poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1065 .



Petalele unui trandafir
proză [ ]
Partea 1-2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danieliiancu ]

2006-11-10  |     | 





PETALELE UNUI TRANDAFIR

Ultimele 1001 minute din viața unui tânăr



Prolog


Într-o cameră de spital, mică și albă ca mai toate lucrurile din ea, un tânăr - palid și slăbit – pare că doarme. Răsuflarea-i înceată abia dacă se simte și totuși, un zbucium adânc, o durere nevăzută, o neliniște de dincolo de ființă – parcă-l cuprinde.
Afară, începutul verii a preschimbat teii, și trandafirii, și crinii, în izvoare ireale de miresme. Înăuntru, un buchet enorm de trandafiri roșii odihnește pe măsuța de lângă pat, etalându-și petalele. E atâta alb în rezerva liniștită de spital, încât roșul florilor apare mai viu, mai țipător, mai nepământean.
Înconjurați de monotonia albă, trandafirii par o blasfemie!
Și când, în sfârșit, tânărul deschide ochii o primă petală se desprinde ușor și plutește-n spirale, căzând…



Partea întâi


Minutul 1.
Ora 13 si 13 minute.

„Viața mea se sfârșește aici!”.
Năprasnică idee ființând prin și mai năprasnice vorbe îmi răsună în minte, ca niște lovituri de tun într-o grotă pustie, măsurându-mi deznădejdea! Totul e pierdut! Totul își pierde înțelesul!
Îmi vine să plâng! Aș vrea să trăiesc! Însă acesta e finalul. Marele Final!
„De ce, Doamne? De ce?”



Partea a doua


Minutul 2.
Ora 13 si 14 minute.

Nimeni n-a avut curajul să-mi spună adevărul. Însă l-am descoperit singur în privirile celor din jur, în gesturile cu care îmi răscoleau părul, în tăcerile lor. Și în inima mea!
Iar dacă, așa cum spunea Cioran, „prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu”, atunci cu siguranță ca eu sunt privit tot timpul de El.

Minutul 3.

Aș vrea să dorm și, în somn, totul să se sfârșească cât mai repede, să nu-mi mai simt sufletul chinuit de mâna fatalității. Dar îmi dau seama că și asta ar fi tot o formă a sinuciderii! Căci simt cum totul se îndepărtează sau poate că mă îndepărtez eu, cu fiecare clipă, de toate.
Relativitate!

Minutul 4.

Am încetat să mă mai întreb cât mai am de trăit. Poate câteva clipe, poate o oră, poate o zi! Poate mai mult!
S-ar putea ca ceea ce zăresc acum prin fereastra camerei mele, să fie ultima zi de vară căreia să-i mai simt căldura.
Ultima zi! Câtă nemărginire și cât neant în doar două cuvinte banale.
Dumnezeule mare, ai milă de sufletul meu! Căci viața mea oricum nu-mi mai aparține.

Minutul 5.

Trece o clipă. Apoi alta… Și alta…
Se scurg, ca dintr-o clepsidră firele de nisip. Iar eu nu pot să fac nimic, decât să stau și să le număr.
Oare e bine – sau e rău? – că nu îmi este permis să văd cât nisip a mai rămas în clepsidra mea?

Minutul 6.

O pală de vânt a intrat pe fereastră și-a mai făcut să danseze o petală de trandafir, despărțind-o de buchet.
Stau și-o privesc cum s-a așezat lângă o alta. Încet, ochii mi se împăienjenesc, și petalele îmi par două picături de sânge căzute din aceeași inimă.

Minutul 7.

Las pleoapele-mi să cadă, dorind de pe acum să cunosc întunericul. Însă prin ele răzbate o lumină trandafirie. Rămân așa, fără să-mi mai pot dori nimic.
Mă îndrept spre starea inițială – humă!

Minutul 8.

De afară se aud glasuri de copii. În inocența lor se joacă într-un parc de spital. Cuvintele par să vină de atât de departe, încât nu le mai înțeleg sensul. Le simt însă bucuria inconștientă a vârstei.

Minutul 9.

O idee îmi năpădește mintea, sufocându-mă.
„—Vârsta? Ce are ea de-a face cu moartea?”
Parcă altcineva a rostit aceste vorbe, înlăuntrul meu. Și deodată îmi doresc – poate că e ultima dorință, ultima rugăminte, ultimul apel disperat la divinitate – să mai trăiesc doar până mâine. Pentru ca mâine… e ziua mea de naștere.
Poate că voi împlini totuși 25 de ani!
25 de ani!
Un sfert de veac! O viață!

Minutul 10.

Cine ar putea să-mi spună ce mă așteaptă Dincolo? Neliniștea îmi strânge sufletul și am acea senzație – imposibil de redat în searbede cuvinte – a căderii în gol, într-un coșmar al nopții, când nu știi niciodată care e finalul.
Aș vrea să întâlnesc Lumina, dar dacă acolo nu e decât Neantul?
Încep să tremur!

Minutul 11.

