan. Ce vorbesc! Te târguiești ca la piață! Þara are nevoie de produse ca să scăpăm de datoria externă. Aici nu mai încap discuții. Planul e lege”. Rahat cu apă rece, am mormăit enervat. Atunci de ce mai dezbatem cifrele de plan? Așa, ca să ne găsim în treabă? Ca să ne angajăm? „Oricum, am convenit cu tovarășul Moise Panait un plan prin care să te ajutăm să revii la normal, a trecut ea peste revolta mea. Și trebuie pus în aplicare cu toată viteza, ca să n-o iei razna de tot. O facem spre binele tău. De fapt, e datoria noastră să salvăm prestigiul organului. Tovarășul prim-secretar Bătrânu a aprobat încercarea noastră. Acum trebuie să spun că se știe de comentariile tale la adresa unor măsuri întreprinse de municipiul de partid privind raționalizarea energiei electrice, redistribuirea spre marile platforme industriale a materiilor prime, privind prioritatea exportului. Deci, pachidermul de Avramescu n-a dormit”. Apoi, după o vreme, văzând că tac, a adăugat batjocoritoare: „Dacă nu poți, te ajutăm, dacă nu vrei, te obligăm”.
Am grăbit pasul. Mi s-a părut inutil să mă apăr. Am ascultat fără să aud, am privit fără să văd, ca un automat am înregistrat cuvintele. După asemenea clipe mă regăseam liniștit, ascuns în întuneric, împăcat cu mine însumi, iertător cu toți cei care mă prigoneau cu atâta înverșunare. Nu-mi mai păsa. Trăiam la întâmplare, respiram pentru că așa trebuia.
Și-n această seară o să privesc detașat cum Teodora se va pregăti de culcare, spălându-se aplecată peste același lighean de plastic veșnic pătat de grăsimea adunată cocoloașe a săpunurilor de proastă calitate. Cu părul răvășit, dezbrăcată până la brâu, cu sânii ei rotunzi și mici, atârnând ca două fructe coapte de secetă, își va mângâia îndelung corpul, vrând parcă să se convingă că nu se schimbase nimic în timpul zilei în armonia lui. Apoi se va așeza pe lighean, va împinge ușor ușa de la baie doar atât cât să nu mai pot s-o văd, dar lăsând să se audă clipocitul apei. Eu voi sta lungit pe pat, cu ochii chinuiți de lumina firavă a lămpii de petrol și voi sfârși, ca de obicei, cedând în fața acestui spectacol. Apoi, într-o găleată cu smalțul sărit în mai multe locuri, va arunca apa murdară, va turna alta curată, pe care o va vântura cu palma, continuând să-și spele șoldurile subțiri, arcuite, cu aceeași febrilitate a mâinilor pornite să descopere vreo eventuală inadvertență. O simplă impresie va crea panică și ușa se va deschide larg, cerându-mi, goală, să apreciez dezastrul…
Dacă o vreme am făcut-o cu plăcere, din ce în ce mai dese erau serile în care toate gesturile mele nu însemnau decât o mare bătaie de joc. Dar ea râdea, se alinta ca o felină conștientă de frumusețea și puterea ei. Era un fel de-a provoca din calcul, sărind etapă după etapă cu o anumită încordare rece. Mă gândeam că era vorba chiar de o oarecare frigiditate, dar când adunam toate piesele și urma s-o acuz, atunci, într-o străfulgerare, devenea posesivă, calmă, fierbinte, cu mici momente de vulgaritate. Se întâmpla însă să evit capcanele întinse și să-mi reprim orice dorință sexuală. Se arăta nepăsătoare, dar tremurul corpului o trăda. Chiar dacă nu aveam îndrăzneala să merg prea departe, profitam din plin schingiuind-o, răsucindu-i brațele, terciuindu-i cu palma sânii. Cu oroare, am descoperit că, dimpotrivă, acest lucru îi făcea realmente plăcere, că ea însăși punea totul la cale, montând aceste scene. De ce? am întrebat-o revoltat, scârbit, toate laolaltă. „Fiindcă nu mai prezinți nici o garanție”, a rânjit ea, ascunzându-și goliciunea într-o pijama decolorată de atâta purtat.
