Desi nu stiu ce as putea scrie in aceste randuri ce probabil vor ramane undeva pe un raft, prafuite si uitate de lume, am o vaga presimtire ca eu trebuie sa deslusec toate misterele ce ma tortureaza cu fiecare rasarit de soare. El m-a parasit, acum sunt o umbra stearsa ce se plimba alene prin parcul dominat de greturi si damburi irationale. N-as putea spune adevarul, desi eu chiar vreau, adevarul este mult prea grotesc si nu as vrea sa va desgust pe fiecare dintre voi cu detalii scarboase asupra realitatii mele. Nu voi parasi lumea aceasta din vointa mea, nu imi voi taia venele fragile cu un ciob fiindca nu sunt slaba in acest sens. Da, moralitatea si mintea mea au un streang innodat in jurul lor, atarna pe un fir de ata la o mare inaltime de sol si penduleaza intre faramitare si aplanare. Poate, dar numai poate o sa ajung si eu la un stadiu complet de intelegere, vreau sa ma regasesc, dar inca nu pot, nu ma las.
Totul s-a destramat intr-o zi geroasa, in acea camera micuta din blocul cu aspect de catacomba. Mormantul meu, patul meu, orgoliul nepatat de samanta maleficei societati. Lucram la o firma bine cunoscuta, o firma multi nationala dupa cum s-ar zice. Eram un nimeni, si inca sunt, dar acum inteleg ce vreau intr-un fel, spre deosebire de actunci cand eu credeam ca vreau o masina de lux, o vila si o familie. Ma iubea intr-un fel, poate ii era mila de mine, poate nu, poate chiar era o iubire neortodoxa, asta nu stiu. Traiam impreuna in aceasta vagauna, o ghena a frumusetii ce incet incet s-a deteriorat. Plangeam in fiercare noapte dupa ce el adormea, si ii ascultam ritmica respiratie ce imi alina durerea si ma imbratisa asemenea respiratiei unui nou nascut. Noaptea invaluia toata realitatea stigmatizata si rapunea toate legamintele subredei relatii. Il doream, vroiam sa ma cunoasca, sa stie tot ce am avut eu de spus, tot ce ma influenta, toate gandurile, si toate vapairile ce inauntru disecau.
L-am strapuns cu ale mele amintiri pe cand rasufla nestemat in adancul somn ce il infasura odata cu bratele mele. Am tipat, racnetul meu avea ecou pana si in adancul mintii mele, m-am leganat si am cazut. Capul meu s-a lovit de un colt de masa ieftina, si m-am trezit cu o lumina puternica de neon in ochi. Durerea ce m-a plesnit deodata m-a daramat desi eu stateam intinsa in pat. Lumea, de fapt camera, in jurul meu se invartea ca un titirez bolnav de sindromul Tourette. Vedeam figuri impietrite si psihedelice, de parca ar fi fost niste fantome din abisul mintii mele de curand imbolnavite. Auzeam vorbe, un clinchet, si un ras, poate rasul a fost doar in mintea mea ca mai tarziu nimeni nu a recunoscut. Dupa un timp, vederea mi s-a clarificat, figurile psihedelice incet, incet s-au metamorfozat in figuri de ceara, arse de idealuri, tipice societatii conetmporane si m-am linistit. Mama si tata stateau in stanga si in dreapta, sora mea cea mica la piciorele mele si prietena mea cea mai buna ma tinea de mana decorata de perfuzii. Il cautam, muta, simteam ca nu mai am aer, ma apasa o greutate infernala pe piept si nu puteam sa inhalez…unde era? Mama s-a uitat in jos, la picioarele delicate cand a realizat pe cine cautam, tata la icoana hidoasa de pe perete, sora mea se preocupase cu un anumit obiect in afara razei mele vizuale si prietenei mele ii dadusera lacrimile in ochi. Nu vroiam sa cred, nu ma parasise, nu aveam nimic! Da sigur, ma enervasem si eu la un moment dat, dar e normal nu? Nu sunt nebuna, pot sa inabusesc vocile ce ma sfatuiesc, pot sa le ascund, sa numai vada lumina zilei vreodata…pot, pot, POT!