Singurătatea camerei mă înspăimântă dintr-o dată. Am impresia ciudată ca deja am făcut un pas peste Hotar, în necunoscut, dar că am rămas înțepenit între cele două lumi. Și nimeni nu mă poate ajuta, în timp ce fiecare dintre ele mă cheamă, mă atrag, încearcă să mă aibă – una definitiv, alta doar câteva clipe în plus… Iar eu nu mai am voință, nici putere să lupt și nici nu mai pot deosebi binele de rău.
Sunt ca o petală de trandafir care așteaptă o pală de vânt, pentru ai aduce ultima descătușare.

Minutul 12.

Încerc să mă liniștesc, rugându-mă, și parcă cu fiecare cuvânt rostit în gând, revin încet și calm în lumea care, pentru mine, se reduce la alba cameră de spital.

Minutul 13.

Încă trăiesc!
Respir miresmele florilor de tei! Aud glasuri de copii și triluri de păsări. Simt pe obraji adieri.
Intuiesc viața!


Minutul 14.

Nu aș vrea să mor acum, singur. Ar însemna că m-ar fi părăsit cu toții. Și totuși eu le-am cerut alor mei să plece până dimineață. Voiam să discut cu mine însumi. Însă îmi dau seama că nu prea am multe să-mi spun.
De-ar veni odată Oana-Maria!
Oana-Maria! Gândul la ea face să-mi explodeze sufletul și să mi se împăienjenească ochii. Și ceva din adâncul ființei o strigă cu disperare, și durere, și deznădejde: „Oana-Maaariiiaaa!!!”.

Minutul 15.

O altă petală se desprinde.
O privesc cu gândul la Oana-Maria.

Minutul 16.

Parcă o văd.
Micuță și pură, ca roua crinilor în diminețile de mai. Ca picăturile de apă sfințită pe frunțile credincioșilor căzuți în genunchi. Ca aripile îngerilor coborând să aducă alinarea.
Oana-Maria! Amintirea ei mă face și mai vulnerabil. Două șiruri de lacrimi, înaintând, îmi ard fața ca o pecete înroșită a dragostei.
Dacă nu ar fi fost decât ea și tot ar fi meritat să lupt!

Minutul 17.
Ora 13 si 30 de minute.

Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost ultimii mei ani fără ea. Însă nu pot. Parcă aș fi murit cu patru ani mai devreme.

Minutul 18.

Un râs cristalin de fetiță mă face să tresar și îmi umple sufletul de amintiri.
Doamne, ce departe sunt vremurile când râdeam și eu nestăvilit, în cascade sonore de bucurie neîntinată. Când alergam desculț prin iarba umedă a zorilor, încercând să prind în palme, cu grijă, fluturii adormiți. Când fugăream cățeluși cu limbi rozalii și-mi lipeam obrazul de blănițele lor tinere.
Râsul fetiței îmi deșteaptă dorința de a merge la fereastră, să-i privesc joaca care o face fericită. Însa singur nu pot, și rămân întins în patul meu cu așternuturi albe.
M-am liniștit și parcă sunt împăcat cu mine însumi. Și cu viața!

Minutul 19.

Pe geam nu văd decât vârfuri de tei cu frunze tremurânde și-n depărtare creste de munți încremeniți. Un uliu își leagănă lent aripile, undeva la marginea orașului, profilat pe un albastru ce pare o acuarelă.
Fetița râde în continuare, însă mai încet și parcă mai matur.



Minutul 20.

Sunt calm, și-aș vrea să înțeleg ce arcuri neștiute se joaca cu sufletul meu. Prea brusc și fără sens mă zbucium, iar emoțiile mele se schimba atât de des, ca frunzele de plop mișcate și de aripa unui fluture.

Minutul 21.

În cadrul ferestrei apare, zgomotos, un stol de ciori, întunecând priveliștea îngustă. Pare o imagine halucinantă, imortalizată pe celuloid de geniul unui Hitchcock, ce-mi readuce în față amintiri.
Mult timp după ce stolul a dispărut mai aud încă croncăniturile lor, de păsări ale morții.

Minutul 22.

Am văzut „Păsările”, pentru prima dată, la doisprezece ani. M-a înspăimântat și m-a făcut să urăsc ciorile. Însă nu și pescărușii.
Se spune că a urî e un sentiment nedemn pentru un suflet nobil și nu prea în acord cu „Biblia”. Tot ce se poate! Dar aș da oricât, sau orice, numai să mai pot urî – ființe sau lucruri – mult timp de acum încolo. Pentru mine însă totul s-a sfârșit sau se va sfârși curând. Și atunci nu va mai conta nici ce-am iubit, nici ce-am urât. Nici disprețul, nici adorarea. Nici zbuciumul, nici liniștea de aici.
O să fiu încă o stea căzătoare, care a luminat o clipa cerul, arzând, și apoi s-a stins.

Minutul 23.

Dacă stau să-mi analizez faptele de până acum, mă cuprinde din nou deznădejdea. Ce-am realizat eu în această scurtă viață de om? Încerc să găsesc ceva demn și curat, ceva născut din fostele mele visuri, din trecutele mele dorințe, din prăbușitele mele planuri.
În cele din urmă îmi dau seama ca răspunsul e simplu și mult mai aproape decât îl caut eu.
NIMIC!
Un nimic mare și grandios, încât îmi vine să râd și să plâng în același timp. Am irosit toți acești ani care mi-au fost dăruiți cu o inconștientă proprie nonvalorilor, gândindu-mă că am viața înainte.
Ce ironie!