Am pornit spre ea cu furie, nu știu precis dacă n-aș fi avut intenția s-o pocnesc, dar m-a înfruntat cu răceală, sticloasă. „Nu ești bun de nimic, a spus batjocoritoare. Am crezut că ești bărbat…”. Se poate, am acceptat în silă, dar e greu să suporți infernul… „Să fim serioși! m-a întrerupt nerăbdătoare. N-am nici timpul, nici plăcerea speculațiilor. Cred că lucrul cel mai bun e cel pe care-l fac. Detest complicațiile intelectualiste de tip Mihnea Brezan. Societatea, dragul meu, modelează, iar cei care se opun, pier. E atât de simplu! Fiecare lucru are sensul lui doar atâta vreme cât este rodul muncii conștiente. Imaginile astea născute din masturbarea creierului sunt periculoase pentru integritatea ființei umane… Femeia întreagă, bărbatul întreg care-și permit să creadă că sexul e o necesitate a rasei, și nu doar o clipă de plăcere, cum ți se pare ție, ca oricărui mascul dominat de instincte.” A tăcut concentrată. Spre totala mea stupefacție, a urmat calmă, învelindu-se în capot ca să înțeleg că măcar în seara asta trebuie să renunț la jocurile împerecherii: „Uite…”, și din nou s-a oprit concentrată, cu privirea ațintită peste umerii mei ceea ce însemna un avertisment serios că trebuie să-i accept exercițiul retoric. „Uite, l-am întrebat într-o zi pe celălalt mare filosof, pe Borcoman, ce înseamnă, de fapt, libertate și democrație. S-a schimbat la față, a albit și a roșit, dar n-a fost capabil să scoată un cuvânt. Ce să însemne dacă nu tocmai puterea de-a înțelege cu exactitate, în detaliu, evoluția fenomenelor ca să poți întreprinde măsurile adecvate, ferindu-te de suferințe inutile. Omul, prin vocația sa de constructor, s-a apropiat de legea obiectivă, ceea ce însemnă câștigarea adevăratei libertăți. Liber poți fi doar în relație directă cu mine, cu ceilalți toți și mai ales cu natura. Orice fenomen are o cauză și un efect. Iar între această cauză și acest efect se așază acțiunea umană, capitalul cel mai de preț de pe pământ. Ceea ce cred că este libertatea Brezan și Borcoman și alții ca ei ține de ideologia reacționară. Cum crezi tu că eu mă simt liberă când mă călărești și mă lingi?… Îmi vine extrem de greu să cred că, după mai bine de patru decenii de socialism, mai există asemenea indivizi. Înseamnă că undeva am greșit și, în primul rând, propaganda este uneori timidă, nu merge până la esență, nu selectează din mulțimea argumentelor care ne înconjoară pe cele mai semnificative și mai convingătoare. Mintea omenească trebuie reorganizată, modelată, pentru a răspunde prompt și corect comenzii sociale. Nu cred că ar avea de suferit cu ceva personalitatea, marea personalitate a lui Brezan, din acest punct de vedere. Îl cunosc bine, am dormit cu el în pat, m-a călărit și el cât a putut, m-a lins pe unde lingi tu acum, i-am suportat și lui spaimele care-i fleșcăiau penisul înainte de vreme, urmând să-mi închipui eu cum ar fi să ai orgasm… Ei bine, el mimează, vreau să fii sigur, o frondă de prost gust. O să-mi spui: dar bine, Brezan are un mod evident pasiv de-a protesta. E adevărat, dar tocmai din acest motiv e și foarte periculos. Roade pe dedesubt. Lupta de clasă nu se mai manifestă fățiș, zgomotos, la vedere. Ea s-a readaptat, a găsit metode subtile care pot arunca în aer munca și jertfa a generații de eroi comuniști…”. „Brezan, a reluat ea, frângându-și degetele, promovează idei pe care istoria le-a aruncat la gunoi. Cum poți discuta de drepturile omului? Ce înseamnă aceste drepturi? Revoluția franceză? Hai să fim serioși! Dreptul să crăpi de foame, dreptul să fii sărac și altul bogat, dreptul să mori analfabet!… Dreptul de-a te regula în văzul lumii? Ca să vezi care sunt drepturile omului! A, să spui ce-și trăznește prin cap! Și ce dacă! Te lasă să trăncănești cât vrei, dar dacă ai îndrăzneala să-ți pui în practică gândurile, urgent ți se sfarmă măselele… Noi, de bine de rău, am rezolvat problemele fundamentale ale omului: loc de muncă garantat, învățătură gratuită… Nu călătorim? Pagubă-n ciuperci! Þara asta dacă-i ceva, e pentru că a avut șansa socialismului. Cine dracu’ lua în seamă România? Acum se știe în toată lumea. Se vorbește peste tot cu respect. Omul nou, cu ale sale calități extraordinare, tot socialismul l-a creat…”. Da, desigur! am scâncit copleșit de puhoiul ăsta de cuvinte.
