ACOPERIȘ
DEASUPRA
PLOII
(roman)








Lui Silvestru Maximilian — prietenului familiei noastre




— Dumneavoastră aveți copii ?
— Am avut pînă au crescut mari...
Dintr-o convorbire


Nici un om nu pleacă din viață... viu.
Emil

Pe la prînz, viscolul se înteți. El stătea zgribulit lîngă geam, la etajul întîi al aerogării, și urmărea abătut zvîrcoleala învîlvoiată a spulberului pe pista de decolare. Vedea cum se desprind de pămînt avioanele cu rută directă și cu escală și doar la Moscova zborul se amîna a patra oară. Pasagerii chinuiți, cu fețe posomorîte, așteptau în sala aglomerată.
Victor coborî în pizzeria de la parter, se așeză la o măsuță cu mușama albastră, comandă o cafea și prinse să mototolească indispus biletul din buzunarul rupt. Nevastă-sa era de vină că nu plecase cu trenul. Să nu-i fi dat ascultare, acum avea să se afle undeva lîngă Cernigov, și nicidecum aici, la Chișinău. Privirile i se îndreptau mereu spre pista de decolare. Acolo din cînd în cînd orbecăia cîte un avion prin viscolul ce nu mai contenea.
Reveni peste o vreme, și mai amărît, la locul său din sala pentru pasageri și, învăluit de un fel de moleșeală, ațipi.
În vis i se năluci o zi însorită. Lume de pe lume curge pe ulițele șerpuitoare și pline de praf ale satului, pentru a-l conduce în ultimul său drum. Cortegiul funerar se îndreptă spre muchia dealului Călugărului, la nucul scorburos de la răscruce, unde arde un foc, ale cărui pălălăi ajung pînă la cer. Sicriul, acoperit cu pînza tricolorului în bernă, este împins spre inima focului și, cînd e cuprins de flăcări, toată lumea cade în genunchi.
Se trezi buimăcit. Inima îi bătea năvalnic. Își dădu seama că imaginile din vis erau, de fapt, o materializare a gîndului ce-l obseda de multă vreme. Ar fi dorit ca atunci cînd va muri cu adevărat, rudele să-i incinereze osemintele, iar cenușa să i-o spulbere pe vînt. Astfel, credea el, va putea rămîne mereu în Moldova, printre oameni. Dincolo de viața pămîntească nu-și închipuia sensul existenței. Adevărul însă e că nu se așteptase să-și vadă înmormîntarea în vis. Și rămase uimit că acest vis i s-a arătat anume acum. Foarte des ajungea la convingerea că omul poate fi prezicătorul propriului destin și poate de aceea se înspăimîntase. Își culcă mai comod capul pe speteaza scaunului, dar somnul îl părăsise. Se ridică, făcu cîteva mișcări cu mîinile ce-i înțepeniseră. Apoi deschise geanta, scoase un caiet și un stilou și, sub impresia visului, pentru prima oară în viață încercă să însăileze... o elegie.
“Ușor de zis și greu de scris”, surîse el, căci gîndurile îi roiau aiurea. Se lăsă păgubaș, mîngîindu-se cu vraja viscolului de afară.
De la un timp, norii începură să se destrame și spulberul se mai domolise. Pînă la urechile lui ajunse începutul unui anunț: “Pasagerii pe ruta Chișinău–Moscova...”.
Părăsi grăbit sala. Toate procedurile de înregistrare a pasagerilor fură înfăptuite repede. Călătorea cu avionul întîia oară și avea emoții.
Locul lui se nimeri lîngă hublou. I-l arătă însoțitoarea de bord, o tînără elegantă, cu mișcări lejere, în costum albastru-închis, cu guleraș alb și bonetă de fetru, care întîmpina pasagerii cu o subliniată amabilitate. Zîmbetul ei îi aminti de surîsul îmbietor al Danielei. Într-o discuție, Daniela i se destăinuise că visase să se facă stewardesă, ca să poată vedea toată lumea. Se așeză pe locul indicat și începu să privească prin hublou. Desluși pe frontispiciul aerogării o lozincă scrisă cu litere enorme, care reținea atenția tuturor: “Economia trebuie să fie economicoasă”.
Tînăra cu bonetă, de sub care se revărsa un noian de bucle blonde, ținea cu eleganță exagerată microfonul în mînă, salutînd pasagerii. Anunța că zborul se va efectua fără escală, la altitudinea de zece mii de metri, că vor trece pe deasupra Kievului. Cînd nu mai auzi vorbele stewardesei, urmărind-o cum dispare după un paravan verzui, Victor își prinse centura de siguranță și rămase în așteptarea zborului. Vuietul motoarelor devenea tot mai asurzitor. Avionul se smuci din loc și, pe neprins de veste, se desprinse de pista betonată. Simțind în timpanele urechilor puterea magică a înălțimii, Victor surîse înduioșat la gîndul că totuși Daniela e ființa cea mai scumpă din lume și e fericit că acuma zboară în ceruri, văzînd-o aievea. O vedea mereu în fața ochilor și i se părea că toți oamenii din jurul lui se gîndesc acum la același lucru, la sentimentul lui pentru Daniela, iar avionul ghidat de acest gînd izbutește să-și croiască drum prin tării. Obsedat de acest gînd, urmărea prin geam pîcla lăptoasă, văzu apoi norii argintii, rămași undeva jos, iar în față îi apăru soarele orbitor și Victor trase peste hublou sticla fumurie. Lîngă el ședeau un bătrînel și o bătrînică uscățivă, cu fața albă și zbîrcită, cu ochii duși în fundul capului, urmărindu-și vecinul pe furiș. Moșul părea un om blînd și grijuliu. Peste cîteva minute după decolare, el îi dădu bătrînei un măr roșu și mare, pe care mai întîi îl curăță de coajă cu un briceag, ce-l ținea în buzunarul de la piept al hainei cenușii. Puțin mai tîrziu, îi șopti ceva la ureche și bătrîna, docilă, scoase dintr-o poșetă o revistă ilustrată. Era o revistă de artă. Victor observă pe copertă Coloana infinitului de Brîncuși. În fața lui, doi tineri își tot spuneau ceva la ureche și chicoteau. Fata purta un pulover roșu din lînă de Angora și avea pe degetele-i lungi și fine două inele incrustate. Ceva mai încolo, o doamnă și o copiliță neastîmpărată priveau prin hublou și fetița nu mai putea de încîntare:
— Mămico, ia uite, ia uite!
Ca s-o potolească, mămica deschise o revistă, dînd explicații străvezii copilei. Fetița ascultă cît ascultă, apoi se plictisi și o întrebă:
— Tăticu’ o să ne întîmpine?
— Da, cu o pungă de stafide.
— Și portocale?
— Dacă vor încăpea în pungă.
— Și banane?
— Desigur.
— Dar gumă de mestecat?
— Și gumă.
— Dacă mă păcălești și acum, zise fetița deodată, să știi că nu plec cu voi la Ioșkar Ola, la ciupercile voastre. Mă întorc la bunicuța, la cireșul ei rotat. M-am săturat de păduri și n-am cu cine vorbi românește...
Victor asculta discuția dintre tînăra femeie și fetița ei zbînțuită, dar un val de ceață i se lăsă peste ochi și nu zăbavă iar ațipi. Se făcea că în avion a apărut Vifor Roșu, acel miracol învăluit de mister, care l-a călăuzit de-a lungul întregii lui copilării. Viforul salută mai întîi pasagerii, apoi aruncă de pe umeri norii albi, ce se rostogoliră huruind spre pămînt, ca o uriașă avalanșă de pietre.
— Ai izbutit să-ți definitivezi proiectele? îl întrebă grav Vifor Roșu.
— Da, răspunse Victor.
— Ce-ai hotărît în privința bisericii din sat?
— Deocamdată nimic. Nu depinde numai de mine...
— Ca orice concetățean porți și dumneata răspundere. Toate lucrurile și toate acțiunile au un rost pe lumea asta.
Cînd Vifor Roșu îl lăsă în pace, în fața lui stătea însoțitoarea de bord, propunîndu-i un pahar de răcoritoare. Bău cu înfrigurare și, după o vreme, liniștindu-se, se lăsă în voia aducerilor-aminte...
I
La universitate a fost admis în anul cînd absolvi școala. Despre existența facultății, la care se înscrise, aflase din paginile unui ziar. Decizia de a intra la arhitectură o luase pe neașteptate. Pentru el arhitectura nu era nici meserie, nici specialitate, ci, mai curînd, un vis pe care intenționa să-l materializeze. Și a făcut primul pas.
La anul întîi se obișnui greu cu viața de oraș. Toată lumea vorbea rusește, limbă pe care o cunoștea superficial. Pentru prima dată în viață simți pe pielea lui înjosirea, cînd în troleibuz și-a permis să vorbească românește. Cei din jur îl priveau disprețuitor, zicîndu-i să vorbească într-o limbă omenească, adică în cea rusă.
Nu-și găsise încă prieteni. Poate de vină era și firea lui închisă, și mai ales încăpățînata neglijare a camarazilor de studii. În clipele libere, îi plăcea să hoinărească de unul singur pe străzile lăturalnice ale urbei sau printre mormintele cimitirului vechi din preajma căminului studențesc. Se oprea de fiece dată lîngă gărduceanul cu zăbrele de la mormîntul lui Mateevici și recita Limba noastră, simțindu-se copleșit de puternice emoții.
Abia pe la mijlocul semestrului doi începu să se deprindă cu viața de student. Deveni mai îndrăzneț, ceea ce trezi mirarea colegilor din grupă, care-l considerau un timid incurabil. I se dezlegase limba și reacționa prompt nu numai la replicile colegilor, ci și la cele ale profesorilor. Apoi se izolă din nou. Acum însă nu cutreiera străzile, ci se înfunda într-un colț de bibliotecă și studia. Peste cîtva timp, colegii îl rebotezară “filozoful” și porecla aceasta îl mobiliza și mai mult.
Renunța la distracții. Stătea cu fruntea cuprinsă între palmele-i late, răsfoind filă cu filă cărți de specialitate. Îl pasionau îndeosebi monografiile lui Voițehovski — autorul celor mai impunătoare edificii ale orașului. Cînd termina să răsfoiască prima carte, se apuca să-și noteze cîte ceva din schițele de acolo, după care întinzîndu-și brațele de-i trosneau încheieturile, venea la geamul arcuit, cu draperii albe, și își odihnea ochii, privind spre marginile orașului. Într-una din aceste clipe, înțelesese că această știință, această artă a zidirii l-a absorbit celulă cu celulă, pe de-a-ntregul. Admira arcurile, arcadele, fiece coloană a lui Bernardazzi, armonia materialelor de construcție folosite de maestru și căuta să se pătrundă de maniera arhitectului. Iar cînd îl încercau anumite îndoieli, se cufunda din nou în lecturi, pînă găsea dezlegare la frămîntările sale. Și cînd îi răsuna în urechi vocea “Învață, sărăcie”, buzele îi schițau un început de zîmbet și, închizînd cărțile, se ridica de la masă și pornea spre casă.
La cămin locuiau doi într-o cameră. Emil — mai în vîrstă decît el —, văzîndu-l în apele sale, dispărea pe neobservate, căutîndu-și de treabă. Rămas singur, închidea ușa, își ațintea privirile în tavan și se deda visării.
De acasă, învățase să cînte la chitară. Îi plăceau romanțele și uneori încerca să le îngîne, adunînd în jurul său fete care veneau să cînte împreună cu el. Învăța versuri din lirica pretimpurie a lui Pablo Neruda și era gata să le declame ore în șir. Dacă se întîmpla să-i deschidă ușa vreun coleg, îl invita să joace șah. Nimeni nu știa cum și cînd izbutește să studieze regulile jocului și cele mai complicate partide ale marilor maeștri ai șahului, dar de fiecare dată ieșea învingător. Odată, aflîndu-se cu Emil în Grădina Publică, participă la o partidă-fulger cu un maestru de clasă internațională. Victor fu unicul care se bucură de atenția și analiza maestrului.
— E ceva la mijloc, fiule, zise Emil. Să vezi minunăție: un moldovean, venit de la coada vacii joacă atît de bine șah!
Și mai mare a fost uimirea generală, cînd Victor Inereanu hotărî să participe la competițiile pentru cucerirea titlului de campion al republicii. Și, într-adevăr, a ajuns în finală, avîndu-l adversar pe Iosif Kușnir — un bătrînel chel, mic de statură, bondoc, cu fruntea lată, pistruiată, pe care și-o ștergea întruna cu o batistă de culoare galbenă, campion de acum cîțiva ani la rînd. Bătrînelul făcuse cîndva remiză cu însuși Korcinoi și acum avea o faimă de invidiat.
Dîrzenia tînărului student îl ațîțase. Kușnir, cu pumnii încleștați, recunoscu înfrîngerea în prima partidă, iar “suita” de suporteri personali, care-i prezisese victorie în afara oricărei dispute, se puse acum pe gîlceavă. În partidele următoare, campionul pocnea nervos din degete, transpira și-și tot tampona fruntea cu batista galbenă.
Vestea că Victor Inereanu a obținut victoria se răspîndi, datorită lui Emil, cu iuțeala fulgerului. Însă peste cîteva zile, Federația de specialitate anulă rezultatele concursului, deoarece Kușnir a ridicat mare tărăboi, invocînd motivul că Victor a încălcat regulamentul în vigoare. Chipurile, studentul s-a produs pe arena șahului fără a participa la preliminările din cadrul institutului, unde-și făcea studiile, neavînd, prin urmare, recomandație. Iar asemenea concurenți nu pot fi considerați persoane oficiale... Federația de șah satisfăcu protestul și finala campionatului a fost reluată fără concursul lui Inereanu.
Confirmarea titlului de campion al republicii Victor o avea în anunțurile decupate din ziare, pe care le păstra împăturite în buletinul de identitate, iar amintirea protestului nejustificat îl întrista. Nu se găsi totuși nimeni să-i ia apărarea. Doar Emil îl tot sîcîia să se ocupe în mod serios de șah, că-i o chestie bănoasă și de mare prestigiu. Pentru el însă șahul se plasase deja într-o altă dimensiune, ce nu mai avea nici o tangență cu viața și cu ocupațiile lui.
Timpul le-a rînduit pe toate. Durerea lăuntrică prinse a se cicatriza și pasiunea lui cea mare era acum doar arhitectura.
* * *
Cel mai mare meșter la petreceri și ștrengării era Emil, care organiza, cu sau fără prilej, tot soiul de agape. Odată scrise chiar un demers către decan să i se permită “harnicului tineret studios” organizarea unei... serate cu ocazia zilei de naștere... a lui Kotovski.
Micile sindrofii de cele mai multe ori degenerau în crîncene beții, la care se cinstea din gros și cu veritabilă sete științifică. Ca urmare, apăreau aprige conflicte și neînțelegeri care, ce-i drept, erau soluționate pe loc, fără nici un fel de consecințe.
— Fiule, ce-ar fi să mai scoți și tu năsucul în lume? îl lua din scurt Emil. Nu te-ai plictisit de atîta zubreală? Bagă de seamă: fetele nu așteaptă pînă ți-a veni ție cheful și-ți va îmbătrîni strămeleagul...
Fete într-adevăr erau multe, dar cea la care visa nu se afla printre ele. Problema dragostei constituia pentru el o perspectivă prea îndepărtată, iar acum avea de limpezit atîtea lucruri...
În anul doi însă, de cum se întoarse de la lucrările agricole, se îndrăgosti lulea de o fată foarte frumoasă de la Chimie. Simți că prinde aripi. Începu chiar să compună pentru ea cîntece la chitară. Ticluise un bilețel, la care anexă o poezie eminesciană cu dedicație și le transmise fetei prin Gheorghe Nicu, consăteanul lui de la Istorie. Peste o zi, Gheorghe îi aduse răspunsul și lui Victor i se păru că-i în al nouălea cer. Chimista îi fixă o întîlnire în ziua X, la ora Y, lîngă statuia ecvestră a lui Kotovski. “De ce anume acolo?” rămase el intrigat. Din fragedă copilărie auzise cum bătrînii din satul lui îl înjurau de mama focului pe banditul zeificat de ruși și devenit peste noapte “erou național”. Acum știa și el destule despre acest “erou” al Basarabiei, căci o iarnă întreagă studiase la Arhiva de Stat, unde avusese prilejul să citească dosarele penale, în care era reflectată activitatea odioasă a “ultimului haiduc”. Monumentul negru de bronz se înălța pe cel mai aglomerat bulevard al orașului și Victor nutrea o vagă speranță că viitorul va corecta această eroare. Acuma se simțea fericit...
Diminețile, soarele, cerul, stelele, ploile prinseră deodată un contur real pentru Victor. Număra clipele pînă la ora întîlnirii, cuprins de mari emoții. În ziua aceea făcu rost de două bilete la filmul “Legenda lui Naraiama”, pentru că nu-l prea ducea mintea ce are să-i vorbească, cum s-o distreze... Veni cu o jumătate de oră înainte de timpul fixat, ținînd stingherit în mînă un buchet de flori galbene. Se vedea de la o poștă că se duce la primul rendez-vous.
În sfîrșit apăru și fata. Purta un costum roșu, o beretă albastră, trasă cochet pe-o ureche, și o poșetă modernă. Era grăbită, dar se învoi totuși să facă o plimbare pe bulevard. Privea întruna la ceas —avea un ceas micuț cu brățară de aur și tot repeta că acasă o așteaptă niște rude sosite de la țară... Era zgîrcită la vorbă și părea încurcată. Victor simți că toate visele lui se spulberă. După ce se despărțiră, simți un gol imens în suflet.
* * *
Își dădu seama că s-a întîlnit cu chimista pentru prima și ultima oară. O mai zări de cîteva ori în culoarele universității, înconjurată mereu de colege gălăgioase. Cînd îl observa, începea și ea să vocifereze. Peste cîtva timp, o văzu mergînd la braț cu un tînăr. Purta pantaloni albi, giacă neagră și părea fericită lîngă cavalerul ei. Victor încercă un sentiment de amărăciune... Mult mai tîrziu, pe la anul patru, o mai întîlni o dată. S-a apropiat de el, i-a zîmbit întrucîtva vinovată și i-a mărturisit sincer:
— Îmi pare rău de cele întîmplate. Nu trebuia să vin la întîlnire. Aveam logodnic la Moscova, îl iubeam. Nouă ani de zile, încă de pe băncile școlii, am ținut unul la altul. Am făcut nuntă, am conviețuit două luni și... am divorțat... Te rog să mă crezi că regret mult.