Am intrat convulsii de nervi, de manie, ma zgariam pe fata, mi-am smuls perfuzia din vena si m-am ridicat. Am alergat ca o nebuna in vesmantele de spital pe hol, speriam bolnavii, batrani suferind de pancreatita si pietre la rinichi, sorele ce sictirite mergeau dintr-un salon in altul. Tipam, nu, mint, urlam, urlam de durere, de agonia ireala ce m-a ars pe dinauntru. Nu mai imi simteam corpul vanat. Din pielea sfasiata picurau lacrimi de sange ce lasau o dara in spatele meu, exact ca in acea poveste spusa copiilor mici, Hansel si Gretel, doar ca de data asta nu erau frimituri de paine si eu chiar vroiam sa ma pierd. De ce am fost numita nebuna de legat? Ticnita? Un pericol public? Nu ma consider, nu as rani pe nimeni, iubesc toate fiintele vii, mai putin pe mine.
Nu simteam nimic, nici gerul nu m-a biciuit atunci cand am pasit in viscol, neincaltata si imbracata intr-o zdreanta. Prin ceata auzeam niste tipete si dureroase rugaminti sa ma reintorc dar am continuat cu fuga mea nebuna. La un moment dat am ajuns intr-un parc unde am remarcat o batrana doamna, atat de ingrijita, insa se asemana cu o smochina uitata in soare care dadea frimituri vrabiutelor. Vrabia oare este vreun symbol? Este simbolul universal al saraciei si a monotoniei, prezenta an de an, cu aceleasi culori, aceleasi marcaje, nimic special, ceva comun, banal. Mi-e sila de fiintele acestea desi le iubesc, nu au nicio vina ca sunt intr-o stare atat de jalnica, pur si simplu sunt proaste. Poate sunt prea hazardoasa, nu stiu inca daca gresesc, dar pentru mine este adevarat si cat se poate de credibil, correct.
Ii auzi? Shhhh…..asculta… Nu ii auzi? Esti surd? Nu auzi bine? Urla, rag, tipa, ma sperie, sunt nervosi…de ce sa fie asa? De ce sunt nervosi, nu imi place de ei cand sunt nervosi. Ma injura, ma insulta, pentru ei in acele momente sunt un nimeni sunt o fiinta proasta, sunt o vrabioara. Eu ma regasesc in corbul neinfectat de rationalitate, liber si pasional, dar poate nu sunt asa. Voi ce credeti? Sunt? Sau nu? Da…sunt proasta, sunt o ciudatenie, o paria, o stravezie silueta ce inutil provoaca umbra pamantului.
M-am asezat pe o banca, cu picioarele vinete ingropate in cenusia zapada. Am sezut acolo cam vreo doua ore contempland viata dinauntrul meu, pana a venit un barbat ce mi se parea cat se poate de ingrijit si gentil la mine. S-a asezat langa mine, si-a scos o tigara si a tras adanc in piept. Am vorbit de vreme si m-a intrebat daca vreau sa merg undeva la caldura. Am acceptat deoarece frigul imi amputase toate membrele. Lacrimile ce la inceput imi siroisera pe obrajii de ger inrositi, se transformasera in sisturi cristaline de care numai la orele de geografie din liceu si gimnaziu invatam. La viata mea am fost desteapta, vorbesc asa de parca as fi o persoana expirata, de mult trecuta de varsta a treia, dar nu e asa, am doar 26 de ani si as fi putut avea un viitor stralucitor insa boala ma strapuns.
Desculta asa cum eram, am ajuns intr-o cafenea unde m-am scuturat de frig si de amintiri, le-am lasat afara pana avea sa ma intorc sa le reiau. Mirosul era imbietor, m-a uns pe suflet. Miroasea a cafea buna si a placinta, placinta buna preparata cu grija, desi probabil ca nu era asa, poate asta vroiam sa cred dar nu conteaza acum, trebuie sa va spun ce s-a intamplat in continuare.