Minutul 24.

Mă simt umilit de propria mea viață.
Dar nu mai pot schimba nimic. Un nod mi se pune în gât, sufocându-mă, și închid ochii pentru a mă relaxa.

Minutul 25.

Aș vrea să vină cineva să mă ajute să merg până la fereastră. Nu vine nimeni, iar eu zac înlănțuit de propria mea neputință.

Minutul 26.

Mă rog!

Minutul 27.

O muscă mi se așează pe față, distrăgându-mi atenția. Furios, o alung.
Încă nu sunt mort!

Minutul 28.

„…Că a Ta este Împărăția, și Puterea, și Slava.
Acum, și pururi, și-n veci-vecilor.
Amin!”
Doamne, ca ultimul dintre păcătoși mă rog Þie: ai milă de sufletul meu!

Minutul 29.

Îmi adun toate puterile și mă ridic încet, în capul oaselor. Acum pot vedea puțin mai mult pe fereastra. Deasupra munților se înalță ușor, lent, derulat parcă cu încetinitorul, conturul ca de vată al norilor.
În cameră aerul e plăcut, însă am impresia ca afară e zăpușeala. Poate că va ploua.

Minutul 30.

Privesc la ceasul atârnat pe perete. Cu implacabilitatea lui de mașinărie fără viață și fără conștiință, îmi arată ora 13 și 43 de minute. Peste vreo jumătate de oră ar trebui să apară Oana-Maria! Nu voi mai fi singur. Un firicel de bucurie mă cuprinde când îmi imaginez scena intrării ei.

Minutul 31.

Aproape că m-aș încumeta să mă dau singur jos din pat. Renunț, pentru că s-ar supăra atât asistenta, dar mai ales Oana-Maria. N-aș vrea deloc să-i mai produc și alte spaime și griji.
Mă simt cuprins de nerăbdare.

Minutul 32.

…Aș vrea să împing timpul, să-l fac să treacă mai repede, la fel cum, copil fiind, încercam să împing mocănița ce mă ducea spre satul bunicilor, al vacanței și al timpului cel fără de griji.
Însă trenulețul acela, negru de cărbuni și de dimensiunile unei jucării, înainta ca un Cronos sătul, în silă și indiferent la opintelile mele.

Minutul 33.

Trebuie din nou să mă liniștesc, fiindcă emoțiile, oricât de slabe, mă secătuiesc și de puținele puteri pe care le mai am. Sunt ca un înotător în mijlocul Oceanului, care știe că nu va mai putea ajunge niciodată la vreun țărm și totuși continuă să înoate…
Cerul gurii mi-e uscat și mi-e sete. Dar apa de pe noptieră e caldă și mi-ar produce greață. Prefer să rabd.

Minutul 34.

Mă uit din nou la ceas. Au mai trecut trei minute. Glasurile copiilor nu se mai aud; cred că au fost chemați la masă. Pentru mine și aceasta noțiune a încetat să mai existe. Nu știu de când nu am mai mâncat ca lumea. Am ajuns să trăiesc cu apă, vitamine și fructe. Dar dacă și asta se mai poate numi „a trăi”…
Cred ca sunt mai subțire ca o foiță de ziar.

Minutul 35.

Timpul trece parcă din ce în ce mai greu. Plictisit, îmi rotesc ochii prin cameră, privind pentru a nu știu câta oară lucrurile din ea, lucruri ce mi-au devenit mai mult decât familiare. Au început să-mi apară ca propriile-mi prelungiri.
În spate, chiar lângă intrare, se afla un cuier golaș, ce seamănă cu un vârf de brad căruia i-au căzut acele. Apoi, la capul patului, e o noptiera în care cu greu mai pot umbla. La picioare, o masă pe care tronează în toată splendoarea lui uriașul buchet de trandafiri, lângă casetofonul meu vechi și cam uzat. De cealaltă parte – o măsuță, încadrată de două fotolii largi și două scaune cu spătar.
Nu e decât o rezervă obișnuită de spital ceea ce eu am început să denumesc „camera mea”.

Minutul 36.

În toată camera doar trei culori: albul predominant al spitalelor, negrul macabru al fotoliilor și roșul impertinent al trandafirilor – atât de dens și de bogat încât maschează lujerii și frunzele. Și pereții sunt complet albi, și podeaua. Iar eu am ajuns mai alb decât toate.
Privirea îmi cade pe petalele de trandafir de pe tăblia mesei. Acum sunt trei.
A mai murit una…

Minutul 37.

O tuse bătrânească se aude pe coridor, urmată de pași târșiți, de om încărcat de ani. Rar se aud zgomote în aceasta aripă liniștită a spitalului. Iar cele mai multe vin de afară, din parc.
Aștept, și parcă inima-mi mi s-a oprit, așteptând.

Minutul 38.

S-ar putea să fie Bunicul! Așa îi spun eu, pentru că seamănă mult cu bunicul dinspre mamă. Doar cu auzul o duce mai rău. Când vine „în vizită” în rezerva mea , aproape numai el vorbește, eu neputând rosti cuvintele atât de tare încât să le audă. Mă fac înțeles mai mult prin gesturi.
Pașii se apropie, odată cu tusea.