Vocea ei i se păru atît de falsă, încît îl deziluzionă și mai mult. Își luă, pe o vreme ziua bună de la fete. Profitînd de lipsa lui Emil, se izola în odaie și își antrena dicția. Citea materialul pentru colocvii cu glas tare. Își înșira vorbele lin, îngrijit, de parcă ar fi fost actor în plină scenă.
Librăriile deveniseră preocuparea lui zilnică. Cheltuia mai toți banii pe cărți. Nu mai avea loc pentru ele pe polițele instalate în cameră. Această îndeletnicire devenise un hobby pentru el și nimeni nu putea să-l oprească.
Emil însă avea patima florilor decorative. Ghivece mari, ghivece mici cu diferite specii, cunoscute și necunoscute, aduse de el de pe alte meleaguri, pe cînd făcuse armata pe o navă transoceanică. Deseori se ducea la piață. Vindea un ghiveci și cumpăra altul. În afară de plăcere, florile îi aduceau și un ban de cheltuială.
— Cu parale-n buzunar și viața pare mai frumoasă, exclama el satisfăcut, ca mai apoi se dispară pentru cîteva zile și nopți din cîmpul de vedere al colegilor. Cînd revenea la cămin, se culca, obosit, stors de puteri. Trezindu-se, mergea la cantină, mînca pe săturate și doar după aceea îi istorisea lui Victor crîmpeie din epopeea cu o văduvă din mahalaua Melesteului, o soră medicală din Valea Dicescu. O altă consolare a lui era bucătăreasa de la cantina studenților.
— Duduia, zicea el, e moartă după mine și mă hrănește pe gratis.
Terminîndu-și galantele dări de seamă, Emil se interesa de cursuri, dar străduințele lui se terminau o dată cu lăsarea serii, cînd îl vedeai conversînd dulce cu vreo fetișcană de la Construcții sau de la Economie.
Victor îi declara că îl interesează un alt soi de dragoste — cea ideală, văzută în filmele indiene.
— Spasmele iubirii te vor apuca și pe tine, fiule. Deocamdată vezi că n-ai unde te întoarce în încăperea asta de-atîta floare și atîta carte. Apoi, cugetînd un pic, îi aducea aminte că “fiul” e cu zece ani mai tînăr și că totul urmează să se producă la timpul cuvenit. O să-ți fac cunoștință c-o gagioală, care o să te înaripeze ca pe țigani cu aripi de corb, să zbori înalt în nourii plăcerilor și o să-ți spulbere cu trupușorul ei orice tristețe.
Victor mai purta o vagă speranță. Se gîndea la o fostă colegă de clasă din sat, o fetiță diafană, pe care și-o imagina mereu în aceeași rochie de culoarea cerului senin, ce o prindea de minune. Avea părul lung și blond și zîmbetul fermecător al unei copile neprihănite. De fiecare dată cînd își amintea de ea, inima pornea să-i tresalte. Colega însă, de îndată ce deveni studentă, se căsători cu un actor de la “Luceafărul”.
Amicii de grupă îi cunoșteau timiditatea în fața fetelor și Ioniță Armașu, șeful de promoție, un imberb subțirel și iute ca sfîrleaza, la o serată i l-a prezentat unei jurnaliste. Fata era cu un cap mai înaltă ca el. Vorbea cumpătat de parcă-i intervieva, abia descoperindu-și dinții de aur, și nu se mai dădea dusă de lîngă el.
Complimentele curgeau gîrlă din gura lui Ioniță:
— Fată așezată, eminentă ca și tine, deputat în Consiliul municipal. E frumoasă precum vezi; nemțoaică sadea. Pune mîna pe ea, irodul cui te are, și fă o nuntă de să se cutremure Malina Mică.
— Nu-ți bate joc de mine, îi reproșă fata foarte serios, ceea ce-l făcu pe Victor să zîmbească.
— Dar poate te însori tu cu dumneaei?
— Nu-i dat de la Dumnezeu să-mi fie ursită.
— Un pic de inteligență nu ți-ar strica, zău, se ofensă jurnalista și îi părăsi demonstrativ.
Emil, aflînd despre ce-i vorba, îl privi întărîtat pe Victor și se avîntă să-i dea tot soiul de sfaturi.
— Că nătîng mai ești, fiule. Nu-ți pierde prezența de spirit. Luptă pentru pace. Jurnalista? Fă o plimbare cu ea, servește-o cu înghețată, dă-o huța cu scrînciobul în parcul din Valea Morii. Du-te cu ea la menajerie. Arată-i tigri, iaguari și alte lighioane exotice... Poate afli ce zace-n ea... Dar, văzînd că glumele lui caustice n-au priză, trecu la un ton amical, încercînd să-l consoleze: — Înțeleg, fiule, înțeleg. Sufletu-ți tînjește după ideal — o fată-minune, cu trup de zeiță și minte de contabil. Află însă că viața-i viață și dacă nu te bucuri de plăcerile ei, halal de tine, fiule. Crezi că vreo baborniță de azi regretă că și-a înșelat soțul în tinerețe? Pe naiba. Par cinic nu-i așa? Să admitem. Dar... nu uita că sîntem ființe vii. Pe lîngă frumoasele aspirații, mai avem cîte o dorință foarte similară cu instinctul... Chiar și șobolanii își schimbă coloniile o dată la cinci ani, dar ce să mai vorbim despre noi, tineri tari ca brazii și voinici ca armăsarii.
— N-ai vrea să mă mai slăbești cu aberațiile tale? își ieși pînă la urmă din fire Victor.
— Ce tineret capricios, Doamne! zise a lehamite Emil. Totuși ia aminte: gura păcătosului adevăr grăiește. Într-o zi ai să te pomenești și tu la o răscruce de drumuri, cînd strămeleagul nu-ți va servi decît pentru a te ușura la closet... Și atunci vei regreta amarnic, plîngînd asupra lui, ca deasupra mortului. Dar va fi tîrziu, catastrofal de tîrziu, fiule...
Victor îi întoarse spatele, se duse la o masă din fundul odăii și se adînci în lectură. Cititul îl calma. Era un bun remediu contra depresiilor ce-l încercau adesea. Cheltuind întreaga bursă pe cărți, pînă la primirea mandatului poștal de acasă, trăia fără o lețcaie în buzunar. Avea sub pat o traistă, plină cu fasole babane, care era la dispoziția tuturor celor din cămin.
— Dacă o să papi doar această mîncare păcătoasă, vei face ulcer, fiule. Banii se cer cheltuiți cu mai mare iscusință decît să-i cîștigi. Și, în primul rînd, să nu uiți de hrană. Să iai parte din cînd în cînd la vreun dezmăț, cum participa pe vremuri, la noi în oraș, marele Pușkin, ponegrindu-i pe moldoveni în stînga și în dreapta. Dar vezi că s-a descurcat pînă la urmă. A plecat din Basarabia fără ulcer. Mai lasă fiule, cărțile c-o să te strici la cap... Pricepi?
— Perorezi prea mult, amice, rosti Victor cu voce domoală.
* * *
Viața de student curgea în albia sa. În ziua cînd primea de acasă banii, întîi achita masa la cantină pe o lună înainte, apoi comanda o porție dublă de mici, bea limonadă și se ducea la cinema. Pe înserate, ghilosit și ferchezuit, pleca la Teatrul Național. Nu-i plăcea să ia, dar nici să dea cu împrumut. Zgîrcenia îi mistuia sufletul, dar nu putea trece peste vechea deprindere. Știa că sînt banii munciți de taică-său și nu vroia să-i arunce-n vînt:
— Filozoful ăsta e din neamul acelora care-și țin brînza-n garafă... îl cicăleau cei de la curs.
Cînd însă, colegii din grupă simțeau că îi taie la ramazan, veneau nepoftiți, alegeau gălăgioși fasolele, puneau cratița pe foc și, pînă “bucatele” erau gata, se antrenau în ample și înfocate discuții despre toate și despre nimic, dar mai mult despre femei și despre sport. Vorbind despre politică, erau cu toții prudenți, intuind că în mijlocul lor poate fi un agent al securității. Printre studenți se zvonea că în fiecare grupă academică este cîte un confrate incognito, tuturor, plătit de altfel, care este chemat să denunțe ce vorbesc colegii, deși nimeni nu-i putea identifica. Victor stătea molcom într-un colț și asculta trăncăneala lor, purtîndu-și gîndurile în alte părți. Intervenea doar la rugămintea să dea lămuriri la unele teme ale discipolilor de specialitate.
— Fiule, sărea să-l îmbrățișeze Emil. De-atîta și stăm împreună în bîrlogul ăsta. Tu cu mintea ta ageră... Ești un copil minune. Þara va avea folos de pe urma ta, numai de-ar ști să te folosească... Ce păcat că nu ești membru de partid. Ce perspectivă ai avea...
Victor surîdea împăcat, deși nicicînd nu se considerase mai presus ca ceilalți.
Profesorii îi preziceau un viitor luminos: doctorantură, titluri. înalte. Pe el însă nu-l atrăgeau perspectivele de teoretician sau îndrumător. Îl interesa practica (contează practica, nu gramatica). Vroia să-și realizeze visul — să proiecteze și să construiască odată și odată — în stil tradițional, adică național — un orășel al copiilor. Se lua la harță cu profesorii de la Catedra de Istorie a Arhitecturii Naționale, lăsînd să se înțeleagă că prelegerile lor sînt în mare parte împrumutate de la profesorul Vaițehovski. De la acest savant, care a venit pe meleagurile noastre în ajunul războiului și “ne-a inaugurat” architectura modernă cu elemente naționale, chipurile...
La facultate, majoritatea personalului era “de import”. Oameni cu ceva carte și multe barete la piept. Habar n-aveau nici de tradiții, nici de limbă. Unicul lor merit era că se pricepeau de minune să creeze o indiferență pronunțată a tuturor studenților față de specialitatea aleasă. Colegii lui, în mare parte bine îmbrăcați, rumeni și bine hrăniți, așteptau nerăbdători sfîrșitul orelor, pentru a uita pe loc de conspecte și manuale și a-și petrece timpul cît mai vesel — prin baruri sau cafenele.
Îl durea indiferența lor, dar mai ales impertinența unor profesori, care, stînd la catedră, aveau grijă să-și citească sîrguincios conspectele de cîțiva ani vechime, ca la urmă să răsufle ușurați, de parcă se eliberau de o povară grea. Firește că încercase să se războiască, numai că în loc de adepți și-a făcut o groază de dușmani. Profesorii căutau în fel și chip să-l timoreze. Era chemat să răspundă la toate seminarele și de multe ori apreciat cu note insuficiente, trezindu-se astfel în lista codașilor. Această “hărțuială” își avu efectul pozitiv, făcîndu-l pe Victor să fie bun orator și apărător al concepției sale, bazate pe cele studiate nopți și zile în șir.
Cel mai pornit împotriva lui era profesorul doctor Brînzan, critic înveterat al arhitecturii basarabene de pînă la puterea sovietică. Dînsul afirma sus și tare că ea, pînă atunci, pur și simplu n-a existat.
— Basarabenii erau un neam fără țară și istorie, departe de civilizația modernă... Iar Basarabia — provincie uitată de lume. Și numai cînd razele soarelui bătură dinspre bolta limpede sovietică, toate s-au corectat într-o noapte de iunie...
Victor sări ca fript și-l întrebă:
— Dar care e contribuția dumneavoastră la propășirea arhitecturii noastre, tovarășe profesor, dacă afirmați că lucoarea vine din Transnistria?
Brînzan, îngîmfat, își umflă pieptul, făcu o pauză, dar nu-i răspunse. Îl bănui de părtinire și fabrică o anonimă, precum că studentul Inereanu nu prezintă garanții politice, calificîndu-l în public drept “dușman camuflat al Puterii Sovietice la noi, în Moldova”.
— Pretențiile dumitale, își argumenta el mult mai tîrziu aserțiunile, nu sînt altceva decît niște rămăsițe ale trecutului burghez întunecat. Patriotism ultranațional, care știm noi a ce miroase.
Victor, la insistența lui Emil, se mai potolise, dar la orele lui Brînzan venea cu un fel de contraargumente, ce-l făceau pe profesor ba să se bîlbîie, ba să se înfurie. Rumoarea se stîrnea printre studenți, impunîndu-l pe profesor să-și apere poziția, să iasă din labirintul întrebărilor puse de către Inereanu. Uneori o scotea cu chiu cu vai la capăt. Aveai impresia că susține examene dificile de absolvire a școlii. Alteori, profesorul cărunt, cu o barbă stufoasă și ochii severi, făcea fețe-fețe și pînă la urmă părăsea, clocotind de mînie, aula.
— Nu te băga în gura lupului, fiule, îi dădea uneori sfaturi Emil, că într-o bună zi ai să dai de dracul. Ce-ți trebuie s-o faci pe deșteptul? Cu transnistrenii... Mai dă-o-ncolo de arhitectură și întoarce-ți chipul dolofan spre cele lumești... încearcă să urmărești cum dă în colte iarba, fiule. Ieși în stradă, strigă că vrei să te însori și o mie de fete te vor acosta. Înțelesu-m-ai?
Brașoavele-povețe îi puneau nervii la încercare. În sinea sa însă gîndea că toate în viața asta a lui se petrec altfel de cum își închipuise. Considera că dragostea e o filozofie complicată, din care nu fiecare e capabil să guste.
— Prețul bărbaților crește văzînd cu ochii și nu se prevede nici un fel de inflație la ei pe viitor, fiule. Duduile știu acest adevăr foarte bine, deși mereu stau în coadă la bursă, unde așteaptă cumva-cumva să ne vîneze.
Cu toate acestea, fetele se căsătoreau pe un cap. De cum venea toamna, în fața căminelor se opreau autobuze legate cu prosoape și panglici colorate, care la scurt timp, arhipline, luau calea satelor. Victor se ducea foarte rar la nunțile colegilor. Din lipsa de bani, avea de îndurat dojenile lui Emil:
— Hai să fim martori cum junii se dau în exploatare, fiindcă statul nostru trebuie să știe oficial cine cu cine odihnește noaptea într-un așternut... Faci un mare păcat, fiule. Ești un criminal că uiți de tinerețea pe care ți-a dat-o Creatorul. De ce nu vrei să te veselești? Acolo, în popor, mustește viața, ascultă ce-ți spune badea. Și cîte fetișcane drăguțe îți duc dorul. Și ce plăcere e să dansezi cu ’coana mireasă... Ori poate duci lipsă de ceva? Spune. Ce nu-ți ajunge? Ah, da. N-ai țoale de gală... Să mori de rîs nu alta. Cu atîta bănet în buzunare și să n-aibă filozoful nostru un rînd de haine de ieșit în lume. Arhaic ți-e sufletul, fiule.
Mai toată studenția și-o făcuse într-un singur costum. Iarna purta un pardesiu căptușit, iar pe cap — o căciulă țurcănească din pelicică brumărie, rămasă de la bunic. Primăvara își punea o pălărie neagră, cu borurile mari, care-i adumbrea fața rotundă, privirile puțin severe și nasul mare, “stil roman”, precum îl botezaseră fetele la facultate. Avea trei cămăși uni și o cravată neagră cu buline albe. Se tundea întotdeauna scurt. Astfel, fruntea lată îi ieșea și mai mult în evidență. Doar mersul îl dădea nițel de sminteală. Mergea mereu în pas alergător, puțin înclinat înainte, jonglînd caraghios cu mîinile, ceea ce provoca zîmbetul celor din jur.
— Aranjează-ți ținuta, fiule. Mergi parcă ești rupt de la jumătate...
— Te pomenești că se consideră reprezentantul vreunei specii rare, îl ironiza Liviu Panțîru, un vlăjgan fîrnîit, cu fața acoperită de iritații, care mereu lipsea de la ore, motivînd că se antrenează în selecționata institutului la pentatlon maritim.
La o adică, asemenea replici puteau să-l descumpănească. Devenea supărăcios, săgetîndu-i cu privirea malițioasă pe cei din jur.
— Ești periculos al dracului, îl lua în periplizon Mihai Vîrtosu, cel cu o mulțime de insigne înfipte la reverul hainei.
Colegii glumeau pe socoteala lui, dar o făceau cu măsură și anumit tact, deoarece în preajma sesiunilor, în odaia lui Victor aveau să se adune și să repete împreună materialul teoretic pentru examene. Aici Victor se bucura de toată stima. Cunoștințele lui depășeau cu mult programa de studii.
— Ce folos că știi atîtea, zicea adesea Vlad Morăriță, restanțier cu vechime, care se prezenta în odaia lui Victor doar de formă. Oricum vom absolvi facultatea odată... Și mai știi? Poate că eu o să mă aranjez mai bine decît ceilalți... Depinde ce pile ai...
— Și mai ales dac-o să te însori și socrul o să aibă acasă prisacă, iar bunicul unicei lui nepoate va fi preot, adăugă Emil.
Tupeul lui Morăriță îl înfuria uneori și mai mult pe Emil:
— Ce-i de făcut cu tipi de alde ăștia, fiule? Bioxid de clei în teorie și abili în practică.
— Nu-ți fă inimă rea, îl menaja “fiul”. Sau poate te-a molipsit și pe tine? Mai ales că ai de acum o meserie rară — mecanic de motoare Diesel. Atîtea întreprinderi din urbea noastră îți duc dorul...
— Fiule, se enerva de-a binelea Emil, răsucindu-și favoriții roșcați și netezindu-și creștetul chel. Înainte de-a vorbi cu mine despre problema vieții, să numeri pînă la zece. Pe fruntea nimănui n-a stat încă scris că-i înțelept. Și azi toată deșteptăciunea noastră va fi adunată într-o banală diplomă. Într-o condică, pe care o primim deopotrivă cu toții... Ce-mi pasă de specialitatea pe care o capăt? Mie îmi trebuie document, care să confirme că am studii superioare, iar marea noastră arhitectură se descurcă și fără noi. Arhitectura nu se face aici, ea se face la Moscova.
Se obișnuise deja cu acest fel de a fi al lui Emil și nu intra în polemici cu el. Ce rost să bați toba la urechea surdului și să cauți să-l convingi că arhitectura este una din profesiunile de care, mai ales în prezent, avem deosebită nevoie...