Iluminată, strălucitoare, Teodora se odihnea, țintuind tavanul alb, cu două pete mari, maronii, rămase de la ultima inundație, căci mereu se oprea apa chiar dacă exista un program de livrare pe care vecinii de deasupra, doi bătrânei tăcuți, discreți nu reușeau să-l țină minte. Omul a ajuns să-l complexeze pe Dumnezeu, am gândit. Revoltă inutilă și meschină, fiindcă toți spunem una și credem alta! Dedublarea personalității a intrat într-o veritabilă întrecere: cine e mai abil să ascundă adevărul, acela trăiește împărătește; trecem pe lângă biserică, făcându-ne semnul crucii cu limba în cerul gurii, ne ascundem pe la mănăstiri, ca să ne cununăm și să ne botezăm copiii… Apoi am adăugat cu voce tare: Dacă am contestat, ce am pus în loc? „Nu înțeleg!” a tresărit Teodora, privindu-mă cu asprime. Te rog, eu te-am ascultat politicos, m-am răstit descumpănit de figura ei descompusă. Tocmai mi-ai răspuns adineauri: vorbe. Asta am pus în loc, doar o grămadă de vorbe, de șabloane verbale. Tu nu vezi divorțul total între idee, intenție și faptă? Nu vezi că oamenii au două personalități: una pentru acasă, alta pentru serviciu și ședințele de partid? Acesta este începutul sfârșitului... Poți să te duci și la tovarășul Bătrânu și să-i repeți: din cauza unora ca el, încuiați, primitivi, inflexibili, idioți, falimentul bate la ușă. O să se mai învârtă drăcovenia câțiva ani în virtutea inerției, după care gata, fetițo, ideea măreață a marxismului intră în agonie. Au compromis-o chiar reprezentanții ei, adepții ei, prin lipsa lor crasă de educație și cultură. Nu poți conduce o țară după ce jumătate din viață ai bătut cuie în tălpile pantofilor, fără nici o altă calitate decât originea ta sănătoasă. Haida de! „Omul este un univers care trebuie să fie dirijat, s-a înverșunat ea fără nici o legătură cu ce spusesem eu, urmându-și gândurile parcă de multă vreme formate și depozitate. Nu-ți dai seama că un individ cât de cât dotat, care scapă de sub controlul social, poate arunca în aer civilizația? Hitler e un exemplu clasic…” Și Stalin, am zâmbit. „Ești miop și impermeabil!” a ripostat scârbită. Ca să vezi! am râs derutat de felul în care Teodora părăsise poza ei de femeie dură. O făcuse pe furiș, hoțește, folosindu-se de gesturile acelea cochete prin care își masca neliniștea sau furia, disprețul sau sila, prin clipiri repezi ale pleoapelor, schimbându-și des poziția în pat, când rostogolindu-se impudic, cu picioarele desfăcute, când acoperindu-se până sub bărbie.