Minutul 39.

E într-adevăr Bunicul. Deschide încet ușa și se strecoară înăuntru.
--Sănătate, taică! îmi spune. Cum mere?
Încerc să zâmbesc, cu capul întors spre el, și-i fac semn să se așeze pe fotoliu. Întotdeauna mă amuză felul lui de a vorbi, de ardelean calculat și sfătos.
--Nu stau decât o minută, taică. Veni să văd ce mai faci, vorbește el în timp ce înaintează cu greu.
Se așează ca de obicei pe un scăunaș, fiindcă e mai înalt decât fotoliile, deși mai incomod, apoi stă și mă privește. Sunt sigur că a aflat și el de la vreo soră. E atâta tristețe în ochii lui albaștri, și blânzi, și umezi, încât am uneori impresia că în fața mea nu se afla o ființă în carne și oase. Pare mai degrabă o statuie, o reproducere, o fotografie, un tablou.
Parcă ar fi o pânză de Luchian, în care cineva a schimbat tristele culori întunecate din fundal, cu un alb reflectat din buclele bătrânului.

Minutul 40.

--Arăți mai bine, taică! încearcă el să mă încurajeze, dar vocea îi tremură și-l trădează și mâinile – nervoase, agitate, negăsindu-și locul.
Fac din cap un semn care ar putea însemna orice și nimic.
Apoi e liniște. Tac și vorbele lui și gesturile mele.
Prezența sa mă face să mă simt, dacă nu mai bine, cel puțin mai împăcat – cu mine însămi și cu lumea. Ne privim amândoi, tăcuți, fiecare cu gândurile lui.

Minutul 41.

Am stat de multe ori așa, câteodată chiar ore întregi. Pe când încă mă mai puteam ridica singur din pat, ne așezam alături în fotoliile întoarse puțin spre fereastră și priveam cerul. De câteva zile însă, eu rămân întins pe pat, iar el gârbovit pe scaunul înalt cu spătar. Iar când își duce uneori mâna la frunte – bătrân, trist și gânditor --, îmi pare aidoma lui „Moș Nicolae Cobzarul”.
Mă întristez că nu mai știu care e numele lui. Mi l-a spus odată dar nu l-am reținut și acum, după atâta vreme de când îl cunosc, mi-e rușine să-l întreb. Oricum, chiar dacă aș afla cum îl cheamă, tot aș prefera să îi spun, cel puțin în gând, Bunicul.

Minutul 42.

Parcă ar vrea să zică ceva, dar nu îndrăznește. Iar eu nu am puterea să-l conving să vorbească.
Tăcem, și tăcerile noastre spun mai mult decât vorbele altora.

Minutul 43.

Aceeași muscă afurisită – sau poate alta --, încearcă din nou să mi se așeze pe față. Furios, în neputința mea de-a o prinde, îmi vine să înjur. Mă abțin, fiindcă mi-e rușine de părul alb al Bunicului.
Însă bâzâitul ei devine tot mai stresant – o altă rețetă de „picătură chinezească”.


Minutul 44.

Musca începe să mă terorizeze: zboară – se oprește; zboară – se oprește; zboară – se oprește.
Zboară... Se oprește...
Neastâmpărul ei îmi acapareazătoată atenția și nu mai pot să mă gândesc la altceva.

Minutul 45.

-- No, io m-oi duce-acu’ la masă!
Bunicul se ridică încet și se îndreaptă spre ușă, târându-și cu greu picioarele. O ciudată senzație de gol interior mă cuprinde și cerul gurii mi s-a uscat de tot. Îl privesc cum pleacă.
-- Oi mai trece io pe-aci, taică, mai cătă sară! încearcă el să mă liniștească, și-și trece ușor mâna dreaptă prin părul meu.
Apoi iese, închizând cu grijă ușa în urma lui, și-i aud pașii îndepărtându-se.

Minutul 46.

Au mai rămas doar câteva minute până la ora două – sau poate mai puțin. Privirea îmi joacă feste, din cauza lacrimilor. De obicei, pe vremea asta, câte o asistentă își face de lucru prin rezerva mea.
Setea mă chinuie.

Minutul 47.
Ora patrusprezece.

Dacă n-aș știi că cineva trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, aș încerca să mă dau jos din pat și să ajung până la apă. Totul începe să semene cu o rafinată tortură medievală: setea – liniștea – musca...
Nu mai rezist!
Încerc să iau cana cu apă caldă de pe noptieră. Întind mâna și reușesc să o prind de toartă. Greutatea ei, imensă pentru mine, mă face să-mi adun toate puterile în braț. Încet, cu grijă, duc cana la buze. Privesc înăuntru: e pe trei sferturi goală și bulele de aer din apă îmi provoacă deja greață. Închid ochii și-mi umezesc buzele. Renunț să mai beau, dar nu mai am nici puterea să pun cana la loc. O sprijin pe piept, iar greutatea ei parcă s-a înzecit și mă strivește și mă întreb înciudat de ce mi-au adus o cană de porțelan. Dacă tot voiau să mă chinuie, puteau să-mi aducă una de fontă sau de plumb...

Minutul 48.