— Învață-te a trăi, predica Emil încontinuu. Timpul zboară necruțător... Mai bine să schimbăm modul de viață... Azi am dat de o gheișă. Are și prietenă, șic. Cu aluniță pe obraz, voce de clopoțel. Poartă pantaloni fini, prin care se vede toată lenjeria... Chiloțeii!..
— N-ai decît să-i faci curte gheișei, gangster sexual.
— E virgină, căci m-a refuzat...
— Aruncă-te atunci în vîltoarea unei dragoste curate...
— Vai, nerodule, se îngrețoșă Emil. Iubirea apare după căsătorie. Uite eu, pînă n-o închei cu afurisita asta de sorbonă, n-am de gînd să mă însor. Soția se alege, fiule, cu mult înainte de logodnă. Și nu la întîmplare, c-apoi ai șanse să devii înjugat. Memorizează acest adevăr. Sînt lup bătrîn și-n chestia asta nimeni nu mă poate înșela. Trebuie să afli întîi cine-i sînt părinții, ce capital au în băncile elvețiene, ori măcar în cele de stat, și care li-i cercul de prieteni, cunoscuți și rude. Clanurile mafiotice azi au mare importanță, fiule.
— Pentru ce merite te iubesc femeile, căci ești deja bătrîn?
— Le place că nu-s un fandosit ca tine, iar femeia, fie deșteaptă, fie prostuță, cere bărbat, c-apoi îi ies bubușoare pe față...
Lăsîndu-l să peroreze în continuare, Victor începu să frunzărească niște manuale. Înșira pe divan schițele sale, proiectele lui Vetruviu, Alberti, Brunelexi, “orașul avion” al lui Nimeira, alături de imaginile cu cetățile și mănăstirile Rădăuți, Moldovița, Sucevița, Dragomirna, Hotin, Soroca și Cetatea Albă...
— Degeaba îți usuci creierii cu prostiile astea, revenea arogant Emil. Niște vechituri depășite de cînd hăul. Cine mai studiază astăzi ruinele Orientului Vechi?.. Turiștii care ne vizitează afirmă că în Republica Moldova nu sînt monumente istorice de valoare. Sîntem recunoscuți în lume, spun ei, după vinuri, tutun și fructe. Suscită interes femeile, dar pentru a le avea, e nevoie, fiule, de biștari. Ai face bine să revii la șah. Păcat să-ți pierzi talentul. Þi-ar aduce titluri, categorie internațională. Iată atunci o să aduni bani cu sacul.
— Am cam întîrziat, Emile, mîrîi într-un tîrziu Victor, cu gîndul reîntors la trista amintire a incidentului cu Federația republicană.
— Așa-i moldoveanul, încearcă de-l sperie nițel, că nu-și revine pînă la moarte... Nu e ca evreul, care mai înîi crează bomba cu hidrogen, pune în pericol toată omenirea, primind pentru aceasta premii, recunoștință și bani, apoi... începe să aibă remușcări, să lupte pentru pace obținînd premiul Nobel...
— Dacă n-ar fi la mijloc “orășelul copiilor”, m-aș gîndi poate mai serios și la problema șahului.
— Desigur, n-are rost să te împrăștii...
— Cred și eu.
Ideea “orășelului” i-a sugerat-o încă în anul doi profesorul Vasile Þapoc. Lucrase la acest proiect un an și, prezentîndu-l la un concurs republican al tineretului de creație, obținuse o diplomă. Intervenise atunci acea schimbare în viața lui și nu se mai putea despărți de proiect. Îl analiza, îl desăvîrșea. Proiectul era bucuria și mîngîierea lui.
— Încearcă să întocmești macheta, îl sfătui Vasile Þapoc, cercetîndu-i hîrtiile de calc, pe care se afla proiectat “orășelul”. Abia atunci vei putea înțelege farmecul arhitecturii. În machetă se văd mai bine lipsurile. Doar arhitectura, precum știi, e o știință și o artă întruchipată în piatră. E o minune în veșnică devenire.
Năzuia să vadă înălțat un orășel... Un orășel... din piatră albă, cu tunuri crenelate, cu foișoare, cu mori de vînt. Printre edificii va crește un parc cu alei de nuci și tei, copaci pe care îi vor sădi viitorii locatari — copiii. Ar fi vrut să materializeze aici toate obiceiurile satului său de baștină.
Cu deosebită emoție își amintea de una din tradițiile satului: în ograda celui dus pe alte tărîmuri se sădea un pom, ale cărui fructe nu le culegea nimeni. Toamna pe covorul de frunze cădeau fructele răscoapte, bătute de brumă...
...Își imagina că printre copacii acestei urbe a copilăriei vor fi construite gherete, în care se vor vinde bomboane și jucării și care se vor numi “Pepelea”, “Păcală și Tîndală”, “Făt-Frumos”, “Ileana Cosînzeana”... În centru se va profila o scară, avînd forma unei spirale, un teleferic ce va săgeta turnul înalt și de unde se va deschide panoramă fermecătoare.
Studia în biblioteci, muncea în laboratoare. Se însuflețea, se înaripa. “Prin muncă și creație, prin strădanie și disciplină omul se perfecționează. Și nu se poate să te minți pe tine însuți. Asta te poate duce la prăbușire, își zicea el. Metehnele, neajunsurile să le lăsăm pe seama judecății urmașilor, care neapărat vor ști să așeze faptele noastre la locul cuvenit. Voi munci, vreau să muncesc și să mă conving că viața este cu adevărat o minune și nimeni și nimic nu mă va abate din calea mea. În viața omului se pot întîmpla multe. Unii își dobîndesc faima prin șiretlicuri și tertipuri, prin trădare și nedreptate, alții devin cunoscuți prin munca lor cinstită... în numele adevărului și al dreptății...”
De la o vreme, nopțile îl prindeau aplecat asupra proiectelor și, ațipind, simțea parcă prin somn zvîcnetul acelor melancolice melodii emise de gutuele căzînde peste galbenul autumnal din livada bunicului. Ca un val de feerie ce se arăta doar în vis îi suna în urechi și-n suflet vocea aceea blîndă, înțeleaptă și unică a bunicului Nică despre feciorii pierduți în război, în a căror memorie sădise gutuii din mijlocul ogrăzii. “Căderea frunzelor îmi amintește de pașii lor și-mi pare că văd unde și cum vor cădea gutuele răscoapte. Că uite părinții pleacă, pleacă în lumea celor drepți, iar copiii vin să-și croiască parcă de la început destinele. Sau poate așa mi se pare mie...”
Doar aceste amintiri despre bunic erau pline de lumină. Ele îl ajutau să-și făurească planuri mult rîvnite, să încerce să le trăiască de pe acum plenar. Își dădea seama că pragul acelei vieți pe care o va duce colegul său de cameră nu-i este dat să-l treacă niciodată. Nu-și închipuia cum o să trăiască alături de nepăsare, fără idealuri și vise.
2.
Ca o filă sîngerîndă de tristețe era trecutul familiei lui Victor. Nu împlinise nici trei anișori, cînd tatăl lui a fost luat și dus de acasă... De ce? Pentru ce? Au trecut mulți ani pînă a aflat adevărul...
Rămas orfan după plecarea tatălui și moartea mamei, copilul a fost luat de bunic — unica rudă din sat, căruia oamenii îi ziceau Nic-al lui Gheorghe-al lui Andrei.
Avusese și bunicul o viață zbuciumată. Războaiele și foamea i-au răpit trei soții, care-l lăsaseră c-o duzină de copii și toate nevoile alăturate de ei. I-a crescut pe toți. I-a rînduit. Iar acum, la bătrînețe, după ce cei trei feciori nu s-au întors de la război, iar copii rămași în viață se căsătoriseră, împrăștiindu-se pe la casele lor, se îngîna cu nepoțelul. Mama lui Victor a fost ultimul copil, iar băiatul — ultimul nepot. La cei o sută fără patru ani, cînd Victor crescuse mărișor, bunicul îi citea, serile, Biblia. A fost prima carte văzută și citită în viața lui. Alteori, bunicul îl povățuia, pregătindu-l după tradiția străbună de examenul vieții, de asprele și neprevăzutele încercări ale sorții. Victor deprinsese de la bunic meșteșugul botnăriei, acoperirea caselor cu draniță și stuf, facerea sobelor și... buchisirea vechilor cărți bisericești, tipărite cu chirilice. Þine minte și acum cît de mult l-a impresionat legenda cu turnul Babel (cum de oamenii n-au reușit să termine de clădit grandiosul proiect?).
Firea lui sensibilă căuta să răzbească, în primul rînd, spre lumina adevărului... Bunicul, deși iarna fusese cu el în pădure după lemne, mai mergea și la iarmarocul din orășelul din apropiere, cu fiece zi simțea cum îl slăbesc puterile. Într-o seară, pe cînd se întorcea de la școală, îl întîlni în poartă o mătușă care-l cuprinse bocind:
— A murit tătucul tă-ă-ă-u...
Moartea bunicului îi provocă o amară suferință, dar și o nădejde continuă că îndată ușa se va da de perete și în prag va apărea din nou mult doritul bunic. Înalt, cu barba lui albă, puțin adus din spate, îl va lua în brațe și-i va zice: “Puiu’ bunelului, pui!..”.
* * *
Vremea trece și cicatrizează rănile.
Se topiseră zăpezile lui faur. Copacii înmuguriseră luminați de soarele tînăr și proaspăt. Dinspre pădure adia mirosul coltelui de iarbă. Pe cerul înseninat al iernii deja trecute își făcuseră apariția cocostîrcii — păsările dragi ale lui Victor. În casa bunicului, la îndemnul sătenilor, ca să aibă grijă de băiat, trecuse o vecină cu o turmă de capre. Îl trimitea pe Victor să le pască în Ponoare. Pleca fără să scîncească. Își lua trăistuța cu merinde și o carte. Uneori, absorbit de lectură, uita de capre, întorcîndu-se acasă mult după ele, și vecina, fire nestăpînită, se năpustea cu ocările asupra lui. Victor cobora vinovat ochii scăldați în lacrimi și nu scotea o vorbă... spera că odată și odată se va găsi un om care o să-l înlocuiască pe bunicul și-i va lua apărarea.
O mare taină a familiei ascundea cufărul negru, străjuit de un lacăt ruginit ce stătea în casa cea mare de ani și ani de zile. Se părea că așteaptă pe cineva. În el se păstrau lucrurile mamei, la care dînsa ținea cu un fel de sfințenie. Victor își amintea de ea ca prin ceață, dar i s-au întipărit în memorie pînă și cele mai mici amănunte: fiecare gest, fiecare mișcare a buzelor și a genelor cînd se uita la hainele ei de mireasă.
Vecina schimbase totul în casa lor. Vînduse lăicerele, țolurile, stativele, teascul de lemn, butoaiele, cada. Peste zugrăvelile din casa mare dăduse vreo cinci pojghițe de var. Victor nicicînd nu a putut înțelege de ce a făcut vecina acest lucru? Numai de cufăraș nu se atingea. Îl lăsa să stea la locul vechi, în colțul împăienjenit al odăii. Se spunea în sat că tatăl lui Victor trimisese vorbă să nu dea Domnul să se atingă cineva de acel enigmatic și scump obiect. “Din mormînt oamenii nu se mai întorc, dar de la pușcărie vin...”.
* * *
Tatăl s-a întors acasă într-o zi de mai, rece și ploioasă. Vecina își luă calabalîcul și pînă la amiază se cărăbăni la casa ei. Lăsase o capră în ocol, dar tatăl lui Victor îi porunci s-o ia și pe aceea.
Tata purta haine negre. Flaneaua, giaca, pantalonii, cizmele, cușma erau de-o singură culoare. Cîinele, care de obicei sărea la toți musafirii, se piti cuminte în cușcă și doar îl urmări cu ochii. Izvorît parcă din monotonia ploii, ce bătea darabana în streașina casei, se auzea un glas înfundat și foarte obosit:
— Buna, băiete. Te-ai făcut mare.
— Da... Victor simți că încremenește.
— Treceți și scoateți-vă hainele... Sînteți ud pînă la piele...
— Lasă... Mai bine să ne înțelegem deodată, rosti tatăl cu vocea lui răgușită. Mi-am ispășit vina și acum vreau s-o iau de la capăt, împreună, pe nou...
— Nu mi-am curmat zilele în minele de la Zeia mai mult de dragul tău. Mă bucur c-am ajuns în ziua asta, să te văd...
Victor urmărea cu mîndrie fața mășcată cu nas mare și buze subțiri, privirile cam aspre, mai ales cînd ființa aceasta picată pe neașteptate încrunta sprîncenele sale stufoase, ninse de bruma cărunteții.
— Pușcăria, băiete, îl distruge pe om. Nimeresc acolo tot soiul de lepădături, dar și oameni cu inima mare, mulți dintre care pînă la urmă se îndobitocesc și ei...
— Mi-e frică... șopti băiatul.
— N-ai teamă, și tatăl, pentru a alunga spaima din inima băiatului, începu să scoată dintr-un rucsac fel de fel de lucruri, pînă ce dădu de un caloian. Asta-i jucăria pe care nu ți-am dat-o în copilărie, și mai scoase o cutie cu acuarele și un mic șevalet: Să desenezi ca și mamă-ta.
— Nu pot picta.
— Ei, să mîzgălești ceva pe hîrtie în diferite culori. Numai culoarea neagră s-o ocolești... Mamă-ta desena frumos...
Comportarea tatălui i se părea oarecum stranie. Avea să se mire, văzîndu-l îmbrăcat într-un halat roșu, învechit și murdar pe la poale. Într-o zi s-a apropiat de cufărașul tainic. L-a chemat și pe Victor. Băiatul avu senzația că părintele se sufocă. Apoi tatăl-său se repezi, trase în lături perdelele, să pătrundă lumina. Mîngîia cu mîini tremurînde lada de lemn, ca pe ceva viu și scump. Deodată scrîșni din dinți, gemu și îngînă:
— Tudorița mea, Tudoriță... îl năboi plînsul. Ne-a nenorocit viața pe amîndoi, Tudorițo. Acuma nimeni nu poartă răspundere. Cu o cheie lungă, ce i se păruse lui Victor și foarte grea, descuie lacătul. Scotea în neștire lucruri cu totul învechite ce se destrămau în mîinile lui, risipindu-se pe jos. La fundul cufărașului dădu de un bariz verde, de niște fotografii îngălbenite. De pe una din ele îi privea o femeie înaltă, subțire, zîmbitoare, cu gîța aranjată în formă de coroniță.
Era după ploaie și tatăl parcă se grăbea să nu dea năvală un nou șuvoi. Își legă barizul la gît, sprîncenele i se încruntară și mai tare, ca atunci cînd Victor îl văzuse prima dată:
— Tudorița mea cea nenorocită!...
Îl podidiră lacrimile și pe Victor. Buzele îi șopteau:
— De ce a murit, tată?... De ce?... De ce a murit?...
— Lasă-mă, băiete... Cum să-ți spun, dacă nici eu nu știu.
— Vreau să mergem... să mergem la ea, chiar acuma, și îl luă pe băiat de mînă.
Ceva mai tîrziu, tata, cu un ton blînd, zise îngăduitor:
— Să mergem pînă n-a amurgit și n-a început să plouă.
Au pornit spre cimitirul cel vechi de la poalele pădurii. Victor ducea un hîrleț, tatăl o lopată mare și amîndoi treceau de-a lungul satului, însoțiți de privirile și șoaptele sătenilor. Acolo au colindat mult pînă au găsit printre morminte locul odihnei de veci a Tudoriței. Ierburile crescuseră înalte cît copacii. Tatăl luă cu grijă hîrlețul de pe umerii amorțiți ai feciorului și reteză buruienile, le grămădi lîngă un stejar bătrîn. Se duse în dealul Călugărului și aduse cîteva brazde de mușchi verde, cu care înrămă mormîntul. Abia atunci, sărutînd țărîna împrospătată, zise:
— Aici e mormîntul mamei tale... Cînd voi muri, ridică el privirea spre fecior, să mă îngropați alături...
— Tată...
Victor nu se putea obișnui nici cu felul răstit și încrîncenat de a vorbi al tatălui, nici cu gingășia și căldura aceasta ce i se părea străină, artificială. În adîncul sufletului îl înțelegea, îl compătimea și se mîndrea cu el. Tatăl zăbovi îndelung, încremenit parcă lîngă mormînt. Se părea că l-a stăpînit un fel de întuneric pe acest bărbat zdravăn și sigur de sine. Într-un tîrziu, cînd se întorceau spre casă, tata, ținîndu-l strîns de mînă, saluta pe fiecare trecător și zicea că Victor e feciorul lui. Doar că oamenii, recunoscîndu-l, se cam jenau de el. Ajunși la ușa alimentarei, ochii lui se aprinseră din nou. Intră în magazin, cumpără cîteva lăzi cu vin roșu și, punîndu-l pe tejghea, îndemnă oamenii:
— Luați... de sufletul Tudoriței... luați...
Bău și el deopotrivă cu oamenii, care la început se cam sfiau, dar în cele din urmă se apropiau tot mai îndrăzneț și-și turnau singuri în pahare. Emoțiile zilei și băutura îl amețiră. Ochii i se încruntaseră iar și, întorcîndu-se acasă, nu găsi altceva de făcut decît să se apuce să despice lemne. Se dezbrăcă pînă la brîu, luă toporul și izbea cu furie în buștenii puși pe trunchi. Aburi de căldură se ridicau spre luminile becurilor. Mîinile îi erau ca două îmblăcie, care, pînă la urmă, îl sleiră de puteri. Abia atunci tatăl observă barizul verde de la gît. Îl dezlegă și Victor văzu cu groază că vinele i se umflaseră cumplit, că ochii i se bulbucaseră, iar în colțul gurii îi forfotea o spumă vineție.
— Lasă, tată, scîncea Victor speriat lîngă cuptoraș.
— Ah, Tudorițo, Tudorițo...
Și căzu răpus de oboseală, rămînînd ca un mort în mijlocul ogrăzii, pe pămîntul răzmuiat de ploaie. Se trezi pe la miezul nopții, ca să se prăvale pe sacii cu tărîță din tindă, și adormi.
Victor se culcă pe cuptorul din iatac, dar nu putu închide un ochi. Se zvîrcoli toată noaptea, iar pe la mijitul zorilor auzi scîrțîitul ușii din tindă. Taică-său se întoarse de undeva.