M-a condus pana la o masuta cu doua fotolii din plus, comfortabile si intime. Ce mi-ar fi placut sa fi venit aici cu iubirea mea, sa stau ore in sir de vorba cu el si sa schimbam opinii si idei asupra tuturor lucrurilor. Am comandat o cafea vieneza si am asteptat. In tot acest timp ma uitam curioasa la omul ce sedea in fata mea, cu alura de star de cinema, un Appollo, o frumusete trebuie sa recunosc. Si el se uita la mine pe furis, cu ochii mari, albastri, ca de sticla, si se fataia incet, aproapre ritmic, parca putin nelinistit. Se tot uita la ceasul vechi ce ticaia langa mine putin mai in spate, parca asteptand ceva, nesigur pe sine, si avand remuscari…cel putin asta imi reiesea din mimica lui. Incepusera sa susoteasca vocile din tenebre atunci cand mi-a adus cafeaua, tot imi dadeam slabe palme la tample sperand sa nu observe acest barbat stralucitor ce sedea cu mine la masuta. Presupun ca si-a dat seama de apucaturile mele, fiindca atunci cand s-a auzit acel claxon pe strada decorata de fulgi de nea si vant a aruncat niste bancnote pe masuta, si-a stins tigara repede si m-a apucat violent de mana si m-a tras afara.
Totul s-a intamplat in liniste…
Frigul ma intepa ca o viespe maniata de voiosenia unui copil in plina zi de vara. Lacrimile imi incalzeau ochii si obrajii, nu intelegeam ce se intampla, vroiam sa tip, dar inca o data nu puteam. Din secunda cand am fost trasa afara pe usa, capotul de spital imi flutura in jurul genunchiilor si mi-au intrat prin pori pana in adancuri toate amintirile si iarasi frigul s-a asezat ca o dama satula pe un divan asupra mea.
M-a impins acel om superb in masina, am simtit izul deranjant de putrefactie si am atins ceva rece si umed. Accelerand, masina m-a aruncat pe spate, era un mini-van dupa cum se numesc in tarile vestice. Capul deja umflat mi l-am trantit de perete si cumva mana stanga mi-am intors-o. Durerea m-a invaluit pentru a doua oara si am tipat, de data asta chiar am tipat de durere. Din fata, de undeva de unde eu nu puteam vedea, se auzeau rasete ironice si batjocuritoare. Daca ai cadea vreodata de pe acel nor intangibil si ai ajunge din rai in acest iad frematand de inspaimantari si confuzii ai inebuni, cred ca si eu am facut la fel, dar asta te rog sa nu mai zici la nimeni.
Cand mi-am dat seama ca duba nu avea sa inceteze din mers m-am asezat intr-un colt intunecat si am inceput sa ma legan, mi-era frica si eram si maniata. In timpul in care am mers mi-am imaginat ca sunt intr-un loc ambiguu in care ploaia cade asupra pielii mele, imbalsamand si preservand toate conceptiile si fericirile mele astfel incat niciodata sa nu ma descotoresc de ele. Am conversat si cu vocea batranei doamne Greta. Mi-a povestit de intamplari din tinerete si de o iubire pierduta, o tragedie lacrimogena veritabila ce m-a impresionat sincer. I-am relatat si ei intamplarile ciudate din acea zi si ea se arata ingrijorata si ganditoare. Masina s-a oprit brusc si s-a deschis si usa violent. M-a tras o mana osoasa afara si am cazut in zapada murdara scuipand sange si tremurand. De par am fost trasa inauntrul unei incaperi ce parea un demisol eviscerat de personalitate si am fost incatusata de un vechi calorifer ruginit. Atunci m-am panicat insa nu am zis nimic, am sezut tremurand si plangand pe o bucatica de mocheta ce duhnea a urina si fecale vechi de cateva luni. Intr-un colt vedeam o dara de voma, cel putin asa parea prin ceata ce imi invelea viziunea.
Prin usa subreda a intrat o figura stearsa, altul, nu starul de cinema, ci un barbat pe la patruzeci si ceva de ani, cu o barba rara si o mustata, ochi mici si indepartati si un nas incovoiat. Vocea lui imi facea pielea de gaina, avea un accent de strain. Imi spunea ca avea sa vina cineva sa ma vada si ca ar trebui sa ma port frumos, ca daca ma port frumos o sa se poarte si el delicat cu mine si n-o sa sufar prea rau.