Rămân așa câteva clipe, după care pun cana pe marginea patului. Îmi pare rău și mi-e rușine pentru gândurile născute-n mintea-mi obosită, mai devreme.
Încă nu vine nimeni.

Minutul 49.

Sunt tot singur.
Iar amintirea unor degete tremurânde prin părul meu parcă mă arde...

Minutul 50.

Ascult cu atenție pentru a surprinde orice mișcare pe coridor. Sunt atât de încordat încât abia mai respir și încep să am iluzii auditive. Mi se pare că , dincolo de ușă, câteva persoane șușotesc.
Apoi nimic.

Minutul 51.

Parcă mă sting.
Sunt ca o apă căreia îi seacă, pe rând, toate izvoarele...

Minutul 52.

În sfârșit se apropie cineva. O asistentă intră în cameră, încercând să pară veselă. E atât de tânără și de drăguță. Are ochii albaștri-verzi și câteva șuvițe de păr blond, rebel, răzbat de sub bonetă, acoperindu-i fruntea, atingându-i sprâncenele subțiri și arcuite.
--Bună, Făt-Frumos Bogdan! Cum te mai simți? mă întreabă ea în timp ce îmi pune ușor termometrul sub braț.
Zâmbesc stins. Toate asistentele și toți doctorii îmi spun „Făt-Frumos Bogdan”. Cred că și aici a intrat în joc ironia soartei, pentru că de fiecare dată când îmi spun astfel nu pot să nu mă gândesc la trista „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Căci mi se pare c-am ajuns deja și eu, precum neliniștitul fiu de împărat, pe moșia Ghionoaiei. Și toate locurile îmi apar schimbate. Nu mai am mult și voi ridica și eu capacul unei lăzi, așteptând palma care să mă prefacă în țărână.

Minutul 53.

Pe asistentă o cheamă Iulia. Își pregătește seringa pentru injecția cu nelipsitele vitamine, preocupată, încercând să pară calmă.
-Apă! reușesc în cele din urmă să articulez, cu gâtul ars și buzele uscate, vocea sunându-mi în propriile-mi urechi cavernoasă și rece. Străină.
Mă privește atent și abia atunci descoperă cana din mâna mea. Se apropie grăbită, fără zâmbet, și-n privirea ei deslușesc mila și regretele.

Minutul 54.

Lasă apa să curgă un timp, apoi mi-o aduce și mă ajută să beau, sprijinindu-mi cu mâna stângă capul. Înghițiturile, mici și reci, mă fac să mă simt mult mai bine.
„Apa vie” din poveștile copilăriei nu mi se mai pare c-ar aparține doar imaginației. Există!

Minutul 55.

Iulia își pregătește în continuare seringa, în timp ce eu o privesc. Încerc să-mi fac curaj pentru ceea ce va urma. Nu mi-e frică de actul în sine, ci de urmările lui, fiindcă sunt prea tari pentru mine. De fiecare dată cad într-un fel de leșin conștient, o amețeală ce mă poartă printr-un întuneric adânc, ca un preludiu la marea beznă ce va veni.
Iar Oana-Maria încă nu a sosit. M-aș simți mult mai bine dacă aș ști că se află lângă mine, cât timp eu sunt Dincolo.

Minutul 56.

Iulia îmi face injecția apoi îmi aranjează perna și pătura.
-O să fie bine, Făt-Frumos! O să fie bine, încearcă ea să mă încurajeze. Și pentru prima dată de când sunt în spital, se apleacă, sărutându-mă pe frunte.
Își strânge trusa și pleacă repede, poate pentru a nu-i surprinde eu lacrimile din ochi.
Rămân singur și am un ciudat sentiment, cu totul nou. Simt că se rupe ceva în mine, ca și cum tocmai m-aș fi despărțit de cineva pentru totdeauna. Emoția mă gâtuie și, brusc, izbucnesc într-un hohot de plâns pe care nu încerc deloc să-l controlez. Și o voce din adâncul gândurilor mele șoptește: „Adio, Iulia! Adio!”.

Minutul 57.

Plâng!

Minutul 58.

Vitaminele încep să-și facă efectul. Devin tot mai greu și totuși parcă plutesc, în același timp.
Pe obraji simt urmele uscate ale lacrimilor.

Minutul 59.

Mă pierd! Mă evapor! Mă lichefiez!
Îngheț! Ard!
Cu ochii împăienjeniți disting cum cade o petală, de cealaltă parte a vazei. Apoi o alta se prăbușește, acoperind-o pe prima.
Acum sunt cinci petale moarte!

Minutul 60.

Îmi amintesc că cineva mi-a scris odată, pe un fluturaș, un citat luat de nu știu unde. L-am memorat, pentru că mi s-a părut cel mai frumos din câte am primit vreodată.
„…țineam în mâini un trandafir, simțeam roua de pe catifeaua lui… petalele, tremurânde, mă implorau să nu le las să moară…
Era prea târziu: miriade, cădeau la picioarele mele. Am întrebat: „De ce?” și petalele nu mi-au mai răspuns…”
Poate că nici măcar nu era un citat, ci pur și simplu o întâmplare adevărată, povestită într-un fluturaș…

Minutul 61.