A doua zi, vecinii îi spuseră că taică-său e la cimitir. Din acea noapte tatăl devenise mai tăcut și băiatul simți că niciodată n-o să-l poată înțelege pînă la capăt, atît de frămîntat era de niște amintiri tainice. Acum nimeni nu mai trebuia să-i spună unde ar putea să-l găsească. Întotdeauna putea să-l afle doar la cimitir.
Între timp, tatăl îngrădise mormîntul cu gard de fier, schimbase crucile, iar pe măsuțele de la căpătîiele Tudoriței și bunicului pusese niște candele, în care pîlpîiau întruna lumînări.
Dorința de a fi cît mai aproape de taică-său îl purta acum și pe Victor la mormîntul mamei ori al bunicului. Venea spre sfîrșitul zilei. Făcliile se înclinau atunci ușor în freamătul înserării. Dinspre pădure, plutea un miros îmbătător de tei dat în floare.
— Scurtă, dar scumpă-i viața pe pămînt, băiete. Cu aceste cuvinte îl întîmpina taică-său și erau unicele pe care le auzea de fiecare dată venind aici.
Tatăl se ducea la cimitir ca la un serviciu drag, ca la o datorie sfîntă. Acasă revenea obosit, cu ochii împăienjeniți de o nemărginită tristețe.
* * *
Victor nu izbutise să se apropie prea mult de taică-său. Simțea că nu e în stare să-l distragă de la chinuitoarele-i gînduri sau să-i aline durerile sufletului. De cîteva ori încercase să afle motivul pentru care a fost plecat de acasă. Taică-său își începea mărturisirile cu aceleași cuvinte: “Cînd maică-ta m-a înșelat, eu n-am putut să-i iert...”. Ochii i se umpleau de lacrimi, se ridica încetișor și lua din nou drumul cimitirului. După multă frămîntare, Victor află adevărul de la moș Grigore Mereuță, un bătrînel josuț, un bun prieten al bunicului.
Toate începuseră în ziua cînd în satul lor veni cîrmuitorul gospodăriei agricole Leșenko, un rusoi mătăhălos, c-o față mare, roșie de beție. Tudorița era educatoare la grădiniță. Diriguitorul satului prinse a-i aține calea. Cînd Afanasie Inereanu, tatăl lui Victor, i-a prins la taifas în livada Prihonului, l-a strangulat pe Leșenko față de Tudorița și i-a dat foc... A vrut s-o ucidă și pe nevastă-sa, însă a lăsat-o doar snopită în bătaie. După procesul judiciar, unde tatăl lui Victor a încasat 15 ani privațiune de libertate, ziarele de partid republicane trîmbițau încontinuu că a fost un asasinat din motive politice, chipurile. Un fiu de chiabur s-a răzvrătit contra reprezentantului puterii sovietice... După bătaia aceea, Tudorița a mai trăit jumătate de an și, pînă a plecat în lumea celor drepți, s-a jurat că nu și-a înșelat nicicînd bărbatul... Istoria aceasta tristă o aflase prea tîrziu și el n-avea nici un prilej să-l condamne pe părinte. Avea viața lui de adolescent și se împăca cu toate. Atunci, în zilele senine, Victor își lua ceva de așternut și se adăpostea sub tufele de vie din grădină. Începuse să se pregătească pentru examenele de înscriere la institut. Într-o bună zi, își ceru voie de la taică-său să plece la oraș, chipurile, într-o călătorie cu prietenii, să mănînce înghețată, să mai vizioneze un film-două. Îngăduindu-i-se, Victor își puse hainele sale scămoșite și veni să susțină examenele. Concurenții erau mulți, dar Victor era cuprins de o liniște sufletească și de o lumină lăuntrică, pe care nici azi nu și-o poate explica.
Vestea despre înscrierea lui Victor la Facultatea de Arhitectură tatăl o află abia cînd primi înștiințarea de la Chișinău. Văzu o umbră de bucurie pe fața tatălui.
— Bravo, îl sărută el pe obraz. Am să caut să te ajut. N-am avut norocul să învăț. Pe vremea mea, ca să-ți cumperi o carte, trebuia să paști boii o vară întreagă, iar de nu, să tot strîngi semințe de bostan pe toate dealurile și coclaurile și să ai norocul să le vinzi la prăvălia din tîrgul Lăutarilor. Cînd însă bunicu-tău m-a prins și pe mine cu o carte-n mînă, m-a amenințat cu oticul: “Lasă măi, că amu vrei să dai într-un cîine, da’ nimerești într-un învățat”.
— Nu știu nimic despre acest bunic, zise Victor, nădăjduind că poate astfel va scoate din tatăl său o fărîmă de adevăr despre amara-i soartă.
— Nici n-ai avut de unde. A murit de foame în ’46.
— De foame am auzit, dar...
— A fost mare prăpăd, băiete, dar asta e o altă poveste. Lungă și tristă, iar acum.... Du-te și fă carte, învață. Eu atîta mă rog: să am norocul să te văd însurat, să ajung ziua să țin vreun nepoțel în brațe.
În seara din ajunul plecării lui Victor la învățătură, tatăl făcu o masă mare, cu lăutari. S-a adunat lume. Niște femei l-au înfășurat cu prosoape lungi și albe, de parcă l-ar fi petrecut la armată. Iar tatăl său a stat nemișcat toată noaptea în capul mesei și n-a pus în gură nici o fărîmă de pîine și nici un strop de băutură.
— Să înveți, băiete! Să ai o meserie, îl povățuia părintele. N-o să duci lipsă de nimic, uite lumea mi-i martoră! Pînă una alta am cu ce te ține, iar dacă va fi nevoie... mă apuc din nou de zugrăvit...
Rareori, fața tatălui reînvia din acea dură tristețe. Starea aceasta însă nu ținea mult. Înflăcărarea de moment se stingea și ochii începeau să i se scalde în tristețea-i dintotdeauna. Tăcerea interminabilă se transformase într-o povară grea pentru amîndoi. Și doar o singură dată l-a auzit începînd să depene firul plăpînd al amintirilor.
— Mă liniștesc o vreme... murmură el. Încă nu-mi vine să cred că mă aflu la libertate. Gîndurile toate mi-s acolo... Nu-mi pot afla locul. Pușcăria, bat-o urgia, calicește. Poate voi ajunge pînă la ziua cînd am să pot să le spun toate, așa, pe șleau, dar e devreme încă, e prea devreme, băiete...
— Bunicul mi-a vorbit despre pasiunea matale pentru pictură, zise Victor ca să-l abată de la durerea amintirilor.
— Þi-a spus?
— Cu vreo lună înainte de moarte, m-a rugat să-ți transmit dorința lui: să repari biserica satului. Se dărîmă și n-are nimeni grijă de dînsa.
— A poruncit?
— Cu limbă de moarte.
— Bine, băiete, rosti părintele, prinzîndu-și tîmplele între mîini, pe care abia acum Victor le văzu cît de crestate sînt. Asta-i... înseamnă că socrul a murit cu credința că păcatele au ispășire pe pămînt... Am să fac ce m-a rugat, am să fac numaidecît... Se spune că cel care face omucidere ia asupra lui toate păcatele decedatului... Și le ispășește...
Tatăl a tot stat cu mîinile strîns lipite de tîmplele cărunte, parcă tot vrînd să spună ceva. Cînd Victor ajunse la poartă, se ridică încet și gînditor de la masă, se apropie de el și-i puse în mînă o pungă cu bani:
— Sînt cîștigați cinstit. Ia-i. Să te îmbraci, să nu umbli flămînd, să-ți porți de grijă.
— Mulțumesc, tată...
— Să-mi aduci numaidecît o hoață... O noră deșteaptă și cumpătată ca tine...
— Mai întîi să termin învățătura, apoi...
3.
O pornire izvorîtă din adîncul inimii îl îndemna să fie mai îndrăzneț, mai comunicativ. Cînd se afla în preajma vreunei fete, se intimida și devenea stîngaci. Cu toate că detesta aventurile lui Emil, îi asculta pălăvrăgeala de mare cuceritor de inimi. Acesta îi povestea, dîndu-și importanță, despre popasurile sale în cazinouri, la casele de toleranță din Honiara — în acel misterios port de pe Insulele Solomon, despre cele văzute pe insula Sfînta Elena, unde se mai păstrează pînă astăzi inima lui Napoleon. Că Emil le mai născocește, le mai înzorzonează bănuia, dar în ce măsură o face nu putea să-și dea seama. Nu făcuse nici serviciul militar la marină și nici nu văzuse o altă țară în afară de aceea în care se născuse.
Pasionantele povestiri ale lui Emil îi aduceau tot mai mult aminte de făgăduința dată tatălui, ca la sfîrșitul anilor de studii să se întoarcă cu logodnică. În asemenea clipe, încerca un sentiment de nostalgie. Anii îl înstrăinaseră de părintele rămas la baștină cu toate necazurile și durerile lui. Se simțea întrucîtva obligat față de el, mai ales cînd primea nelipsitele mandate poștale, care veneau cu o regularitate exemplară. Nu cumpărase nici haine la modă, nici parfumuri pentru domnișoare, ci doar cărți.
Acum încerca să lege fir de vorbă cu fetele ce i se nimereau în cale, însă nu se bucura de atenția lor. Se mai supăra, firește, pe propria stîngăcie și, numărîndu-și îmbufnat pașii, revenea la cămin.
Avea o ciudată presimțire. Totuși o forță irezistibilă îl împingea spre însurătoare. Deocamdată nu-i cucerise nici una inima. I se destăinuia colegului de cameră.
— Mai întîi bagă-ți în scăfîrlie ce-ți toacă badea. Lasă delicatețurile la o parte, îl lua la rost mult preaexperimentatul Emil. Aștepți să te scot în lume legat cu o zgardă de gît, ca pe un juncan bun de dus la împerechere?! Ascultă, fiule, cîteva sfaturi strip-tease, apoi despre sex în general...
— Să nu uităm c-avem de învățat, îl prevenea supărat Victor. Asemenea informații mi le vei furniza altă dată, în afara programului.
— Las-o mai moale, fiule, se împotrivea colegul. Învață doar pentru bursă și, mai ales, să nu fii considerat codaș. Nu vezi că toți cei ce se bulucesc la carte sînt niște prăpădiți? Și ce e mai nostim că tot ei încearcă să te învețe și pe tine cum s-ar cuveni să-ți duci traiul. Pînă mai ieri ni se demonstra că din porumb și din fasole ies cele mai bune bucate, că aceste culturi se cer cultivate pretutindeni — și în Kamceatka, și în Moldova... Lasă problemele majore pe seama politicienilor — uite, bre, ce face vremea, epoca!... Ia aminte ce-ți spune badea. Prinde clipa și-o trăiește! Ești tinerel ca o stiblă proaspătă de busuioc. Iar învățătura nu fuge nicăieri. Parcă puțini savanți ignoranți fără știință de carte avem?.. — Cît mai ești tînăr, adu obol iubirii, vorba poetului... În primul rînd e necesar să te îmbraci la modă, ca un fante: pantofii totdeauna să-ți fie lustruiți, capul — pieptănat, fiindcă, avînd capul limpede, curățat de formule și teorii banale... vînezi leoaicele mai dibaci.
Victor își procură un costum francez din catifea neagră, o cămașă albă, cravată albastră cu buline albe, ca printre colegi să se răspîndească zvonul că filozoful frecventează “Crama”.
— Ca să vezi! exclamă Emil. Și nu scăpă ocazia să-l încurajeze: Trăiește și cutează, fiule! Precum ți-i vrerea și credința. Nu scăpa clipele de plăcere, să ai ce-ți aminti la bătrînețe.
Victor venea la “Cramă”, comanda un pahar de Muscat și, savurînd licoarea plăcută, urmărea pe furiș fetișcanele de la mesele vecine, care fumau, discutînd liniștite. Constata uimit că aceste făpturi mai sînt și foarte rezistente la băutură. Cînd începea să cînte orchestra, se avîntau în dans, răsfirîndu-și pletele și purtîndu-le cu obrăznicie în lumea multicoloră și jucăușă a sălii.
Un lăutar burduhos cu pantaloni albi, în cămașă brodată (stil național), înfășurat cu un brîu roșu, plimba cu foc arcușul pe strunele viorii, lăsînd să curgă ba o melodie veselă, ba una plină de nostalgie.
“Ce triste-s melodiile neamului nostru... ce fermecătoare sînt...”.
Ar fi vrut să-și limpezească aceste gînduri bizare, dar duduițele, pline de veselie și de voie bună, îl distrăgeau: “Sînt date naibii, dar față de amazoanele astea numai sentimente nobile nu poți nutri...”.
Părăsea localul și hoinărea îndelung, vorbind cu sine însuși, rînduindu-și gîndurile și sentimentele. Or, dacă nu-l mai țineau picioarele, venea în vecinătatea gării, într-o văgăună cu tufe de liliac și cireși bătrîni, unde se odihnea altă categorie de tineri. Erau, probabil, toți feciori de bani gata, care discutau confuz, mai mult certîndu-se. Goleau sticlă după sticlă pînă se ciupeau de-a binelea, instalau apoi un aparat de proiecție, întindeau un ecran jerpelit pe ramurile cireșilor și priveau, gălăgioși, niște pelicule occidentale, dobîndite clandestin. Pînza ecranului era ruptă, încît jumătate din imagine se deslușea bine, iar cealaltă se împrăștia prin întunericul livezii. Noaptea tîrziu, Victor revenea în pragul căminului, ducea mîinile pîlnie la gură și slobozea un chiuit.
Bunicul îi povestea că, întorcîndu-se de la fete, flăcăii chiuiau de se cutremura satul. Și el, nepotul lui cel mai drag, nu putea să nu rămînă credincios vechilor datini.
Ajuns în odaie, îl găsea pe Emil abia sosit la cuibul cald. De cum îl vedea intrat, începea să-i împărtășească impresiile culese în timpul nopții.
— Iat-așa, fiule! îl aprobă fostul marinar. Acum îmi placi! Gonește tristețea din suflet. Dincolo de viața asta... nu este nimic. Acolo, în neant, unde timpul ne mînă pe toți din urmă, ca pe o turmă, nu-i nici morală, nici legi ci doar un tărîm, deasupra căruia au șansa să-și afle trecere numai faptele noastre mediocre... Emil izbucnea în rîs, fiind sigur că filozofia lui ajunsese în sfîrșit să fie prinsă. Apoi continuă: Conform Bibliei, ar exista infernul și paradisul în viața de apoi, ca să zic așa, două lumi. În ce mă privește, dau prioritate infernului. Acolo, fiule, vor nimeri domnițele nerușinate, fără frica lui Dumnezeu, într-un cuvînt, toți petrecăreții, toți iubitorii de viață ușoară, vînătorii de plăceri, de chefuri și desfrîu. De m-aș lua după tine, după comportarea ta de înalt nivel moral, aș nimeri cu siguranță în rai, unde vor fi numai cei smeriți, cuminți, cumsecade și va trebui să vorbesc în șoaptă... Cazarmă!... Eu, carele cred în plăcerile zilnice și nicidecum în materii abstracte, nu mă las convertit la un alt crez... Deodată Emil se bunghea la el ca să-l roage:
— Ajută-mă s-o scot la capăt cu facultatea și te fac să pescuiești ușor fericirea în viață. Ascultă încoa la badea. Am ochit o pămînteancă. Visul poeților, fiule! Dar nu ți-o arăt pînă nu mă scoți din impas cu examenele de stat...
— Păi pîn-atunci mai e mult, un an întreg...
— Întocmai... dar înțelegerea o facem de pe acum, rîse Emil.
* * *
Antrenat în această discuție, Victor simți cum o pînză grea i se lasă pe ochi. Și aici, la el în odaie, se văzu alături de Vifor Roșu. Intrase semeț, cu armele la umăr. Îl pofti cu toată bunăvoința la masă, sperînd că bunătatea potolește oricînd agresivitatea. Drept recunoștință pentru ospitalitate, Vifor Roșu aruncă cizmele din piele neagră de porc cît colo, zîmbi și-i înmînă un buchet de flori galbene.
Apoi băiatul auzi vocea detunătoare a lui Vifor Roșu, cerîndu-i loc de culcare. Victor îi îngădui să se urce în patul lui, dar observă că aceasta se suie cu hainele pe el. Uluit și încruntat, Victor îl lăsă totuși să se odihnească după chef și vrere, ca să nu fie bănuit de lipsă de omenie.
— E bine aici, căscă Vifor Roșu și adormi pe dată, slobozind din nările umflate de băutură un sforăit strident. Odihni cît odihni, iar cînd se trezi, ceru să i se aducă vin:
— Eu îți sînt eliberatorul și tu trebuie să mă cinstești, să mă ții ca-n palme. Te-am scos din nevoi, iar de azi înainte dușmanul meu și ție dușman să-ți fie!
— Cum adică? se fîstîci Victor.
— Þine minte: îți este dușman de moarte vecinul de peste rîu. De-acu încolo să nu vorbești cu el aceeași limbă, să nu sădești în grădini aceiași copaci.
— Cum adică? doar atîta reuși să rostească Victor. Vecinul mi-a fost mai mult decît frate.
— Bagă-ți mințile în cap și nu te holba la mine! se răsti eliberatorul, încît Victor simți că încep să-i clănțănească dinții. Să fii cuminte, supus, precum ți-i firea... Să joci acele dansuri, pe care o să ți le cînt eu, Vifor Roșu, și să cînți cum o să-ți joc... ha-ha!!
Întîmplarea i se păru deosebit de curioasă, dar la fel de stranie, chiar periculoasă. Și Victor hotărî să nu i-o mărturisească lui Emil.
— Eh, Emile, Emile! atîta izbuti să-i spună.
Ca întotdeauna cînd rămînea singur, căuta să se ocupe cu ceva folositor. Trîndăvia, somnul nu erau deprinderea lui. “Cel care și-a pus în gînd să realizeze ceva, considera el, este dator să muncească, să nu se lase distras de nimicuri. Somnolența și delăsarea îl nenorocesc pe om mai grozav decît boala. Să economisim timpul și să-l investim în lucruri ce vor rămîne peste ani ca o rădăcină trainică.” Era unul din adevărurile pe care Victor îl accepta fără rezerve.

4.