Ca de fiecare dată, deși aveam toate argumentele pregătite ca s-o demasc, n-am făcut-o, crezând cu naivitate că mai există o speranță. Singurul lucru dobândit în asemenea seri a fost depărtarea care se instalase și sporise între noi, dându-mi posibilitatea și curajul s-o înfrunt din ce în ce mai des și cu mai multă vigoare. Ea a simțit pericolul și și-a pregătit cu mai multă atenție atacurile, apelând la toată perfidia de care era în stare. „Omul, această materie superior organizată, rămâne capitalul cel mai de preț al lumii, a urmat simulând indiferența. Bine, bine, ai să zici tu care ai spirit critic, dar s-au făcut atâtea greșeli, au murit oameni, au fost strivite suflete. Cu ce drept? Nimeni nu contestă că s-au făcut și erori. Partidul a avut tăria să recunoască. Nu trebuie să se mai repete. Cât privește în numele cui, apoi aici nu mai avem dubii: în numele milioanelor de necăjiți, de truditori care văd doar o dată pe zi cerul, când se duc seara să se culce. În numele celor mulți care produc și merită să se bucure de munca lor”. Cu dreptul multor generații, care au trăit cu speranța acestui mai bine fără să-l fi atins măcar cu vârful degetelor. Cu acest bine promis fără încetare, cu amăgirea raiului pe pământ… „Ironia ta e fără obiect, m-a oprit calmă. E o răutate gratuită… E drept, există încă o serie de nereguli care țin de concepția și comportamentul unor indivizi. O să fie corectate, fără îndoială. E o chestiune de timp. Cu tenacitate revoluționară! Structura omului, așa cum este ea acum, nu întotdeauna poate fi ridicată la nivelul ideii de socialism. Înțeleg că de aici pornesc toate dramele noastre. Dar nu pot accepta supunerea oarbă în fața fatalității. Nu, în nici un caz! E doar o contradicție care, prin analiză temeinică, nu va deveni antagonistă…”.

Mi se făcuse silă, o silă imensă, cu gust de fructe putrezite. Simțeam aerul, lipindu-mi-se de cerul gurii. Ca de atâtea ori, n-am putut să reacționez: am pândit un moment prielnic care, bineînțeles, nu s-a arătat. Aveam sentimentul unei schimbări care, uneori, mi se părea iminentă, dar, deocamdată, mă chinuiam să mi-o reprezint la o dimensiune cât mai apropiată de real. Da, toată viața mea de până acum se spulberase sub presiunea adevărurilor demonstrate de Mihnea Brezan cu atâta franchețe (sau brutalitate inconștientă?).

Trăiam într-o lume cu principii contrafăcute, artificiale prin neputința lor de-a răspunde corect aspirațiilor individuale; în locul acceptării voluntare, erau impuse cu forța; toate sentimentele erau, astfel, obligate să se supună politicului. Orice împotrivire era reprimată violent. Din acest motiv, tot mai des, mă gândeam să dezertez. Ideea de-a renunța la tot ceea ce însemnase până acum existența mea și de-a lua totul de la început era ademenitoare.