Nu m-a linistit…din contra m-a nelinisitit…
Prin smoala obraznica a gandului meu a ravasit toata linistea o figura mutilata, ce a intrat si m-a umbrit cu a lui statura intimidanta. Eu m-am smucit inutil in lanturile mele si am ramas impietrita atunci cand I-am vazut fata, era El. El iubirea mea, adica, iubirea mea?! Nu se poate, m-a parasit si nu s-a mai uitat in spate. Aceasta persoana avea o alura amenintatoare! Avea o sclipire sadica in ochii sai, se uita la mine precum un pedofil vede o fiinta infantile speriata intr-un colt, ma ura si in acelasi timp ma dorea. Nu puteam sa inteleg sentimentele lui si nici privirea in totalitate nu I-am descifrat-o.
Mana lui puternica si aspra m-a apucat de cot. Cand mi-a dat drumul mi-a lasat o urma visinie si o durere ce pulsa. Si-a aprins o tigara, El era un fumator notoriu, acest lucru il detestam desi si eu tanjeam dupa o tigara in acele clipe. Prin frica ce ma orbea I-am cerut si eu timida o tigara, s-a uitat la mine amuzat si in acelasi timp intrebator, a stat un moment pe ganduri intrebandu-se daca ar trebui sau nu. In final mi-a alunecat prin buzele uscate o tigara si mi-a aprins-o, aduagand ca oricum aceasta avea sa fie ultima. Cu o spranceana ridicata, speriata de aceasta remarca am tras adanc in piept un fum, doua. Fumul imi scalda fiinta interioara cu un sentiment de profunda linsite si relaxare. Scrumul plutea prin vidul ce se instalase in jurul meu si se aseza in jurul meu ca niste perle in jurul unei femei ale marii.
In gandul meu Doamna Greta trancanea, imi comenta gesturile si sentimentele, imi venea s-o sugrum dar cum nu era o persoana in fata mea nu prea am reusit. Am tipat si eu la ea, I-am zis sa taca, dar dulcea Doamna Greta nu a contenit dimpotriva a continuat. A inceput sa fredoneze o melodie trista gradual metamorfozand melodia in cantec. Falsa, o da falsa, dar eu nu ar trebui sa vorbesc, cant ca o maimuta eviscerata sub rotile unui tren cu o sticla de bere in mana. In orice alt moment nu m-ar fi enervat cantatul ei, dar in acest moment in care am realizat ca nu prea am cum sa scap mi se parea insuportabil. Doamna Greta si-a dat seama intr-un final ca ma enerva si si-a cerut scuze, cam pe cand mai aveam jumatate de centimetru si ajungeam la filtru.
Asta este nu am ce sa fac. Nu am cum sa scap, El ma mangaie usor pe obraz, sunt inghetata, si simt nevoia inconfundabila de a urina. Nu stiu ce mi se va intampla si asta ma sperie intr-un hal pe care nu doresc nimanui sa-l experimenteze. Ce se va intampla atunci cand voi arunca chistocul? Voi simti podeaua cum se elimina de sub mine, voi auzi susotelile prietenilor mei cum se sting, Doamna Greta va inceta sa existe o data cu mine? Nu stiu…inca…dar toate la timpul lor, dupa cum recita persoanele extrem de rabdatoare unui copilasi ce vrea sa creasca cat mai repede sa scape din mana parintilor. Cata naivitate, as dori sa simt si sa cred si eu aceleasi lucruri inca o data, sa retraiesc toate momentele pierdute cu trivialitati si idiotenii de vrabiute.
Doamna Greta incearca cum poate sa imi elimine din suferinta. Imi sospteste cuvinte reconfortante in urechi si ma incalzeste pe sub piele eliminand piele de gaina si raceala din vene. Trandafirii ei obraji imi rasar in minte, o fata blanda pe sub o coafura de doamna, aceasta este interpretarea mea a Doamnei fiindca stiu ca nu este adevarata. Mucul de tigara acum este aruncat langa piciorul meu stang si ma uit la el cum arde in gol parca ar fi viata mea, o flacara aproape de stingere, arde filtrul, asa ma simt si eu.