Studenția lui Inereanu plutea visătoare și romantică peste oceanul tinereții. Setea de cunoștințe nu-l părăsea. S-a bucurat de sprijinul și înțelegerea pedagogilor de la catedră. Încă în anul întîi a cîștigat simpatia lui Vasile Þapoc, specialist în domeniul arhitecturii clasice, posesorul unei biblioteci personale extraordinare. Profesorul Þapoc făcea parte din cohorta de frunte a cărturarilor ridicați în anevoioasa perioadă de după război. Ajutat materialicește de părinți, și-a continuat studiile la Moscova, de unde s-a întors cu o bună pregătire. În Moldova, pe atunci, veneau specialiști din toată țara. Mulți n-aveau nici în clin, nici în mînecă cu cerințele specifice locale. Cu arhitectura națională, de exemplu. În documentele oficiale se spunea că o asemenea arhitectură n-a existat. După trei ani de aspirantură la Moscova, Vasile Þapoc propuse pentru realizare un proiect cu elemente autohtone, ceea ce stîrni o adevărată răzvrătire printre arhitecții rusofoni:
— Lasă demagogia, domnule! se răsti la el ministrul construcțiilor Mișin, un bărbat înalt și slab, încît cînd mergea aveai impresia că îl clatină vîntul. Îți dai seama a ce miros intențiile dumitale?
— De cînd oare expunerea unei idei miroase a ceva?
— Revenirea la arhaic, închistarea națională! Astea sînt consecințele, se oțărî ministrul, fost activist de partid în Ciukotka.
— Nimeni nu-ți dorește răul... Statul sovietic a avut grijă de pregătirea dumitale ca specialist, așa că acum dumneata ai datoria să-l slujești cu devotament și să nu torni apă la moară străină. Ce specific național? Ce tradiții? Ori poate vreți să “dezvoltați” arhitectura colibelor moldovenești?
Aproape sistematic la ședințele ministerului Vasile Þapoc era supus criticii, chipurile ar promova idei retrograde, incompatibile cu spiritul vremii. Se pornise o adevărată campanie împotriva lui și toate au ținut pînă într-o bună zi cînd Ionache Podeț, viceministrul, l-a invitat “la sfat”, oferindu-i postul vacant de șef la Catedra de Istorie a Arhitecturii a Institutului de Arte. Neavînd altă soluție, Þapoc consimți.
Inereanu s-a înscris la facultate în momentul cînd Þapoc avea deja o vechime de muncă de cincisprezece ani, după ce-și susținuse doctoratul și izbutise să-și încropească o bibliotecă. Din cînd în cînd revenea și la proiectele ce se colbăiau în dulapurile de-acasă.
Victor avea acces la biblioteca profesorului. Venind se împrumute vreo carte, stătea de vorbă cu cei doi feciori ai lui Þapoc, cu soția lui, Eugenia, o femeie gospodină și ospitalieră. În discuțiile întreținute cu profesorul, acesta îi vorbea despre durerea și necazul că i-a fost interzis să-și mai țină prelegerile în limba maternă, că Savițki, prorectorul, cînd a auzit că se vehiculează opinia ca istoria arhitecturii, pentru o mai bună însușire, să fie predată în limba băștinașilor, luă foc. Cu ceafa de general congestionată, tuna și fulgera de zăngăneau geamurile încăperii:
— Pora konceati s moldavanșcinoi!*
Dispoziția ministerială era alta numai în privința cursului de istorie a partidului, care putea fi ținut și în limba “moldovenească”. Funcția aceasta o exercita profesorul Ion Pascare, un transnistrian bine potcovit politicește, dintre acei cărora li se zicea “șantiști”, care după ’40 au sosit, la indicația Moscovei, în partea dreaptă a Nistrului “să-și scoată frații din întunericul și robia ideologică burghezo-moșierească”. Șantistul putea fi recunoscut imediat după vorbirea pocită — un amalgam caraghios de moldovenisme, rusisme, ucrainisme. Prelegerile lui Ion Pascare stîrneau mare haz. Demult depășise vîrsta de șaptezeci de ani, dar se ținea bine. Se apropia cu pas domol și îndesat de catedră, desfăcea gîfîind mapa jerpelită, își scotea notițele îngălbenite de vreme, în care în mod obligatoriu erau și citate din “tătuca” Stalin, din Hrușciov, mai dincoace, din Brejnev. Îmbrățișa cu o privire șmecheroasă auditoriul, se rezema cu coatele de marginea catedrei și rostea solemn:
— Începem lecția cea mare!
Studenții aveau pregătită dinainte o placardă cu litere de-o șchioapă, pe care era scris: “Bună ziua!”. Văzînd-o ridicată sus, profesorul se făcea parcă mai mic, scotea din buzunar batista cît un prosop, își ștergea chelia lucitoare și îngîna ducînd, chipurile, mîinile la piept:
— Mînțănim, mînțănim ’neavoastre!
— Să începem! strigau studenții care de care mai tare, deoarece omul de la catedră era fudul de urechi. Davai!
— Iat’amu, drăgușeii mei, vom face apeliu, strigarea! Care nu-i la lecție? Ai? Care nu îmblă la lecțiile mele îl spun la decan să nu-i deie pensie și loc pentru hodină în cămin. Să nu credeți c-o să mă amăgiți. Amuși vă număr pe capete...
Și profesorul însărcina numaidecît un student din banca din față să-i prezinte lista celor absenți. În această trebușoară se implica de cele mai multe ori Emil. Întocmea o listă întreagă, pe care i-o punea pe masă și... cînd Pascare ajungea cu lista la decanat, acolo se stîrnea mare vîlvă, pentru că studenții nedisciplinați erau de fiecare dată unii și aceiași: Tobultoc, Kotovski, Lăpușneanu, Bursuc, Vulpe...
Ion Pascare o făcea pe severul. La prelegerile lui trebuia să nu se audă nici musca. Studenții îi respectau vîrsta. Într-o zi, în recreație, Alexei Găină, de comun acord cu Gheorghe Sasu, se adresară profesorului cu rugămintea să le acorde un interviu. Drept reportofon folosiră o mașină de bărbierit pusă în priză.
— Ș-apu cum dumneavoastre lucrați atîta cu farmazonii iștia de studențăraie?
— D-apoi eu, drăgușei ascultători, de treizeci și șese de ani mă opintesc ca într-un lan buruienos de cucuruză, tot adunînd roada pentru generațiile de mîine. Iaca, nime nu mă crede, da’ numai eu știu cum îmi trece os prin os... băgînd lumina în scăfîrliile copchiilor iștia de țărani...
La sfîrșitul “interviului”, bătrînul dascăl se holbă la cei doi “reporteri”:
— Drăgușeilor, am cuvîntat, iaca am catat la ceas, taman 25 de minute. Cîte carboave am să primesc?...
Emil îl săgetă cu privirea, scoase fulgerător din buzunar un microcalculator și socoti:
— Cîteva sutare, bani gheață.
— Păi, luați seama, drăgușeilor, că de nu, am cui mă plînge.
— Vom face ca totul să fie bine! îl încredință unul din “reporteri”.
— După faimosul interviu, Emil fu cît pe ce să zboare din institut. Alexei încasă o admonestare. Și poate ar fi fost și mai rău, dacă nu intervenea același Ion Pascare, care a declarat oficial că-i iartă pe răufăcători, dar cu o singură condiție: să-i spună cine i-a pus la cale să facă bazaconia.
De atunci studenții nu i-au mai ieșit din cuvînt. Mai mult chiar, au ținut să fie prezenți la aniversarea bătrînului. Ion Pascare împlinea 80 de ani, după care profesorul luă decizia să plece la odihna binemeritată. Din inițiativa decanatului, la clubul studenților s-a organizat o seară de omagiere. Lenuța Tănase, o studentă înaltă, cu ochii mari și părul negru ondulat, rosti, din partea recunoscătorilor discipoli, un tineresc elogiu. Sala a aplaudat îndelung și furtunos. Cineva a propus să se intoneze “Internaționala” și cînd orchestra amuți, Pascare, ștergîndu-și lacrimile, răbufni emoționat:
— Apoi, drăgușeii mei, după tot ce-am auzit aici, simt că mi s-au pribăvit puterile și-oi mai face o peatiletkă de slujbă!
Toți cei prezenți în sală încremeniră. Rectorul, care declarase că succesorul lui Pascare este Nicu Smîntînă, doctor în științe, se fîstîci cu totul.
A două zi, pe culoarele facultății se înfățișă Ion Pascare. Bătu cu pumnul în masa decanului să i se restituie numărul de ore și se prezentă în auditoriul unde se afla Victor cu toți colegii lui. Mai întîi apăru burta prinsă în centura cafenie a pantalonilor largi și scurți, apoi și purtătorul ei, strigînd cu vocea-i fîrnîită, în timp ce studenții se ridicară în picioare:
— Stați jos! La pămînt, studențăraie! La pămînt! Nu vă mai trudiți să stați smirna! și profesorul își scoase batista-prosop din buzunar, o trecu peste fruntea asudată, coborî mai jos, înșfăcînd cu ea nasul și, în liniștea sălii, se produse o zguduitoare explozie: profesorul, pardon, își suflase nasul. Ehe, drăgușeii mei comunarzi, pe vremurile mele studentul era student... Nu ca amu, cînd v-ați plodit cu nemiluita. Eu, Ion Pascare, ca să mă văd profesor, a trebuit să lupt ca un iepure, să biruiesc... Balta, Tirișpolea, Odesa, Kiev. După război am venit la voi, în Chișinău, să v-adăp cu lumină. Neam din neamul vostru n-a avut putința să învețe istoria partidului — aiastă ste îndrumătoare pentru fiecare din noi. Și s-o luăm, drăgușeii mei, cu ghinișorul, de la periodul oamenilor sălbatici, făcînd hăisa pe la monițele africane, apoi ceala pe la alte juvine și năpîrci, pînă vom trage în poarta lui homo sapiens, de unde, drăgușeii mei, se-ncep toate daraverile în istorie... Ehe!... oratorul își aruncă deodată privirile peste rama aurită a ochelarilor, surprinse agitația din fundul aulei și... glasul i se rupse a protest: Nu crede că nu te văd, hoțomanule! Lasă turturica-n pace, retrage-ți, bre, mîna păroasă de pe șoldul fetei cît nu mi-am făcut un salto mortale către dumneata. Și, sufocîndu-se, începu să tușească de ți se părea c-o să se năruie pămîntul sub el cu tot cu catedră. Istoria, drăgușeii mei, e o disciplină slojnică. Ș-ascultați ce voi spune eu: să rugumați orice cuvințel și mulțumiți-i decanului că s-a învoit să vă învăț și pe voi. Aveți noroc, altfel în locul meu putea să vină pisălogul de Smîntînă, ș-apoi... Hm... Bătrînul își încreți fruntea. Ieri l-am zăpsît mîncînd pepeni murați la poarta bazarului.
Pascare făcu o pauză, dîndu-și seama că s-a abătut de la temă, și porni se vînture în galop epocile istorice, pînă ajunse la tema lui preferată — compromisurile.
— Bunturile! vociferă bătrînul, ridicînd arătătorul deasupra capului. Să vorbim despre revoluțiile care-au bîntuit, nu șagă! Demult, tații voștri și eu ieșeam desculți, rupți, flămînzi, înarmați cu furci și țăpoaie, bîrghidăie, să cucerim sfînta slobodă! Pace cocioabelor, război palatelor! Iaca ce vroiem, adică taman ceea ce se cere și de la voi, arhitectorii de mîine. Și am luptat, drăgușeii mei, u-u-u-u-u! Bătrînul profesor încornoră mîinile lîngă tîmple, se plecă spre auditoriu și aproape că urlă ca un lup, închipuind atacul de baionete. Aula preluă vuietul. Și mult ar fi ținut acel “u-u-u-u-u-u!”, dacă pe profesorul de istorie nu l-ar fi apucat sughițul.
— Amu, în ziua de azi, tineretul e dugleș, își trase în sfîrșit sufletul Pascare, vine la ore cu o găină în burduhan și noi vrem carte de la el! Nici la învoieli nu merge: azi să învețe, iar mîine — nu. Ce sînt învoielile, adică compromisurile, drăgușeii mei? Ele-s de trei feliuri: drepte, nedrepte și... încîlcite. Despre primele două feliuri am scris și eu... De aceea amu mă opresc la cele încîlcite, fiindcă ele tulbură mințile învățaților. Ca să înțelegeți ce sînt compromisurile încîlcite, voi aduce o pildă din viața mea... S-a întîmplat într-o seară, cînd se coceau curcudelele din mahalaua Melesteului. Mă înturnam de la institut pe-o cărare întunecoasă — cine dracul mă pusese să mă vîr acolo, mă căiesc și azi. În parc, pe la mijloc de cale, iaca îmi ies în cale doi “haiduci”. Unul se rînjește la mine și glăsuiește: “Monsiu Pascarino, nu-ți încurcă ceasul de pe mînă?”. Eu, drăgușeii mei, am protestuit împotriva unui așa act de tîlhărie, dar acela, fără zăbavă, mă pecetlui sub nas cu o cărămidă. “Moșulică, zice, în orașul nostru a început vînzarea pe furiș a chirpicilor. Trei ruble bucata. Scoate banii și am terminat tîrgul.” Eu, ce era să fac? Am tot urmărit cu privirea cărăruia ce cobora spre căscioara mea, pe unde cîndva Pușkin scria poezii pentru grecoaica ceea, dar ca înadins... nicăieri — țipenie! Nu aveam vreme să șovăiesc. Și atunci mi-am amintit despre compromisuri... N-avem parale în buzunari și... am aruncat ceasul. Vlăjganul l-a prins, i-a ascultat ticăitul, apoi m-a întrebat: “Dar ceva parale?”. “Am o țîricî, le-am spus, da-s acasă.” “Hai acasă, mi-a zis unul dintre ei, numai că te prevenim: dacă ne dai cumva de sminteală, îți facem un clistir cu ciment... înțelesu-ne-ai, monsiu?!”. Pînă la asta nu mai ajungem noi, m-am gîndit eu, în nădejdea că drumul spre hata mea trece pe lîngă poarta lui Arion, boxer din născare și bătăuș fără pereche. Ajungînd în dreptul casei cu pricina, vlăjganii l-au zărit pe Arion, care tucma se înturna acasă, ieșindu-ne în întîmpinare, și au tulit-o de fugă de le țîșneau scîntei din călcîie. Amu — o altă pildă de compromis încîlcit, drăgușeilor!... Am o nevastă cu vederi de burjuică. Mă țăhăie la cap zi și noapte: vrea ceas elvețienesc și ciubote japoneze! Și mă gîndesc eu: cum să împac lucrurile? Fără să vreau, în minte mi-o venit compromisul... Unul cam încurcat, dar mi-o venit. De-atunci nevasta mi-o dat o pace, iar eu ei — două!... Așteaptă să se potolească rumoarea printre studenți, apoi continuă: Purcedem, vasăzică, mai departe pe drumul cătinos al istoriei compromisurilor... O altă pildă de compromis încîlcit: sî zicem că merge un flăcăuan pe uliță la ruli. Mintea îi este în stomac, iar drojdiile — în cap. La un pavarot, în plină uliță — hop! și calicește oaia omului. E jale, prăpăd! Omul îl dă în judecată. Flăcăul dorește să încheie armistițiu, simte că treaba miroase a dubală! Propune o răscumpărare în bani. Dar omul nu se lasă ademenit, cere alt dobitoc în loc. “Oaia, zice el, dă lînă, pielicele, lapte, brînză, urdă, tizîc, ș-apoi înțeleptul doghitoc mai poate avea și studii superioare...”
Sună însă clopoțelul de recreație și studenții se grăbiră să iasă, dar profesorul se culcă cu burta în latul catedrei și răcni mătăhăind energic din mîini:
— Nici o mișcare mai mult! La pămînt, studențăraie! Lecția abia începe!
— Păi, sunetul? îi aminti o studentă.
Pascare ezită o clipă, își scrută ceasornicul, apoi făcu un gest ca de arbitru:
— Lecția s-a mîntuit! zîmbi el a lehamite către învățăceii lui. Cîțiva studenți îl înconjurară în pripă, punîndu-i o seamă de întrebări privind natura compromisurilor.
— Eu cînd ascult opera, totdeauna îmi pute a sînge, zise Emil. Ce trebuie să fac: să stau ori să ies din teatru?
— Cît vin bea un rus la beție, dacă vine în musafirie și nu ai votcă în casă?...
Întrebările studenților curgeau gîrlă la urechile lui. Moșneagul îi privea jovial prin ochelari, își mai suflă nasul și făcu:
— Ce săte de cunoștințe! O să vă îndopați cu ele... Dar mai bine citiți cărțile mele. Și înșfăcă subsuoară mapa jerpelită, se înclină pe o coastă, aprinzîndu-și țigara, și dispăru cu un nor de fum deasupra capului în hăul coridorului.
A doua zi profesorul-veteran se prezentă iarăși la facultate, dornic de-a “adăpa studențăraia cu cunoștințe”, dar, de cum urcă la catedră, se prăbuși fără suflare.
Victor și Emil au dus, la mormîntul neobositului îndrumător și semănător de lumină, coroana funerară din partea facultății.
5.
În preajma examenelor de stat, Emil îi spuse lui Victor:
— Dacă obțin diplomă de arhitect, mă fac tîrgoveț a doua zi, iar tu, fiule, te vei alege cu o crăiță din poveste.
Victor munci o lună încheiată, ajutîndu-i lui Emil să-și facă proiectul de diplomă. Mai toată iarna nu-l văzuse pe la cămin. Se zvonise că s-a însurat. Iar Victor, după ce o scoase la capăt cu desenele tehnice la proiectul colegului, se apucă să și-l cizeleze pe al său — acel orășel al copiilor, care îl captivase pe de-a-ntregul. Îl vedea deja inclus în proiectul general. Conceput ca o lucrare serioasă, proiectul îl putea scuti de susținerea celorlalte examene.
Ziua se ducea la practica de stat, organizată la Institutul Departamentului de Proiectări. După-amiază revenea grăbit la cămin, se închidea în odaie și, mîncînd ce se nimerea, înconjurat de cărți, lucra. Cînd își amintea că ar fi bine să mai facă o pauză, lua tabla de șah și rezolva problemele din reviste. Practica de stat, fiind în fond o simplă formalitate, se reducea doar la prezență.
După convorbirea avută cu Maximilian, directorul institutului, înțelese că prezența lui acolo nu era obligatorie. I s-a spus ca la sfîrșitul practicii să întocmească o dare se seamă. Putea deci să lucreze la proiect.