Am încercat de mai multe ori să tai acest frâu nevăzut, tiranic, extrem de rezistent, care mă lega de Teodora și de tovarășii ei. Întotdeauna demersurile mele s-au sfârșit lamentabil. Îmi dădeam seama că nu mai aveam nici o scăpare. Odată intrat în acest sistem, nu mai exista nici o cale de întoarcere decât declarându-te pur și simplu bolnav. Ceea ce însemna, în alt plan, condamnarea lentă la moarte. Lașitatea mea fusese cultivată și manipulată de Teodora în direcția spre care voise ea să merg…
Disperarea crescuse insuportabil, amenințând cu explozia. Nu-mi mai păsa dacă plenarele ieșeau „ceas”, cum se mândrea Teodora cu șiretenie, izbutind astfel să creeze o părere falsă celor de la „centru” despre calitățile mele organizatorice; nu-mi mai păsa că din visul meu de-a fi puternic se alesese praful, puterea părându-mi-se cea mai inutilă aspirație omenească. Priveam în urmă cu regret; aveam sentimentul că trăisem în alt timp, străin, împietrit, fără amintiri, ca un deșert nemărginit. Doar Teodora, cu înspăimântătoarea ei tenacitate, lua totul de la capăt, silindu-mă să recunosc că destinul meu fusese hotărât și era definitiv legat de reușita cauzei noastre comune. Dar sufăr, sufăr enorm. Nu mai pot! am protestat, mușcându-mi buzele de spaimă. „Ești un biet șoricel opărit, iubitule! a comentat ea înveselită. Or, acest lucru mă ambiționează. Vreau să te transform într-un bărbat că să demonstrez celor de teapa lui Brezan și Borcoman că eu sunt singurul meu Dumnezeu, iar Dumnezeu cel bătrân, cu barba albă de moșneag sfătos, a murit de bătrânețe”. Nu mai pot! m-am lamentat sincer impresionat de starea în care ajunsesem. „Ce nu mai poți? mi-a tăiat vorba. Până acum ai putut? Eu am putut în locul tău… Uite, vreau să fie clar și să încheiem pentru totdeauna această discuție. Dacă-ți face atâta plăcere, recunosc că-mi place să domin pe cei din jur, și tu ești făcut pentru a fi dominat. Recunosc că vreau ceea ce alții nici nu au îndrăzneala să viseze. Recunosc că sunt de multe ori cinică, rea și crudă. Dar eu însămi m-am sacrificat, fiindcă oricât ți s-ar părea de nerușinat, de fals, eu te iubesc. Da, blestemul meu e să fiu îndrăgostită de un om pe care-l disprețuiesc pentru inconsecvențele sale. Aici, în acest loc, caută explicația și justificarea acțiunilor mele. Pot fi condamnată pentru acest lucru? Pentru slăbiciunea asta ciudată, da, pot fi pusă la zis. Sincer, am vrut de multe ori să scap de acest sentiment, dar n-am reușit. Ceva, ceva care se află doar în ființa ta m-a intoxicat. Orice încercare de-a mă dezlipi de tine, m-ar sufoca. Și, ca să nu-mi pierd firea de tot, la început din distracție, apoi din necesitate, am pornit să construiesc un om așa cum mi-l doresc. Exclud o înfrângere!… Aș fi… aș pieri. Deși sunt, uneori, obosită și scârbită de minciuna asta zilnică…”.
Atunci, am văzut pentru prima oară acea flacără mistuitoare care îi lumina chipul până la transparență. O secundă – ce vorbesc! – o fracțiune de secundă a durat această extraordinară schimbare, când mi s-a arătat și o altă femeie: necăjită, neputincioasă, înspăimântată de ceea ce se întâmplă cu noi înșine. A fost o revelație care m-a obligat să reevaluez fiecare amănunt al vieții noastre. Deodată, mi s-a părut că eu sunt de vină pentru acest chip răvășit, pentru acest trup micșorat de simțăminte incendiare! Un val de căldură mi-a cuprins întreaga ființă și, pornirea de-a uita și a ierta mi-a șubrezit hotărârea, m-a descumpănit. Am luat-o în brațe, mângâindu-i umerii, până când i-am simțit degetele fierbinți. I-am căutat gura, buzele pufoase și ușor lipicioase, limba s-a mișcat într-un du-te-vino fericit. Dintr-o singură mișcare, capotul ei s-a desfăcut din cordon, a alunecat cu imperceptibil fâșâit peste sânii mici, cu rotunjimea lor de poame necoapte, strivite de bărbia mea. Capul i s-a lăsat pe spate, părul i-a atârnat ca o imensă îngrămădire de neguri. Se