Simt cum mintea mi se încețoșează și sufletul mi se desprinde, plutind. Parcă se întunecă, deși afară e o lumină orbitoare de început de vară.
Afară! Afară sunt trandafiri, și crini, și tei înfloriți… și cireși dați în pârg… și oameni… și rândunele care zboară…
Atunci de ce tocmai în mine se întunecă totul?

Minutul 62.

Nu mai pot să văd sau să simt nimic în jur.
Înlăuntrul meu s-a făcut Noapte!

Minutul 63.

E întuneric!
E ca într-o peșteră din adâncurile cele mai ascunse ale Pământului.

Minutul 64.

Beznă!
E beznă peste tot. Nici o luminiță, cât de mică, nici o formă, cât de neclară, nici o pată. Nimic decât beznă!

Minutul 65.

E-un întuneric de smoală, când vâscos, când imaterial.
Ceva rece îmi atinge fruntea! Nu pot vedea ce e, însă mă liniștește.

Minutul 66.

Am o senzație ciudată, ca de fiecare dată când zac în starea asta. Nu știu dacă mă prăbușesc – înălțându-mă dintr-un abis, sau dacă mă înalț – prăbușindu-mă spre ceruri.
E o macabră călătorie a spiritului într-un univers care sper să nu existe după moarte. Pentru că eu m-am săturat de întuneric. Vreau să se facă Lumină!

Minutul 67.

Plutesc în continuare prin întuneric. Însă acesta pare că a devenit puțin mai lăptos.

Minutul 68.

Totul pare să reintre în normal, vreau să spun în normalul ultimelor zile. O lumină trandafirie răzbate nu știu de unde, și parcă zăresc umbre.
Deodată îmi dau seama: privesc lumina filtrată prin pleoape. Nu deschid încă ochii, pentru a mă putea bucura în voie de Revenire. E ca un ritual pe care îl practic cu sfințenie de fiecare dată.
Cineva îmi mângâie cu gingășie mâna.

Minutul 69.

Deschid ochii și o văd pe Oana-Maria. Plânge. Mă uit la ceas și încerc să-mi dau seama cât a durat ruperea mea de realitate. Cred că vreo cinci minute, timp în care Oana-Maria a venit și s-a așezat lângă mine. M-a văzut de multe ori în starea asta.
Acum își șterge lacrimile și încearcă să pară mai veselă. Dar ochii ei, de culoarea castanelor coapte, parcă mă privesc printr-o apă.
- Bună, Bogdane! Îmi spune, și glasul îi tremură. Glasul ei, care altădată mă făcea să simt bucuria vieții, acum pare înveșmântat în mantie de plumb și deznădejde.
Își apleacă capul și mă sărută, în timp ce eu îi șoptesc numele.

Minutul 70.

- Þi-am simțit mâna pe frunte, în timp ce eram Dincolo!
- Iartă-mă că nu am ajuns mai devreme, dar abia am scăpat.
- Nu-i nimic, Oana-Maria.
Cum stă așa, pe marginea patului, cu ochii înlăcrimați și buclele-i castanii acoperindu-i obrajii, pare mai vulnerabilă decât un ghiocel abia trezit printre „zăpezile mieilor”.
Mă cuprinde o părere de rău mai amară ca pelinul.

Minutul 71.

Stau și o privesc.
Stă și mă privește.
Și sufletele noastre sunt înlănțuite de aceeași durere și de aceleași regrete.

Minutul 72.

Își lipește obrazul de al meu și prea plinul ochilor noștri se amestecă. Am stat de multe ori așa, pe vremea când toate gândurile ne erau îndreptate spre viață.
Acum, tot ceea ce m-ai așteptăm e moartea mea. Și-aș vrea să se termine mai repede, și-aș vrea să dureze mai mult.

Minutul 73.

Nimic nu e mai dureros decât atunci când știi că vei muri, în vreme ce singura ta dorință e să trăiești. La ce-ți mai folosește voința când nu mai poți să faci nimic? La ce-ți mai folosesc ochii când în curând nu o să mai vezi nimic? La ce-ți mai folosește inima dacă nu va mai putea iubi?
Pentru mine sunt doar întrebări fără răspuns.

Minutul 74.

Cioran spunea: „Cu cât trăiești mai mult, cu atât pare mai puțin util că ai trăit”. Dacă l-aș putea crede, poate că aș muri împăcat.
Dar când o privesc pe Oana-Maria îmi pare că toată filosofia lui Cioran aparține doar unui rebel fără idealuri.


Minutul 75.

Dacă am fi sinceri cu noi înșine tot timpul, am avea mai multe motive să fim fericiți.
Eu mă întreb acum, de ce am refuzat să fiu fericit mai mult decât am fost? Răspunsul l-aș putea găsi tot în sinceritate, dar mă tem că e prea târziu.

Minutul 76.

Oana-Maria se ridică. O privesc la fel cum am privit-o întâia oară: cu uimire înecată de fiori. Nu s-a schimbat deloc de când o cunosc, la fel cum nu s-au schimbat nici sentimentele mele.
O frunte mare ce ascunde gânduri tinere. Nas grecesc și buze rotunde, de cireașă sălbatică. Cu ochi și păr ce au împrumutat culoarea de la castanele căzute prin parcuri. Și trup micuț, cu gât înalt și mâini de porțelan chinezesc. Cu forme de femeie.
Și-n neputința mea de-a o mai strânge în brațe, îmi vine să urlu, să strig, să mă revolt. De ce am cunoscut oare extazul, dacă acum mi-e dat să cunosc agonia?