Conducătorul practicii era însuși Maximilian, un renume în lumea specialiștilor ce se impusese printre confrații de breaslă prin elaborarea proiectului unui nou edificiu al Băncii de Stat și al unui pod arcuit, care lega partea veche a orașului cu cartierul lui.
Directorul era un bărbat înalt, cu fața lată, osoasă, cu dinți puternici și zîmbet prietenos. Vorbea puțin și nici pălăvrăgeala altora n-o încuraja. Se îmbrăca îngrijit. La fiecare întrevedere îl frapa pe Victor cu unele informații noi despre arhitectură. Profesorul se mai slăvea printre studenți ca un susținător vădit al tinerilor moldoveni pe care, cît era de posibil, îi promova în viață...
Victor nutrea un gînd ascuns: să se întîlnească cu el și să-i prezinte proiectul său în speranța că poate îi va trezi cît de cît interesul. Cînd pînă la sfîrșitul practicii mai rămaseră vreo cîteva zile și pe colina din preajma căminului se topise zăpada, Victor definitivase proiectul unei construcții-gherete, ce putea fi instalată în orice stație de troleibuz. Proiectul era simplu, dar de o eleganță sugerată în primul rînd de cîteva elemente aproape uitate — ornamente în stil național, plasate pe la cornișe. Intenționa ca directorul Maximilian să-i asimileze ideea. Considera că o calitate de seamă a unui arhitect este talentul de a-și putea explica concepția, ideea. Vorbea cu voce tare, gesticulînd energic și lovind din cînd în cînd ușor cu pumnul în masă... Uneori se ducea la colegul Andrei Beșliu, de la primul etaj, să joace șah ori să asculte ceva muzică. Era în vogă stilul disco — cine n-a auzit de estrada italiană? Victor era vrăjit de melodiile italiene, dar și de cîntecele lui Joe Dassin. Ar fi stat să le asculte seri întregi. Amicul Beșliu îi prefera pe Edii Calvert, Francis Goya, remarcabili instrumentiști. Pentru Inereanu erau cele mai frumoase clipe de relaxare, veritabile momente de sărbătoare.
Cînd veni vremea examenelor, Victor află că Maximilian avea pe capul său o groază de treburi și se grăbea. Examinarea se reducea doar la un sumar schimb de cuvinte. Nu zăbovi nici el mult la ușa direcției. Își luă inima în dinți și intră. Directorul, cu capul cufundat în hîrtii, îi făcu semn să ia loc.
— Raportează cu ce vii, tinere!
— Vă rog, îngînă neîndemînatic vizitatorul, desfăcînd sulul de hîrtie cu proiectul său. Pentru orașul nostru, în stațiile de troleibuze... un pavilion... Și începu să vorbească hotărît și într-ales cum credea el, încît directorul, deși, preocupat de hîrtiile sale, le lăsă baltă și, surprins, începu a-i urmări mișcările.
— Ai pregătit și tehnologia construcției? păru că-l ispitește Maximilian. Ideea e ademenitoare, dar nu numai ideea contează... Ea poate fi demonstrată la o adică și de un școlar, pe cînd tehnologia construcției este esențială pentru un absolvent al Facultății de Arhitectură. Ai citit monografiile lui Malvinni, Ștezak în această problemă?
— Desigur... zise Victor. Altminteri nici nu mă prezentam... Inereanu trecu la expunerea nemijlocită a proiectului.
— Da, firește... atîta zise Maximilian și-i puse un “foarte bine” în carnetul de note, după care îl întrebă:.
— Cum te numești, tinere?
— Inereanu Victor.
— Ce părere ai despre institutul nostru? Þi-a plăcut?
— Nu mă pot pronunța...
— De ce? făcu mirat directorul, săltîndu-și ochelarii.
— N-am prea găsit limbă comună cu colaboratorii. Dumneavoastră ați fost singurul.
— Chiar așa?
— Da. Specialiștii locali ar fi imprimat arhitecturii orașului un specific aparte, un colorit, un stil... Iar obiectivele pe care le-a proiectat institutul nu par deloc originale. Or arhitectura e mai întîi de toate artă, inspirație, fantezie și mai apoi calcule.
— Ca să vezi! se minună directorul. Întotdeauna îți exprimi atît de sincer părerile?
— Da... cînd știu că am dreptate.
Victor trecu pe la facultate și-l întîlni pe Vasile Þapoc. A doua zi va avea loc repartizarea preventivă a viitorilor arhitecți.
— Dumneata vei fi trimis, probabil, la Maximilian.
— Să mă bucur?
— Cum crezi?
— Sînt fericit...
Victor îl găsi pe Emil puțin pilit și bine dispus. Îl întîmpină cu zîmbetul pînă la urechi și cu o deosebită plăcere îi propuse:
— Vrei un coniac, fiule?
— Toarnă.
Au chefuit pînă tîrziu. Emil adusese două sticle. A doua zi s-au dus la comisia de repartizare.
Pusă la vot, candidatura lui Inereanu fu susținută de majoritatea celor prezenți. Lui Emil i s-a propus Bugeacul. El tuna și fulgera.
— Auzi tu, să-mi facă vînt tocmai la găgăuzi. Ba să-și pună pofta în cui! Nu mă urnesc de aici nici pînă la Ialoveni. Soarta mea s-a împletit cu soarta urbei. Suflarea mea e în unison cu a ei. Încă nu s-a născut omul care să-mi înfrîngă voința!...
Îl luă la rost și pe Victor:
— Și tu... ce mi te fandosești, fiule?! Ai pe cineva care te susține din urmă... Ãsta-i adevărul și nu te mai grozăvi.
Răbufnirea îl amărî pe Victor și se simțea oarecum îndatorat. Iar Emil porni insistent a bate pragurile institutului, ministerelor. După o săptămînă de umblătură, se potoli. Avea la mînă un fel de îndreptare, eliberată de președintele Comitetului de Stat pentru Planificare. La cămin se întoarse cu o sticlă de șampanie și cu un tort “Ileana Cosînzeana” fredonînd: “Nu mă mai despart de tine, niciodată, orice-ar fi...”
Victor îi terminase proiectul de diplomă și i-l puse pe masă.
— Fiule, să știi că vom lucra împreună, cot la cot, la același institut! ...De mai ies teafăr și din infernul examenelor, te însor c-o Evă! Jur pe viitoarea mea soacră! Ba și pe a ta, căci de însurătoarea ta tot eu răspund. La restaurant ne ducem în trei: eu, tu și crăița!
— Care restaurant? Pînă la examenul de stat ne-a rămas mai puțin de-o săptămînă.
Dar trecu și săptămîna. Emil se ținu de Victor ca un mînz de maică-sa, au apărut — tot împreună! — și la masa comisiei de examinare. Printr-un miracol examenul l-au dat bine.
Evenimentul fu marcat după cum promisese Emil: au chefuit la restaurant, s-au fotografiat. Mai rămînea punctul de program, cel mai important, ce urma să fie înfăptuit în seara aceleiași zile. De aceea, despărțindu-se pentru o vreme, Emil plecă spre mahalaua nouă a orașului.
6.
Revenit la cămin, Victor presimțea c-o să se întîmple ceva. Spălă podeaua, aerisi odaia. De peste drum aduse flori de salcîm mirositor. Nu uită să pună la fiert cratița cu fasole, căci rămăsese lefter. Luă de pe noptieră Povara bunătății noastre de Ion Druță vroind să-și mai abată gîndurile.
Afară stăruia liniștea. O boare de vînt înviora frunza plopilor din preajmă. Pe băncile albastre din fața căminului ședeau cîteva fete, rîzînd zgomotos.
Se lăsase amurgul. Victor ieși la balcon. Cîteva stele sclipitoare unduiau cu razele în zenit. Luna se avînta tot mai sus pe bolta sinilie. Tihna serii era străpunsă doar de șuieratul strident al locomotivelor de la gară.
Deodată Victor se simți și el cuprins de un cumplit dor de ducă.
Dădu fuga la bucătărie, micșoră para focului. Întorcîndu-se în odaie, deschise tranzistorul. Muzica inundă, ca o apă curgătoare, încăperea. Cînta Joe Dassin.
Toropit de oboseala zilei, se întinse pe pat, cu fața în sus și mîinile împreunate sub cap. Adormi...
— Ei, îl descosea în vis Vifor Roșu. Ești mulțumit? Ce nu-ți mai ajunge? Þara ți le-a pus pe toate poclon dinainte. Învață, băiete, și cinstește-i pe acei care ți-au deschis calea spre viitorul luminos...
— Ce să zic? Tac și eu... Cu unele mă împac, cu altele — nu...
În coridor răsunară pași, se auziră vorbe rostite în șoaptă și urmară cîteva bătăi în ușă. Victor deschise ochii buimăciți de somn și văzu ușa dată de perete. Emil stătea în prag.
— E voie? zîmbi el, făcînd cuiva, aflat în spatele său, semn să intre. În aceeași clipă în cadrul ușii apăru, înaltă și zveltă, trimițînd spre el flori de farmec, o fată în rochie de culoarea sidefului.
Victor privi uluit nurița suavă. Ecoul vocii ei sonore, gingașe — Lorina — îi mîngîia auzul.
— Răspunde, fiule! îl îndemnă Emil. Þi-am adus o zînă în acest bîrlog al tău. Sărută mînușița duduiței... Iac-așa! Închipuie o plecăciune în fața frumuseții, și cum Victor îi urmă docil sfatul, Emil îi făcu șmecherește Lorinei cu ochiul și repetă: iac-așa, fiu ieșit din sînul poporului!
Obișnuit cu ștrengăriile colegului, Victor susținea un examen dificil. Știa că nu-i prea manierat, că-i timid și stîngaci. Își mai aruncă o dată privirea spre ea. Pletele negre ce-i cădeau unduindu-se pe spate, picioarele frumos sculptate, împodobite cu pantofi cu tocuri subțiri, talie încinsă cu un corsaj roz, sîni mlădioși, jucători, zîmbet sfios, ce lăsa să se vadă o dantură albă sănătoasă, buze senzuale, vopsite în culoarea vișinei — totul îl făcea să freamăte...
— Fii solemn, fiule! zise Emil, proptit în fața oglinzii de lîngă ușă. Aranjîndu-și pălăria de fetru și cravata roșie la cămașa verde, gata pentru a pleca undeva. Fii ospitalier cu consăteanca mea, ridică prestigiul odăii noastre măcar pînă la nivelul buricului. O las în grija ta. Apoi se adresă amîndorora: iată care-i problema: badea purcede la vînătoare. Am eu dreptul după o zi grea de examene? Sigur că am! Vă lipsesc de prezența mea, fiind sigur că n-o să vă pierdeți.
Lorina clipi din ochii mici și se așeză pe marginea divanului, ascultînd pașii lui Emil ce se topeau în rumoarea coridorului. Puse picior peste picior, luă mărul cel mai mare din farfuria albă de pe masă, mușcă din el, colorînd miezul fructului.
— Nu vrei să te așezi? îl pofti ea, ronțăind mărul.
El luă loc, sfios, lîngă ea și-o întrebă fără nici o noimă:
— Cum e timpul afară?
— Pasabil, rîse fata. Pentru a ne cunoaște mai îndeaproape, ce-ar fi să vorbim puțin despre arhitectură, de care am auzit că ești pasionat?
Victor se învioră, simțind cum iese din starea ce-l cuprinsese.
— Moldova e o țară cu tradiții rustice. Fiecare țăran e un arhitect în felul său. La sat mai există și un cult al fîntînilor cu ghizd, cu budur ornamentat în ceramică și tinichea. În arhitectura de la țară fiecare parte componentă este, dispersată nu știu cum. Misiunea noastră e să învățăm a sistematiza scrupulos, gospodărește creațiile geniului popular. În sate există elemente ale frumosului estetic, nevalorificate, dar mai există, din fericire, și destule șanse de a le descoperi...
— Vai, vorbești de parcă ai citi dintr-o carte! făcu ea începînd al doilea măr. “Frumosul nedescoperit”! repetă Lorina. E bine zis. Am citit într-o enciclopedie că Moldova n-are nici un monument de arhitectură de valoare istorică mondială. Lorina suflă șuvița de păr ce-i dădea în ochi și rosti cu zeflemea: Arhitectură moldovenească! Ce-o mai fi și asta...
— Dar mănăstirile, bisericile, cetățile moldovenești?! Ai auzit vreodată de arhitectura “pe roate” a moldovenilor?
— Arhitectură “pe roate”?...
Victor se pregătea să-i explice că acest gen de arhitectură a moldovenilor își are rădăcinile în epoca renașterii... În vreme ce Victor vorbea cu pasiune, se auzi o zarvă mare în coridor:
— Alarmă, fraților!
În odaie năvăli un miros greoi de fasole arse. Înspăimîntat, Victor ieși valvîrtej pe ușă.
— Ce aer viciat, domnilor! strigă aceeași voce în coridor.
— Care e debilul?! Să-l cotonogim!... Vacă umplută ce e!..
Mirosul greu venea de la bucătărie. Un fum înecăcios inundase coridorul. Buimăcit de-a binelea, Victor aruncă cratița cuprinsă de flăcări în chiuvetă și dădu drumul la apă. Deschise oberlihtul, prinse a alunga fumul cu o cîrpă de spălat podelele. Cînd vocile se potoliră nițel, în pragul bucătăriei răsări administratorul, un bărbat zdravăn cu șuvițe de păr cărunte, căzute peste fruntea lată. Tuși în pumnul mare, își șterse lacrimile ce-i împăienjeneau ochii, își încheie nasturii vestonului de politruc. Urechile clăpăuge îi jucau măgărește, iar barba începu să-i tremure. Întinse brațele, făcîndu-i semn să iasă în coridor să discute, chipurile, plefturindu-l totodată cu cele mai urîte cuvinte:
— Ce porcărie... tvoiu mati! tuna administratorul față de mulțimea adunată la bucătărie.
O ploaie de insulte căzu asupra lui Victor:
— Cotei răpciugos, țărănoi împuțit, gură-căscată! spumega de furie administratorul.
Mulțimea asculta vorbele scabroase cu privirile furișate și zîmbea a plăcere. Deodată politrucul de ieri, cînd se pomeni că cineva îl trage de mîneca vestonului, se întoarse brusc.
— Ei, Curcubeu Ivanovici, cu iconostas în piept, de ce urli? îl întrebă Lorina. Vocea îi tremura. Îți irosești energia siberiană. Calmează-te odată! Ea se apropie de Victor, îl luă de braț și îl trase după ea în odaie.
La o clipă de stupoare, administratorul continuă din fundul bojocilor:
— Poliția! Huliganism! Aici nu-i cămin, ci o adevărată speluncă!
Nemulțumită, Lorina tot atunci se întoarse și se îndîrji la el, încît acesta dădu înapoi speriat. Administratorul, spre uimirea tuturor, amuți brusc. Fata îi atinse neglijent medaliile:
— Ai nițică rușine, nene! Þi-e oarecum să privești la un veteran ca dumneata. Chiar n-ai fost îndrăgostit niciodată? Nu-ți șade bine la vîrsta dumitale să împroști din gură atîta măscărie.
— Govorite na normalinom celoveceskom iazîke-e! se proțăpi administratorul care nu înțelegea o boabă din ceea ce-i spunea fata...
— Ce să-ți fac dacă ești mărginit și cunoști doar... rusește, neică? zise Lorina și se reîntoarse în odaie.
— Hai că i-am găsit ac de cojoc boșorogului, spuse Lorina, apropiindu-se de oglinda crăpată pe diagonală. Revenindu-și, privi zîmbitoare la Victor, care înțepenise cu cratița afumată în mînă. Lasă vasul jos, că zău ești caraghios.
Băiatul își șterse mîinile cu un prosop, apoi se dezdoi din șale, îndreptîndu-și din nou privirile spre fata de lîngă oglinda spartă.
— Să ieșim la balcon, propuse Lorina.
Se lăsase o noapte tihnită, domoală. Adia un vîntuleț cu miros îmbătător de ierburi proaspete. Lorina privea luna plină ce plutea deasupra orașului.
— Ce fermecător e ochiul nopții!
— E feerică!
— Prefer să mă joc cu ea în vis cînd plutește pe cer, plină, arătoasă ca în astă-seară. Sînt gata s-o admir toată noaptea. Nici somnul nu se prinde atunci de mine.
— Da, e feerică... repetă băiatul la urechea Lorinei, pe care se clătina un cercel cu piatră lucitoare.
În jurul lămpilor de pe stîlpii din stradă roiau o mulțime de fluturași colorați. Plopii, în lumina neonului, aveau o culoare verde-deschis și se jucau de-a mijatca cu sclipitul de pe cer al stelelor.
— Aleea plopilor și-o stea! rosti fata. Sînt împătimită de poezie. Uneori parcă-parcă vrea să mă viziteze și pe mine muza...
— N-ai vrea să-mi reciți ceva?
— Aș prefera ca mai întîi să-mi reciți tu. Emil mi-a spus că ai și tu inspirație.
— Vorba cîntecului... “Căci nu e om să nu fi scris o poezie...”
— “Măcar odat’, măcar odat’ în viața lui...” reluă fata.
— Cu altă ocazie.
— Despre ce scrii?
— Despre lună... despre postimpresionism. Îți place să admiri pînzele lui Van Gogh?
— Sper să-mi placă. Toate gusturile tale vor fi și ale mele. De ce? Fiindcă mi s-a spus că ai gusturi rafinate, iar măreția lunii îmi amintește de aria “Norma” interpretată de Maria Bieșu.
— Ce coincidență! zîmbi bucuros Victor. Adevărată telepatie. Deși pe Bieșu prefer s-o ascult cum cîntă, și nu cum vorbește...
— Și mie îmi place aria “Norma”.
— De-aș fi un magician, aș ruga luna să bată în fiecare seară în geamul tău.
— Mulțumesc, surîse fata.
— Lorina, am impresia că m-am îndrăgostit.
Fata rîse și mai amuzată.
— Bioritmurile, Victore. Și cînd te gîndești că boșorogul cela era să ne strice seara.
— Să-l iertăm. Regimul și războiul.
— Crezi în Dumnezeu?
— Respect preceptele religiei...
Au discutat despre artă și literatură, despre fenomenul Nicolae Iorga, naiul lui Zamfir... Vremea trecu repede. Foarte repede... Apoi... Se auzi o bătaie prudentă în ușă. Era administratorul; în același veston, cu și mai multe medalii. Răsuflă ușurat, aruncînd o privire la ceasul de pe mînă.