El prefacut parca intr-un idol de piatra, ochii intr-un opac ambient de teroare ma contempleaza rigid la cativa pasi de mine cu un zambet pe buze. Buzele o data erau perfecte, acum s-au transformat intr-un ranjet malefic, al unei creaturi sadice ce cu nerabdare asteapta momentul decapitarii pradei lui. Isi freaca mainile una de alta, ii e frig, buzele I s-au albit si se aproprie incet de mine. Se aud fosnaituri enervante in aceasta mica incapere umeda, de la paltonul sau scump, de firma si scrasaitul dintilor mei se repeta, e o rutina.
Toata camera se scurge, smulsa intr-un vortex de lumini si culori ciudate, asemenea figurilor psihedelice de la inceput. Camera se sparge in milioane de cioburi ce oglindesc a mea realitate, si ma uit in al meu ochi dar nu vad nimic. Stangul vede pe dreptul, dreptul vede pe stangul, sunt o forma de viata parallel existenta, fara logica si noima, sunt un mutant al rationalitatii. O vad pe Doamna Greta, un fragment din ea, o fasie din buza, barbie si obraz. Are un ten neted, intocmai ce se asteapta de la o doamna cu buzele pictate cu bun simt intr-o culoare calda, aprinsa. Cred ca atunci cand era o persoana reala, a fost o mare doamna, ce la baluri dansa gratios asemenea unui fulg de nea, insa a aterizat si ea in sange, precum fulgul imbibat si s-a topit, si s-a scurs spre vasta eternitate din mintea mea.
Labirintul sufletului este de nepatruns si mincinos. Nu cunosc adevarurile despre mine, desi eu ar trebui sa fiu singura, dar sunt impartita intre 4 personaje, care mai de care importante, insa pe departe cea mai interesanta si amabila este dulcea Doamna Greta. As vrea sa-mi iau ramas bun de la ea, insa nu cunosc cea mai buna metoda. Sufar cand ma gandesc, in aceasta fractiune de secunda la despartirea permanenta dintre mine si ea. Este singura entitate care m-a inteles, o linie melodramtica, un cliseu al adolescentului teribilist, insa eu am 26 de ani si sunt o vrabiuta confuza, atasata de o adorata umbra, o fantoma ce se vrea eleganta.
Lama luceste in penumbra, o balta de apa pe podea, mocheta duhneste, o taietura urmata de a doua. Suspin si lacrimez, incet gem de agonie, si ma preling spre trecatoarea dintre alienare si deces. Omor toate posibilitatile, nu ripostez, intr-un fel este bine venita aceasta durere, o schimbare a formei preliminare dintre insomnie si somn etern.
Plimba lama pe a mea piele sangerie, si imi despica elegant invelisul sufletului meu, scotand la iveala scheletul ascuns de vreme. Simt cum toata fiinta mea se indeparteaza pe varfuri in liniste de mine, doar eu ii acompaniez ritmul prin gemete si suspine, plansete si agonie. Nimeni nu ne imbratisaza, nu ni se alatureaza in acest joc fatal. Am putea sa ne jucam la lumina soarelui, in umbra frunzelor mintale, ce imi ascunde depresia abandonata si o pastreaza.
Viata s-a scurs si eu cad…
Eu cad…
Si iar cad…
Duhneste ceva…simtiti?
Cad….
Duhneste nu mai support…
Cad….si iarasi cad….
Cad…
CAD!