Minutul 77.
Ora 14 și 30 de minute.

Privesc pe geam, în timp ce Oana-Maria își spală urmele lacrimilor. Dar frumusețea zilei de vară nu face decât să-mi amintească de speranțele mele spulberate.
Undeva, deasupra munților, fâșia îngustă de spumă s-a transformat încet într-o coroană.

Minutul 78.

O imagine îmi apare brusc în fața ochilor. Mă văd, copil, răsturnat pe spate în iarba proaspăt cosită, urmărind norii și încercând, ca orice copil, să descopăr în contururile lor forme de animale, de oameni, de păsări, de clădiri.
Și erau multe închipuirile de-o clipă. Un turn se transforma, printr-un capriciu al vântului, într-o uriașă floare albă, cu miez întunecat. Un Cerber lânos se împrăștia într-o turmă de miei, ce se-adunau apoi într-un arcaș. Un Pegas cu trei perechi de aripi trecea, pe rând, în barcă, în minge sau în braț de uriaș.
Era frumos, cu atâta liniște în jur, cu atâta alb mișcător pe-un albastru imobil… iar eu nu-mi mai puteam dezlipi privirile de cer.

Minutul 79.

Oana-Maria vine și-mi șterge urmele uscate și sărate de pe obraji, cu o batistă umedă. Răspund răcorii ei, și blândeții gesturilor, închizând ochii.
- Te iubesc, Oana-Maria!
- Și eu!

Minutul 80.

E atâta dragoste în degetele Oanei-Maria, încât mi-e rușine de boala mea și groază de ceea ce voi lăsa în urmă.

Minutul 81.

Mi se face instantaneu frică de întunericul din mine și deschid ochii. Petalele de trandafir căzute s-au înmulțit.
A mai trecut timpul.
Parcă și trandafirii vor muri odată cu mine, și mă-nvăluie tristețea gândindu-mă la soarta lor. Căci cu a mea voi ajunge oarecum să mă împac.

Minutul 82.

Oana-Maria pune o casetă cu Richard Clayderman. E atâta melancolie și singurătate în degetele care aleargă pe clape, precum în volumele lui Cioran. În ultimele zile nu l-am citit decât pe el și pasaje din Biblie.
„Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.”

Minutul 83.

Mă întreb câți poeți au cântat trandafirii. După mine, cred că sunt cele mai des pomenite flori în toate literaturile lumii.
Poate că undeva, cândva, cineva va ridica un monument al trandafirilor…

Minutul 84.

Îmi aduc aminte de rondelurile lui Macedonski.
- Ce trist e când mor trandafirii, spun privind o altă petală plutind.
Oana-Maria își îndreaptă ochii spre buchet.
- Să adun petalele căzute?
- Lasă-le! „E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine –
Ș-au fost atât de viață pline
Și azi se sting așa ușor”.
-Bogdane, o să plâng iarăși, șoptește ea și vocea-i tremură ca o vioară.

Minutul 85.

Stăm și privim trandafirii.

Minutul 86.

Afară, dincolo de frunzele teilor și deasupra munților, un nor s-a metamorfozat într-o enormă ciupercă atomică.
Vine Furtuna!

Minutul 87.

Acordurile muzicii mă liniștesc.
„Spiritul înflorește pe ruinele vieții”, afirmă același Cioran. Viața mea a ajuns o ruină, dar spiritul nu mai are timp să înflorească. Atât cât mi-a mai rămas de trăit trebuie să mă consolez cu amintirile.

Minutul 88.

Uneori amintirea unui fapt te face mai fericit decât faptul în sine. De ce oare nu poate firea omenească să aprecieze momentul la adevărata lui valoare atunci când se petrece, nu știu. Însă întotdeauna, după ce acesta a trecut, ne pare rău că nu l-am trăit mai deplin, că nu ne-am bucurat mai adânc, că n-am zâmbit mai larg, că n-am privit mai profund, că n-am cuprins în brațe mai mult.
Niciodată nu facem lucrurile cum trebuie, pentru ca mai târziu să nu apară regretele.

Minutul 89.

Amintirea înfrumusețează trecutul și ne face să-l privim cu alți ochi. Ne face să-l regretăm.
Deși, poate, nu e nimic de regretat decât în închipuirea noastră…

Minutul 90.

Ultimul gând-întrebare e nefiresc. Chiar dacă n-aș fi întâlnit-o pe Oana-Maria și tot aș fi simțit cum mă strivesc regretele.
Oana-Maria!!!
Îmi întorc privirile din interior spre ea. Cum stă așa, cu capul plecat și mâinile împreunate a rugă, seamănă cu un înger trist că nu a putut salva sufletul pe care îl avea în grijă.

Minutul 91.

Durerea e uneori mai adâncă ca marea. Mai neagră ca abisurile ei. Mai învolburată ca ea pe timp de furtună.
Ce-o fi acum în sufletul Oanei-Maria? Nu voi afla niciodată.

Minutul 92.