— E oră tîrzie. Dragostea e dragoste, iar ordinea se cere respectată.
— Așa că e mai bine să vorbești liniștit? zise fata.
— Hai, e ora despărțirii, o îndemnă administratorul.
— Te conduc, spuse Victor, așteaptă doar o clipă să mă îmbrac.
Lorina părăsi odaia, lăsîndu-l să-și schimbe haina. Victor își alese din garderobă un maiou albastru, pe care era imprimată emblema “El Mundialului-82”.
— Întoarce-te, îi porunci Lorina, văzîndu-l astfel echipat. Pune-ți costumul, cămașa albă și cravata. Amintirea primei noastre seri aș vrea să fie frumoasă.
Revenit în pragul căminului îmbrăcat cum i se ceruse, Victor dădu cu ochii de Liviu, șeful de promoție, care, văzîndu-i, rămase cu gura căscată.
— Să fiu al naibii dacă este dreptate pe pămînt. Uite la ei. Adevărați miri! Iar “filozoful” o tot făcea pe mortul în păpușoi! Nu spuneam eu că o să ne mai arate ce poate nu numai în ale arhitecturii? ...
Perechea atrase atenția și celor două badmintoniste, care înțepeniră o clipă cu paletele în mînă. În urma lor se auzeau șușoteli.
— Arhitectura e o muzică a pietrelor și a betonului armat, reveni Victor la discuție. Am proiectat deja un orășel al copiilor, deși va trebui să muncesc încă mult la el. Foarte mult!
— Să faci doar lucruri frumoase, îl susținu Lorina. Aidoma irepetabilei Maria Cibotari...
...Victor demult nu se mai simțise atît de bine. Poate de atunci, de cînd împreună cu bunicul petrecea serile sub ramurile nucului din ograda părintească și bătrînul îi depăna firul unor amintiri înduioșătoare. Acum, alături de Lorina, avea senzația că plutește în feeria serii. Noaptea năvălea peste ei cu romanțe de parfum și erau tineri, bine dispuși, frumoși. Erau îndrăgostiți.
În odaia căminului stăteau înțepenite cărțile, florile în ghivece, cratița afumată, masa acoperită cu o mușama înflorată, farfuria albă cu mere și un ciot vopsit cu ruj conabiu. Apoi toate obiectele începură să se zgîlțîie. O rumoare înădușită cuprinse liniștea urbei, domină o clipă împreună cu panica, apoi se domoli... Mirosul florilor de salcîm se îmbina armonios cu primăvara ce răzbea de afară prin geamul întredeschis...
În noaptea aceea sub oraș trecu valul unui seism, neînregistrînd vreo victimă umană...
7.
Victor și Emil se pregăteau de examene. Seara venea Lorina și toți trei plecau la plimbare.
— Þin să vă mărturisesc, nu mă prea încîntă promenadele astea, zise Emil. Parcă am fi niște puști de la grădiniță, care s-au scăpat la înghețată. Oare nu ne-ar sta mai bine să tragem cu piciorul pe la vreun restaurant, să fim un pic europeni?
S-au dus la “Beciul vechi” din Parcul Haiducului.
— Asta mai zic și eu viață, se entuziasmă Emil. Ne facem curînd nu numai europeni, ci chiar americani. America e țara contrastelor și a enigmelor, dar totuna e un model nu numai îndestulat, ci și select, cu gust. În restaurante muieruștele improvizează strip-tease...
— M-ai convins, Emile, aplaudă Lorina. Apoi dori să afle părerea lui Victor. Ești de-acord?
— Cunosc puține lucruri despre America.
— Îți place Fitzgerald?...
— Îl ador pe Hemingway. Mă disciplinează.
— Ce discuții elevate poartă generația tînără! ironiză Emil. Îmi place să citesc, dar numai despre dragoste și sex. Cînd se descrie o pădure cu iarbă verde, în care protagoniștii se dezmiardă cu foc... Toată existența umană se reduce la sex. Sînt un freudist înveterat. Vă sfătuiesc să aderați la această confesiune. Nu mă crezi, fiule? Încearcă să-i adii fetei adorate că nu te prea țin baierile în ale alea. N-o să mai aibă plăcerea să se plimbe cu tine. Căldura pulsului unui îndrăgostit se resimte aievea dacă te dedai dragostei trupești.
— Încetează, obsedatule! îl opri Lorina. De cînd te cunosc, aud din gura te aceleași vorbe: sex, sex, sex... Afemeiatule!
— Ne știm din fragedă copilărie.
— Încă de la grădiniță aveam intenția să o foșnesc pe educatoare... o turnă Emil nestăvilit. Chiar revoluționarii francezi au zis: Egalité! Fraternite! Aligote!... Sexualite!..
Lorina vru să se ridice de la masă în semn de protest, însă Emil o apucă de mînă, spunînd că a glumit, că zău nu știa că ea e din tagma mironosițelor, că, dimpotrivă, crezuse, ba era aproape sigur că-i nuriță modernă. Surîse șmecherește.
— Nu fiți demodați, copii... Omul trebuie să se bucure de plăceri, cînd poate și le dorește. O singură dată trăiește pe lumea asta păcătoasă.
— Dacă omul respectă morala, e ceva rău?
— Morala se schimbă, Lorino. Dacă azi ne sînt oferite toate șansele pentru a trăi din plin, de ce să ratăm ocazia?
— Așa crezi și despre Victor?
— Întreabă-l pe el... Deși el e altă poveste. Victor e născut pentru carte, dar și lui, ca și mie, îi sînt oferite toate șansele. Alta e că el le percepe mai greu. De-aș avea capacitățile lui, m-aș învîrti după soare.
— Ce ai face? se miră Victor în hohote de rîs.
— Business! Aș fi un bon metre pentru copiii evreilor. Și, bineînțeles, m-aș umple de bani... Dacă e să vorbesc mai sincer despre persoana mea, aș recunoaște că sînt nefericit. Mă umilesc mereu în fața examinatorilor, ca să-mi pună un “suficient” păcătos la cutare sau cutare obiect.
— De ce să te temi de examinatori, zise Victor. Ia taurul de coarne cînd treci la răspuns. Imaginează-ți că tu știi totul, iar el, blestematul, nu știe nimic.
— Vorba ceea, fiule. Priviri deștepte, dar gînduri proaste, sau altfel spus: “Dacă n-ai noroc de dimineață, nu te aștepta să-l ai seara. Nu sînt născut pentru carte, ci pentru vînatul femeilor celebre și... ajută-mă să închei cu succes învățătura. Îți voi fi recunoscător toată viața. Deși... ți-am făcut deja un mare serviciu.
— Care?
— Păi, Lorino te împing spre alianță fericită. Nu-i așa?
Cînd se întoarse la cămin, Victor ținu să precizeze în ce constă marele serviciu, pe care Emil i l-a făcut deja.
— Ești norocos, fiule! Te-ai născut deștept — una la mînă, ai baftă la însurătoare — două. Lorina e fiică de nacealnici. Tatăl ei e vecinul nostru, e contabil sau, cum li se mai zice în orașul nostru, “mîncău”. Are acareturi fantastice, autoturism, seră cu zarzavaturi, pe care le vinde în toiul iernii și pune banii la ciorap... Lorina e unica lor odraslă. Ca să te convingi, bagă de seamă ce țoale îmbracă duduița. Și deodată colegul se răsti la el: Nu șovăi, fiule! Însoară-te și fă o nuntă de să i se ducă vestea pînă la Puțuleuca!
— Unde? rîse Victor îmbujorîndu-se.
— E mahalaua fîntînarilor din Telenești. Chiar n-ai auzit de Puțuleuca? Vai de mine, fiule!
— Lorina, spuse Victor, pare a fi fată serioasă și modestă. Îmi place. Nu știu însă dacă mă place ea pe mine.
— Fii pe pace. E leșinată după tine, se vede de la o poștă și-apoi am impresia că i-a venit ceasul măritișului... Nici măcar n-ai sărutat-o? Nu? O lună de zile stau la taifas și încă nu s-au pupat. Deja trebuia să aibă și icre în ea. Nu mă fă de ocară, fiule. Ce-ar fi să te descînți la baba ceea de la Poșta Veche?...
— Du-te naibii!
— Ia seama, fiule, muierea, precum au constatat cronicarii, e o avizuhă mascată. De cînd lumea, slăbiciunea muierii e să culeagă, prin orice mijloace, plăcerile lumești înaintea bărbatului. Merge veșnic o întîietate nebună. Nu te îmbufna, rogu-te. Dă-mi voie să opinez nițel în chestiunea aceasta. Dacă te bănuiește că ești neputincios, precum dai semne, atunci adio, dragoste!
— Mare secătură mai ești!... N-ai nimic sfînt!
— Calmează-te, fiule, și scuză-mă pentru... sinceritate. Þine cont de sfaturile lui badea pe viitor. Îți vînd patentul la părerile mele, precum o fac proștii de japonezi.
— Sfaturile acestea ține-le pentru tine, catîr bătrîn și răscopt ce ești, rîse cu plăcere Victor. Acum hai să învățăm!
— Vai ce m-am mai săturat de “X”-uri și “Y”-uri. Mi s-a aplecat de atîta carte, de atîtea examene. Nici nu mai țin minte de cînd n-am făcut sex...
— Învață, sărăcie!
— Poimîine, după ultimul examen, încheie studenția la toți bumbii și logodește-te cu Lorina.
— Iau un act de îndemn. Dar mai întîi nu uita că mîine ne așteaptă o zi grea. Repartizarea definitivă a specialiștilor.
— Îmi sfîrîie călcîiele... Dar vreau să-ți mai dau un sfat părintesc. Orice s-ar întîmpla cu tine, să ții minte că slăbiciunea femeii totdeauna se află mai întîi în trup și apoi în spirit.
A doua zi, Emil mai avu emoții lîngă ușa unde prezida comisia interdepartamentală, tot mușcîndu-și mustața și scărpinîndu-și fruntea încrețită. Abia cînd îi surîse norocul se înveseli, asigurînd toată lumea că este specialist adevărat, adică are diplomă în buzunar.
— Þine-te, Emile, ne-a rămas doar ultimul examen. Studentul trebuie să fie mereu în formă ca un pugilist, care boxează pînă la ultima secundă, dacă, firește, vrea să cîștige. Trăiască diplomele noastre!..
— Cele mai ieftine din lume!
Răsai, soare! Răsai lună! Trala-la...
Vine badea ca să-ți spună Trala-la-la...
Ziua următoare au susținut examenul și prima care i-a felicitat a fost Lorina. Fata veni la cămin în haine de gală, cu un tort, o sticluță de coniac și bilete la premiera spectacolului “Cervus divinus”.
— Astăzi e ziua mea, le aminti voioasă ea. Vă invit la veselie, băieți!
— Cu plăcere. Ce surpriză plăcută! triumfă Emil și se avîntă la pahare.
Peste cîteva ore, cînd se mîncase tortul și se băuseră toate rezervele de alcool din depozitele lui Emil, începu debandada. Emil prinse a îndruga verzi și uscate, apoi scoase din buzunar niște rondeluri ambalate în celofan colorat.
— Nardî, o joacă asiatică deprinsă de pe cînd eram ostaș la Luțk.
— Te-ai lăudat de vreo zece ori cu joaca aceasta, zise Lorina. Fii ceva mai original.
Înțepenit cu rondelurile în mînă, Emil sughiță și nu zăbavă scociorî în sertarul șifonierului, scoțînd de-acolo un pachețel. Rînji obraznic printre sughițuri și întinse pachețelul Lorinei.
— Ce-i asta? întreba Victor.
— Anticoncepționale, fiule! Nipone. Peste Prut le mai zice “antibebe”. În ulei, cu mustăcioare și timonă... Au un efect că poți să căpiezi de plăcere și să smucești de pe pereți un covor 3x4 metri... nu alta!
— Emil, ești un porc! Am venit cu intenții nobile la niște băieți de treabă... Fata ieși valvîrtej din odaie, trîntind ușa din urma ei.
— Totuși prea o face pe mironosița și lucrul acesta mi se pare suspect, bîigui printre sughițuri Emil.
— Victor vru să-i dea la bot, dar Emil îl opri cu un gest supărat. Apoi se prăvăli în pat și... adormi. După ce plecă Lorina, Victor nu putea să se liniștească. Se simțea penibil. Afară începu să bată vîntul. Plopii se clătinau puternic, scuturîndu-și puful. Pe geam se prelingeau stropi grei. Abia în zori monotonia naturii îl ajută să ațipească.
— M-am cherchelit grozav aseară. Îmi plesnește capul, se văicăra Emil a doua zi dimineața. Iartă-mă, fiule. Am făcut-o boacănă. De unde s-a luat “sfînta” asta? Sau poate își joacă prea bine jocul?! Nu te amărî, ți-o aduc înapoi cît ai clipi din pleoape. Ai să vezi că am dreptate, fiule! Degrabă are să-ți pice pe ospețe. O cunosc după cum mă cunoaște și ea pe mine. Mă fac imediat nevăzut... Emil se îmbrăcă, se parfumă, își puse pălăria neagră și plecă în oraș, ca peste o oră să se întoarcă împreună cu doi georgieni. Acești bărbați, cu inele groase pe degete, au negociat cu Emil pînă se lăsă întunericul. În cele din urmă, bătură palma. În pragul căminului așteptau două taxiuri. Cît Emil mai numără o dată banii agonisiți, niște hamali încărcară toate ghivecele cu flori, lăsînd doar o mică colecție pe pervaz. Odaia deveni tristă, neobișnuit de pustie. Victor simți că nu va mai avea grijă să ude florile. Simți cu adevărat că studenția lui a luat sfîrșit. Doar cărțile mai stăteau împrăștiate pe rafturi. Și gîndurile îl aduseră la o altă zi.
Avea presimțirea că retrăiește clipele după serata de absolvire a școlii din sat. Atunci, parcă pe neprins de veste, s-a despărțit de colegi pentru totdeauna. Avea impresia că a îmbătrînit... la șaptesprezece ani. Era trist. Se despărțea de colegi, de profesori, de sat... vremile se repetă întocmai!.
Va întoarce o filă a vieții. Rămas singur în odaie, gustă o felioară de salam, apoi citi pînă seara, cînd a fost surprins de o bătaie în ușă.
Era Lorina, udă de ploaie, cu umbrela în mînă.
— Salut, locatar al bordelului!
— Noroc! răspunse Victor înseninat, oferindu-i scaunul.
— Dacă te vei încîrdăși și mai departe cu mult iubitul meu consătean, nu știu unde vei ajunge.
— La Adis-Abeba...
— De ce m-ai chemat, Victore?
— Eu?
Lorina, observînd nedumerirea de pe fața lui, rămase mirată. La mijloc era o nouă aventură a lui Emil.
— Emil m-a sunat și mi-a spus că treci la gazdă cu chirie și n-ai unde ține cărțile.
— Nu e cazul să te deranjez.
— Nici un deranj. Vreau să-ți fac un bine.
— Îți sînt recunoscător.
— Atunci?...
— Dacă ai loc, o să țin cărțile la tine o lună-două, nu mai mult.
— Pentru cărți găsesc loc. Cu tine e mai slută treaba. Locuim patru fete într-o odaie...
— Nici o problemă... Cărțile să-mi fie la adăpost, iar eu o să rabd. O să mai dorm pe la prieteni pînă mi-oi găsi o gazdă potrivită. Principalul sînt cărțile...
— O știe toată lumea, puiule, că ele pentru tine înseamnă mai mult decît dragostea.
— S-ar putea, răspunse Victor.
A doua zi, Victor comandă un taxi și duse cărțile la căminul Lorinei, iar peste o săptămînă luă cu chirie o cămeruță la Valea Dicescu.
Tata mereu îi scria de-acasă și ba în glumă, ba în serios îi amintea că ar vrea să-l vadă însurat. Îl chema să-și petreacă vacanța acasă. Aveau ce vorbi... El duse toate actele necesare la Institutul de Proiectări Capitale, unde fusese repartizat, apoi își luă concediu de o lună și plecă acasă... În cinci ani de zile, satul se schimbase. Decedaseră mulți măhăleni: care de moarte bună, care în urma accidentelor, care de boli grele. Casele în care venea copil cu colinda și cu “plugușorul”, fuseseră demolate și în locul lor se înălța o școală cu patru etaje. Biserica din dealul Călugărului stătea în schele. Tatăl începuse s-o repare, însă instanțele de la raion îi puneau bețe în roate, silind sătenii să-l condamne, să nu-l ajute. El se liniștea și muncea de unul singur de cu zori și pînă seara, murdar de var și mortar. Cineva din sătence avea grijă să-i aducă, parcă pe furiș, demîncare. De vreo două ori s-a luat la harță cu sectoristul, ca în cele din urmă să fie lăsat în voia sa. Victor îl ajuta cît putea. Seara amîndoi reveneau acasă. Fierbeau cartofi, tata făcea o mămăligă la cuptoraș, bea cîte un păhăruț cu vin. Cînd tata se culca, Victor se pornea să hoinărească în nocturnă pe ulițele satului, pe stadionul din preajma Ciulucului. Alteori ședea pe prispa casei, unde tăifăsuia cîndva cu bunicul ori îl asculta, citindu-i din Biblie despre chinurile lui Iov...
Îi plăcea să admire silueta bisericii. Avea un respect aparte pentru arhitectura ei, considerînd că ar fi o crimă ca oamenii să rămînă nepăsători față de lăcașul sfînt din dealul Călugărului, care le-a păstrat credința și speranțele pe parcursul deceniilor...
Cît s-a aflat acasă, tata l-a tot sîcîit că e vremea să se însoare. Băiatul schița un surîs enigmatic, și gîndurile nici pe o clipă nu-l lăsau în pace. O avea mereu în fața ochilor pe Lorina, care îi trimetea scrisoare după scrisoare.
8.
Întors la oraș după o lună de odihnă, Victor se pregătea să-i ceară mîna Lorinei. Ea presimțea în viața ei o schimbare. Se convinse că băiatul o cucerise prin naivitatea și curățenia sa sufletească. Era convinsă că are dreptate, căci viața o purtase prin valurile ei plăcute; cunoștea deja bărbații.