legăna cu ochii închiși, cu gâtul întins până la frângere. Vedeam cum sângele se zbătea sub cupolele albăstrui ale arterelor. I se auzea respirația, șuierând înfierbântată. Ici acolo, prin pauze neînsemnate, încercam să cuprind într-o singură privire trupul cabrat, cu șoldurile depărtate, ușor împinse în față, cu abdomenul rotunjit în mișcare ondulatorie a trupului. Mâna mi-a zăbovit între pulpele ei, care s-au desfăcut lin, urcând spre pântecele frământat de convulsii repetate, ritmice. Doar privirea i se fixase în tavanul camerei, îndepărtată și rece. Un fior mi-a chircit inima: se făcea că femeia își dezbrăcase contururile înșelătoare ale fantasmei sale. Atunci, mirosul trupului asudat, amestecat cu cel al parfumului bulgăresc din trandafiri, uleios, grețos mi-a înfiorat nările și mi-a uscat gura. Istovit, am privit trupul alb, inert, o imensă masă gelatinoasă, care încă tresărea spasmodic. Cu o icnire aprigă, stomacul s-a zbătut, umplându-mi gura cu fiere…
Între timp, fără să-mi dau seama, în tăcere, volbura a coborât muntele. Peste albastrul înghețat al cerului vâltoarea s-a întins ca o molimă neagră, împingând întunecimile peste azurul orizontului tivit cu fâșii roșii. Mai întâi, soarele a devenit o sferă învârtoșată pe margini, apoi un punct portocaliu în creștetul văzduhului, peste care treceau, fără încetare, cohortele volburei. Sticlos, ca un ochi mort, astrul a dispărut în abisul universului, iar întunericul s-a întins ca o mlaștină frământată de neguri cleioase. Le simțeam lipicioase pe față și pe mâini, în cerul gurii. Din toate părțile, ca o erupție vulcanică, s-au ridicat verticale valurile întunecimilor. Mi s-a părut că însuși natura pierduse controlul asupra lor…
Ca o imensă avalanșă, huruind până departe, chemarea lupilor s-a prăvălit peste mine, spărgându-se de peretele stâncos al muntelui din spatele cabanei. Venea ca o tornadă, spintecând aerul îndesit, înghețat, care-mi umplea plămânii până la sufocare. Tot mai aproape, hăulitul fiarelor s-a arcuit ca un pod elastic peste pădure, sub care fagii și brazii laolaltă încremeniseră de oroare. Deodată, o rază de lumină subțire și ascuțită a spintecat masa compactă a întunericului, și-n această lumină crepusculară lupul bătrân, cu blana înspicată și ferfenițită pe șolduri și-n jurul gâtului m-a țintuit cu pupilele lui gălbui din care parcă se scurgeau picături roșii de sânge.
Urletele scurte, hămesite s-au rotit agale în cercuri concentrice. Ca un arc și-a adunat corpul suplu și dintr-o zvâcnitură, în mai puțin de o secundă, zborul lui prin aerul casant a lăsat o dâră luminoasă, un fel de curcubeu format doar din oranj și palide nuanțe de roșu-carmin. Toată greutatea lui m-a lovit în piept odată cu mirosul tăios, acidulat de blană stătută în umezeală. Am simțit ghearele cum pătrund în carne încet, tot mai încet, rupând țesuturile, îndepărtându-le, iar sângele inundând călduț fiecare milimetru, ca să pătrundă prin cămașă și pulover până în căptușeala hanoracului.
Îi simțeam în obraz și-n nări răsuflarea caldă, putredă și îmbălată. Icnind, am alunecat pe zăpada înghețată și am căzut în genunchi. Bufnitura propriului meu trup mi s-a spart în creier în milioane de scântei aurii. Un piuit subțire și constant îmi vibra în urechi. Cu un ultim efort, am întins mâna spre gâtul scurt sau, mai bine zis, spre locul unde mintea mea își închipuise că putea fi. Dintr-o zvâcnitură înapoi, lupul s-a ferit rânjind; un mărunt scheunat de mânie și surpriză a țâșnit printre dinții puternici. Am mai avut doar timpul să văd cum fălcile lui înspumate într-un roz delicat s-au deschis, lăsând liberă limba împărțită într-o fină rețea de romburi și dreptunghiuri albe, cu marginile tivite albastru-gălbui. Apoi, o durere scurtă și violentă mi-a transformat strigătul de groază într-un grohăit prelung, care s-a sfârșit într-o gâlgâială moale ca un oftat scurs printre buzele uscate.