Nu se poate ce s-a intamplat? Totul e alb? Totul e alb, nu e rai, miroase a dezinfectant, si sunt imbibata in a mea urina. Duhneste….nu mai support! Tip, tip, tip, TIP! Doamna Greta! Ajutati-ma! Nu mai support, nu pot sa ma misc. Sunt ragusita, nu mai reusesc nici sa soptesc, tip de ore bune si nu m-a auzit nimeni nu a venit nimeni, sunt singura, si nu va aud…stati!…se deschide o usa undeva, vad o silueta e sinistra si se aproprie…ajutati-ma. Iesiti din mintea mea, despicati-mi capul si iesiti, nu va aud, ati plecat? Unde sunteti? Veniti inapoi, nu pot sa traiesc fara dumneavoastra! Va rog…nu ma lasati, nu ma lasati, o sa mor….voi muri! Ajutor! Nu trebuie sa va aratai soptiti-mi, se aproprie si mie frica, vreau sa te aud, vreau sa simt ca inca mai sunteti.
Asta poate sa fie iadul? Cred ca da…nu pot sa ma misc, si parca ma sufoc! Ce luceste in aceasta lumina orbitoare? O siringa infestata cu un lichid verde, otrava, asta e! Vor sa ma omoare!
Silueta diabolica se aproprie si imi infinge gentil acul in gat, o durere insuportabila si o caldura inexplicabila ma doboara si ma ameteste. Adorm, cred, cel putin asa cred…
Ma plimb mana in mana cu vantul zambitor printre morti, pantece de femei presupus inocente sunt sfartecate in acest décor grotesc. Oare este un cosmar? Ce vad acolo printre marea de hoituri? O coafura de doamna, si o fata pasnica pana si in momentul decapitarii, Doamna Greta. Lacrimile imi siroiesc pe obrajii infierbantati si alerg, alerg fara oprire pana la draga mea Doamna. Cad in genunchi si ii iau capul despartit de trup in brate, ii mangai parul, obrajii, ma uit adanc in ochii lipsiti de viata si las durerea mea s-o scalde, sa-I imbalsameze carnea intrata deja in putrefactie, un omagiu al iubirii mele.
Ce se intampla? Iar vad numai alb, insa este o pata de culoare, culoare e mult zis, insa e altceva, diferit de unica tortura vizuala, alb. O sumedenie de siluete gri se plimba In jurul meu, roiesc, se inhaiteaza, sunt amenintatoare. Ce e asta pe fata me? O masca? Sunt un exponat de balci cumva? Nu, nu cred, este altcea este o masca din piele cu bare de metal, imi storceste fata, ma doare, dar poate e mai bine! Nu! Nu te gandi la asta! Nu este, nu ai facut nimic!
O femeie bine facuta incepe sa-mi vorbeasca de parca as fi handicapata mintal, are dintii galbeni si strambi, ochi mici si apropriati, parul ciufulit si o alura de superioritate nefondata, am inteles ca este o doctora. Ce e asta? Nu, nu e adevarat! Nu este in niciun caz adevarat! Nu as fi putut sa fac un asemenea lucru! Il iubesc prea mult! El era cel menit pentru mine, trebuia sa mor la batranete in bratele lui, nu in aceasta carcera alba. Inchisa aici pentru tot restul….cum? Lasati-ma sa ies! Dati-mi drumul! Nu am facut nimic, mintiti! E o minicuna nerusinata!
Dragul meu, nu se poate nu am facut nimic, nu imi aduc aminte, nu se poate, nu…..acul iarasi e incet infipt in gatul meu…
O seara geroasa, in a noastra ghena a frumusetii, dormim impreuna, tu respri rar, imi alinta urechile. Deodata viziunea mi se incetoseaza, nu te mai vad, esti altcineva, un domn la varsta a doua, frumos. Miros….a ce miros? Miros a Doamna Greta, a parfumul ei inconfundabil de trandafiri. Un cutit de macelar pe masa de bucatarie, un bec lesinat din tavan zambeste. Tu, pe pat. Eu in usa, in mana acel cutit. Ce sa fac nu se mai poate, esti altcineva, mirosul, mirosul, in acel miros acum ma regasesc, in seara asta numai sunt eu si accept….oricum maine nu voi tine minte, mint….da…mint…
Lacrimi sterse…
Cutit…
Un pas…
Doi pasi…
Trei…
Pat….
Gat…cap….cutit….
Sange...perna….moarte….
Fericire…
Doamna Greta…tu…eu….Doamna Greta…


Ce am facut?!