Când am văzut-o prima dată mi s-a părut că cerurile s-au deschis. Era o zi mohorâtă de toamnă, cu o ploaie măruntă și rece și-un vânt rebel.
Iar ea părea atât de mică, de delicată și vulnerabilă sub umbrela-i albastră! Și primul meu gest a fost acela de-a o ocroti.
M-am oprit în fața ei și am privit-o în ochi. Încremenit, am crezut că prin ei se revarsă Lumina. Mi-a zâmbit și, timidă, a trecut mai departe. De atunci n-am mai putut trăi fără zâmbetul ei.

Minutul 93.

Acel zâmbet m-a urmărit zile și nopți, chiar dacă pe ea n-am mai zărit-o. Umbreluțele albastre au devenit obsesia mea. O căutam cu privirea pretutindeni și, negăsind-o, am crezut că nu fusese decât o Fata-Morgana. O apariție de-o clipă, menită să-mi întunece mințile.
Parcă intrase în Pământ sau se ridicase la Cer.
Dispăruse!

Minutul 94.

Apoi, într-o zi cu ninsoare bogată, am zărit-o intrând la cinematograf. Aproape disperat, mi-am adunat ultimii bani pe care îi mai aveam prin buzunare și am cumpărat un bilet. Am intrat în sală și am căutat-o cu privirea. Era singură.
M-am așezat lângă ea fără să spun nimic. Nu mai știu ce actori au jucat, nu mai realizez nici care a fost acțiunea, nu mai îmi amintesc nici măcar titlul filmului. Stăteam pierdut în fața ecranului și imaginile se derulau fără nici un înțeles. Încercam să găsesc o cât de banală frază pentru a intra în discuție. Nimic! Mintea îmi era prea goală, iar sufletul prea plin. Pe măsură ce trecea timpul eram tot mai agitat.
În cele din urmă filmul s-a sfârșit, iar eu nu-i adresasem nici un cuvânt.

Minutul 95.

Când lumina s-a aprins în sală, n-am avut puterea să mă ridic în picioare. Totul mi se părea pierdut; singura șansă care se ivise, o irosisem. Și atunci…
- Ai adormit cumva?...
Vocea ei m-a trezit parcă dintr-un coșmar. Am tresărit, ridicând ochii. Mă privea cu același zâmbet care îmi provocase insomnii timp de câteva luni.
- Aaa… nu… Scuză-mă… mă bâlbâiam eu, mai rău decât un retardat mintal. Și tot nu mă puteam ridica.
- Rămâi cumva să revezi filmul fără bani? m-a întrebat din nou. Atunci ar fi mai bine să te ascunzi sub bănci, pentru că o să verifice sala.
Am zvâcnit în picioare. Tot fără replică. Și tot fără inițiativă.

Minutul 96.

- Mergem? a întrebat ea pentru a treia oară, fără a primi nici de data asta răspuns, iar ochii îi râdeau, scânteind.
Abia am avut puterea să mă dau la o parte și apoi s-o pornesc, buimăcit, în urma ei. Frigul de afară m-a mai trezit. Dar tot nu eram în stare de nimic. Mergeam alături de ea ca un robot: fără gânduri și fără voință. După câțiva pași s-a oprit și s-a întors spre mine. Inima mi se urcase în gât și era gata să-mi explodeze.
- Dacă tot ți neapărat să mă conduci, cel puțin să facem cunoștință. Oana-Maria!
Mi-a întins o mână. Mică, trandafirie și caldă. I-am luat-o în mâinile mele și m-am aplecat să i-o sărut.
- …?
Ochii ei spuneau mai multe decât buzele mele. În cele din urmă m-am trezit la realitate.
- …Bogdan… Îmi… pare bine!
- După vorbe nu s-ar crede. Noroc că expresia feței e mai elocventă.
Râdea cu toată fața.

Minutul 97.

Îmi amintesc de acea primă plimbare prin zăpadă. Numai ea a vorbit. Despre film. Despre actori. Despre ninsoare.
Eu am tăcut, privindu-i cu coada ochiului zâmbetul – ce radia printre fulgi.
Știam că știa, și-mi era rușine.

Minutul 98.

Când am ajuns în fața blocului ei s-a întors și m-a privit în ochi. O clipă, două… un minut… Cine mai știe!
- Sunt sigură că o să ne mai revedem, mi-a spus.
Apoi m-a salutat și a intrat în scară. Mă văd și azi, aievea parcă, cum stăteam înțepenit în zăpadă. Mi-era rușine, mi-era ciudă și-mi venea să-mi trag singur câteva perechi de palme. Într-un târziu, însoțit de amintirea zâmbetului ei, am plecat spre casă, rătăcind pe străzile acoperite de ninsoare ale orașului care se pregătea să doarmă.
Încă nu știam atunci dacă trebuie să râd sau să plâng.

Minutul 99.

Acum totul mi se pare că s-a petrecut într-o altă viață. Stau și privesc buclele Oanei-Maria și realizez că timpul mi-a jucat o festă macabră.
Credeam că am atât de mult și mi-a mai rămas atât de puțin.

Minutul 100.

Oana-Maria! șoptesc.
Își ridică privirea spre mine. Glasul îmi tremură când rostesc stins:
--Să ști că te-am iubit mai mult decât viața!










.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!