Îndată după absolvirea școlii, venise să-și încerce norocul la institut, dar nu trecuse concursul și se aranjase la o fabrică de confecții. Serile, în orele de răgaz, frecventa cercul de dansuri populare la clubul muncitoresc. Dansurile o pasionau din copilărie. Pasiunea ei atrase atenția conducătorului, un bărbat de vreo 47 de ani, pîntecos și josuț, care curînd îi făcu o propunere și o invită în trupa de bază. Din acea clipă viața Lorinei luă o altă turnură. Ansamblul coregrafic adeseori pleca în turnee dincolo de hotarele republicii. Uneori, conducătorul artistic îi dădea rolurile principale în compozițiile coregrafice, aducîndu-i fetei mare faimă prin turneele din Birmania, Japonia și Franța. În taină, Lorina nutrea speranța că va fi observată de conducătorul artistic al “Jocului”. Speranța aceasta o pricepu directorul clubului muncitoresc, un bărbat trecut de prima tinerețe, renumit fante. I-a promis că-și va da concursul, pînă cînd Lorina primi un bilețel în care era recomandată maestrului de la “Joc”. Măsurată din cap pînă-n picioare, ilustrul coregraf îi propuse să făcă vreo cîteva mișcări după muzica fluierarului Zaharia. Grația și agerimea ei îl impresionară:
— “Jocul” pleacă într-un turneu în Australia. Revenim în țară peste două luni. Deocamdată lucrează individual, pe urmă... vom începe repetițiile, i-a spus maiestrul.
Lorina spera. Nu știa cum să-i mulțumească directorului pentru că a fost recomandată, apreciată, aprobată.... Intrînd la el în birou... îi sări de gît bucuroasă. Directorul la început se fîstîci, dar cînd îi simți corpul mlădios, lipit de pieptul lui, deveni ceva mai curajos:
— Ce-ai zice de-o întîlnire, fetițo? Niște prieteni de-ai mei au un apartament liber și noi ne vom simți descătușați...
...Cînd își pierduse fecioria, i se părea că toată lumea o arată cu degetul. Îi era rușine. Directorul însă reuși s-o convingă că nu s-a întîmplat nimic ieșit din comun. Odată și odată trebuia să se întîmple... Începu s-o poarte cu mașina pe la restaurante și cafenele, la plajele de la Ghidighici, Vadul-lui-Vodă, pe litoralul Mării Negre. Ea termina ucenicia și trebuia să lucreze la un conveier, dar directorul interveni la serviciul personal și ea fu angajată în calitate de bibliotecară la club. Avea puțini cititori. Toată ziua trăgea chiulul. Pînă la masă, completa niște formulare, apoi se așeza pe pervaz și urmărea cotitura străzii de unde apărea mașina directorului... O scrisoare după alta zbura spre părinții din Tiraspol, golindu-i de parale pentru a-și coase haine la modă...
Peste o iarnă, se obișnuise cu directorul în vîrstă. Începu să-i dea tîrcoale gelozia, mai ales atunci cînd nu se întîlnea o zi-două cu el. Căpătase între timp și-o odaie separată la căminul muncitoresc. Se zvonise că este amanta cuiva. Nu făcea mare taină din aventura amoroasă, pînă cînd vestea ajunse la soția directorului...
Într-o zi intră la ea o femeie grasă, cu părul negru, despletit pe spate, ca la mort, cu ochelari mari, pășind cu pași grei... După convorbirea cu ea, Lorina se concediase. Cîteva zile stătu închisă în odaia din cămin, ca o maică de la mănăstire. De durere și necaz... își mușca într-una unghiile frumoase de la mîini.
Înstrăinată, parcă uitată pentru o vreme de director, ea descoperi că-i gravidă.
— Divorțez și mă însor cu tine, zise directorul cînd s-au revăzut.
— Nu vreau să am familie cu un bărbat de-o vîrstă cu tata.
— Atunci?...
— Vreau să m-ajuți... Mi-e frică...
— Întrerupe-ți sarcina. Ar fi lucrul cel mai cuminte, îi propuse directorul.
— O să mă mai gîndesc...
După discuție, Lorina nu-l mai întîlni pe director, care imediat, într-un mod miraculos, își schimbă locul de muncă și domiciliul. Oricît l-a căutat, n-a putut să-l întîlnească. Cîteva săptămîni cutreieră orașul demoralizată, “uitînd” să se ducă la serviciu. Nu zăbavă veni administratorul căminului, comunicîndu-i că de azi înainte la ea în odaie vor veni să locuiască trei fete și Lorina înțelese că “la dolce vita” s-a terminat. Depuse cerere și începu să fie muncitoare de rînd... În a treia lună de sarcină, găsi, printr-o cunoscută, un medic și își făcu ceea ce îi sugerase amantul. Privindu-se în oglindă, observă că i-au apărut riduri. N-o mai pasiona nici moda, nici muzica ușoară. Regreta că n-a fost precaută, că s-a lăsat atît de ușor sedusă, că nu așteptase să vină dragostea cea adevărată.
Victor Inereanu apăru în viața ei tocmai, cînd avea nevoie de salvare. Vedea în persoana lui un om onest, blajin și sincer. N-avea studii superioare ca el, dar avea zestre. O mai urmărea și gîndul de a-și continua studiile.
Ar fi vrut să se astîmpere, să ajungă o soție bună, să aibă copii, să-și ispășească oarecum păcatul. Ca să se relaxeze nițel, plecă acasă, iar cînd se întoarse, se întîlni în Grădina Publică cu Victor... Purta un impermeabil subțire, o eșarfă la gît, cu cercei de aur în urechi, o broșă de pietricele în care se sfărîmau razele soarelui. Întreaga ei făptură răspîndea un miros fin de parfum. Ochii și buzele îi erau vopsite discret. După vreo oră de plimbare, Victor îi ceru mîna... Ea părea că ezită.
— Oare ne cunoaștem atît de bine ca să facem acest pas? îl întrebă parcă cu gura altuia.
— Oare nu mai există dragoste de la prima privire? îi răspunse el cu altă tonalitate.
— ...există...
— Sînt sigur că o să avem o viață lungă și frumoasă.
Apoi Victor se gîndi: “Îmi voi lega soarta pentru totdeauna cu această fată. Ea mă va iubi, precum o iubesc și eu, mă va întîlni, mă va petrece, îmi va naște copii... Căsnicia e la sigur o fericire și un sacrificiu… O să păstrez cu sfințenie căminul familial...”.
Peste cîteva zile ea îi spuse:
— Aș vrea să trăim aici, să avem cît mai curînd buletin de oraș, apartament… O să fiu muncitoare la fabrică și o să obțin apartament.
— Facem nunta?...
— Facem... Dar unde?
— Tatăl meu nu vrea nuntă mare, pompoasă...
— Atunci o jucăm la mine, la Tiraspol. Alături de rude, prieteni...
Aflînd decizia feciorului, tatăl se amărî. Căută să-l convingă că, după datină, nunta se face la mire. Dar decizia era deja luată de Lorina...
* * *
De dimineață se prevestea o zi frumoasă și blîndă. Pe colinele din jurul orașului nistrean sclipea roua. Razele soarelui înveseliseră geana de pădure autumnală. Din curțile mahalalei Sculeni năvălea miros de struguri mustuiți. Fanfara cînta în ograda încă pustie. Cîțiva oameni adunau mesele, pe pereții cortului atîrnau covoare și lăicere. Și numai cînd totul părea să fie gata de primirea oaspeților, peste străvechea localitate moldovenească de pe Nistru porni domol o ploaie ciobănească, monotonă.
Nașii Vasile și Eugenia Þapoc stăteau în capul mesei, alături de miri. Aprinseră lumînări colorate de parafină, înfipte în doi colaci mari. Înainte de-aceasta, împreună cu finii, au sădit doi copăcei lîngă pridvor. Lorina ieși la dans. Prin acoperămîntul cortului răzbătea ploaia și-și umplu pantofii albi de glod... Apoi nu se mai mișcă din capul mesei. Ca să se calmeze, bău cîteva pastile și, zgribulită, urmărea mesenii ce semănau cu niște spectatori cărora le place și nu le place spectacolul pe scenă. După cîteva toasturi, lumea adunată în ograda casei se mai învioră. Începură să cînte, să joace... cărți. Își permise să închine cîteva pahare de muscat... Ploaia se tot întețea. Nuntașii cîntau, chiuiau...
— De ce ești vesel, Victore?... Plouă doar cu nemiluita... șopti deodată Lorina.
— E cea mai fericită zi din viața mea. Mă însor, zise plin de căldură mirele. Ei, muzica!
— Ploaia ne-a stricat totul, repetă Lorina lăcrimînd.
— Nu-i nimic, iubito!
— Se zice: cum e timpul la nuntă așa ne va fi și norocul în viață...
— O s-avem o viață îmbelșugată. Iar norocul... cum și-l face omul...
Emil, vornicel de onoare și pețitor, stătea alături de Victor, pilit de-a binelea și-l tot ghiontea:
— Să pună socrii cîteva miișoare pe masă! Ba chiar și o limuzină. Atîta fată au.
— Nu bea, te rog, îl mustră Victor.
— Cînd mă-mbăt sînt mai deștept! strigă Emil, revenind lîngă miri. Lorino, fericește-mă cu un tur de vals...
Ieșiră la dans printre stropii supărători ai ploii, strecurați prin pînza prelatei. S-au murdărit de știoalnă din cap pînă în picioare. Lorina vroia să fie veselă. Revenind cu mireasa în capul mesei, Emil zise mirelui:
— Mare hoț de cai și cămile ești, fiule! Ai știut ce să-ți alegi... și slobozi un chiuit strident. Îmi irosesc junețea fără a observa frumosul, care trece pe-alături. Dar ce-i al meu e pus de-o parte.
— Întocmai, aprobă Lorina.
Tinerii din ogradă, îmbrăcați în blugi, îmbărbătați de tăria rachiului, dansau în ritmul muzicii. Unii fluturau capetele și mîinile a disperare (un val al modei), alții se fîțîiau agitați cu brațele înfipte în buzunare. La o masă din mijlocul cortului, niște țărăncuțe de la Mălăiești, ținîndu-se de mîini, începură să îngîne un cîntecel îndrăgit:
“Fa Marie cu bariz, măi,/
De ce vrei să te măriți,/
Te grăbești la măritat, măi,/
Ca floarea la scuturat...”
Cineva dintre tineri încercă să le șuiere, să le huiduiască, avertizîndu-le cu îndemnări deocheate: “La români, peste Nistru!” Numai Emil potoli spiritele exclamînd:
— Șlagărul sezonului! și, nimerind în ritmul cîntecului, glăsuia în propria-i versiune:
— Fa Marie din Paris...
— Doamne, cine are nevoie de atîta ploaie, se tot căina Lorina.
Victor iar o invită la dans. Poalele rochiei de mătase și vălul, oricît se străduia Lorina, se înnegriseră de noroi și ea se lipi de el, scîncind ca un copil.
— Doamne, nu-i nuntă, ci crimă adevărată...
— Nu acorda atenție, iubito. Ploaia este bine venită, ți-am spus doar.
— De ce e tocmai în ziua nunții noastre?
— El e de vină, surîse Victor, cînd Emil apăru cu un clondir și le umplu paharele cu vin.
— Închinați pentru fericirea voastră. Socotiți că deja sînteți înhămați la același jug, prinși în resteie, și tu, fiule, fii precaut, începînd cu ziua de azi. Să nu dea Domnul să nimerești sub papucul muierii, că o să fii cel mai nefericit bărbățel din lume.
— Îți dorim ca la toamnă să te arcănească și pe tine o duduie, ca să te dea la brazdă! îi ură Lorina.
— Va trebui s-așteptați un pic mai mult. N-am adunat destul capital. Fără bani e o rușine să te însori...
Muzicanții, în mantale militare, fără epoleți, răzmuiați pînă la piele, țineau cu înverșunare să-și ducă misiunea pînă la capăt. O melodie melancolică prevesti dezbrăcatul miresei. Prin umezeala zorilor se perinda tristețea melodiei, susținute de băbuțele de la Mălăiești, la care mai aderaseră cîteva fete tinere: “Rămîi, tată, rămîi, mamă...”.
Nașa o așeză pe mireasă pe genunchii mirelui și-i scoase coronița. Fotograful beat criță orbea lumea cu blițul, se vîra peste tot, vrînd să imortalizeze amănuntele datinii și... plîngea spre hazul tuturora de săreau hainele pe el.
Apoi mirele și mireasa intrară în casă, își schimbară hainele și reapărură. Ea — într-o rochie lungă, galbenă, cu flori cafenii pe la mîneci și poale, el — în costum cenușiu...
În pîcla lăptoasă a zorilor, cînd în ogradă rămăseseră vreo doi nuntași întîrziați și Emil, mirii avură grijă să petreacă nașii la capitală.
— Plec și eu, spuse Emil. Vă aștept peste o săptămînă să începem robia, fiule!
După plecarea tuturora, mirii s-au dus la culcare. În iatacul pregătit pentru ei era călduț și liniște. Două vaze mari încărcate cu flori albe și roșii de pe masă răspîndeau o aromă plăcută. Lîngă soba îi aștepta așternutul alb, scrobit, îmbibat cu miros de viorele.
— Ce culori, ce parfumuri! zise împăcată Lorina.
— Te aștept de un secol, iubito! zise Victor cu voce tremurătoare, pomenindu-se sub plapumă, lîngă corpul mlădios și gol al Lorinei.
9.
Peste trei zile, tinerii însurăței se întoarseră în oraș. Căutarea unei gazde le răpi o săptămînă din luna de miere. Era greu să găsești o cameră de închiriat. Cîteva nopți Victor se adăposti la soție în cămin. Colegele Lorinei dormeau pe divan, iar el — pe o saltea veche la podea. Serile erau vesele, cu bancuri și glume pînă cînd cineva din locatari îi pîrîseră la administratoare, o femeie severă. Lorina izbuti s-o convingă să-l lase pe Victor pînă își vor găsi gazdă, dar zilele treceau și ei nicidecum nu-și găseau un ungheraș pe placul lor. Aceeași administratoare le dădu adresa unei case de lîngă gară.
În jurul curții acelei căsuțe creșteau năvalnic tufe de cătină sălbatică. Acoperișul avea dranița putredă, năpădită de mușchi verzui și de mucegai. Pereții cu brîie șterse de chinovar, dărăpănați, unde și unde erau lipiți cu ziare îngălbenite de vreme. Prispele unse cu lut se coșeau pe alocuri. Deregii strîmbi din lemn de salcîm, ca și ușile, se pare că nu fuseseră vopsiți niciodată, iar prin găurile făcute de cari bătea vîntul... Ferestrele cu obloane aveau geamuri mici...
Stăpîna era bolnăvicioasă. Chipul ei semăna cu al unei soacre cu multe nurori. Hainele zdrențuite, părul de culoarea scrumului, adunat sub broboada veche, șoșonii mari, murdari de praf și de cenușă, îi treziră Lorinei un fel de milă din chiar prima clipă.
— Mă cheamă Roza Lvovna... Dacă aveți buletin de oraș, vă primesc. Pînă la voi, au stat niște chiriași fără buletin și am avut dificultăți cu poliția.
— Acum nimeni nu vrea să le facă străinilor buletin de oraș, zise Lorina indispusă.
— Păi, dați bacșiș cuiva... Cu bani se face to-otul, le sugeră o idee bătrîna.
Plecară în căutarea altei gazde, dar pretutindeni erau refuzați categoric și tot administratoarea fu aceea care-i îndrumă la un om dintr-un sat suburban. Acela, pentru cinci mii de ruble, îi ajută să-și facă buletin provizoriu.
— Să vă fie de bine! Sînteți orășeni în toată legea! îi felicită omul, cînd le întoarse buletinele de identitate cu ștampila mult rîvnită.
Roza Lvovna de data aceasta îi pofti în casă. O tindă lungă, îngustă și întunecoasă ducea mai întîi într-o debara, apoi spre ușile celor două odăi. Una din odăițe era, chipurile, bucătărie, cu un lavoar slinos și un dulap demodat. O scară plină de pînză de păianjen ducea spre gura podului. Ușa, care dădea în cele două odăi, cu balamale de lemn, la deschiderea căreia parcă se trăgea alarma, o enerva pe bătrînă. Cînd au pășit pragul, ea își încreți fruntea... Odăile — una mai mare, alta mai mică — erau despărțite printr-o sobă de teracotă verde-închis.
— Aici o să stați, arătă bătrîna la divanul de lîngă soba afumată din odaia mare. Șifonier n-am, hainele o să le pu-uneți pe spetezele scaunelor și pe masa asta.
În odaie se aflau lucruri vechi, de anticariat. Deasupra unui dulăpior cu veselă, atîrna un tablou.
— Se cheamă “Jiguli”, preciză bătrîna.
Tabloul reprezenta o noapte cu clar de lună pe Volga, în inima Rusiei, un iaht plutind pe valurile line. Culorile tabloului te consolau. Pe peretele din stînga, între geamurile albe, stătea un orologiu, de frumusețe, pentru că pendulul mare, lucitor demult înțepenise.
— Le-am cumpărat de la niște soldați în ’45, pe cînd se întorceau din Germania. Am plătit trei sticle de votcă. Rusul... pentru votcă îți dă și cămașa de pe el. Azi cîteva muzee îmi propun bani pe el. Nu vreau să-l vînd, nu vreau. Cît voi avea zile, va sta să-mi mîngîie ochiul obosit de viață...
Bătrîna oftă din băierile inimii și se mișcă prin odaie, sprijinindu-se de masa rotundă, care se părea că e pusă acolo anume pentru așa ceva. Deasupra trecerii dintr-o odaie în alta stătea un aparat de radio, în formă de talger, care bîzîia întruna și era greu să deslușești ce se vorbește sau ce se cîntă. Lîngă etajera din alt colț, cu volumele mari enciclopedii sovietice, atîrnau portretele lui Lenin și Marx, alături — un alt tablou, după toate aparențele, de același pictor.
— Se numește “Pădurea”, comentă bătrîna, de parcă-i purta printr-o sală de expoziții. Am două tablouri moștenite de la părinți. Costă scump. Foarte scump...
“Pădurea” era mai puțin atrăgătoare. O pădure rusă în veșmintele iernii. În depărtare se vedeau o căsuță, un drum, la a cărui cotitură dispărea o trăsură...
În odaie mai era portretul unei fete, pe care vopseaua lucitoare crăpase ici-colo.
— Asta sînt eu... în tinerețe, zise deodată bătrîna. M-a pictat Alexandru Plămădeală. Maestrul venea des pe la mine... Eram tînără, atrăgătoare...
Oprindu-se la trecerea din odaia mai mare în cea mică, bătrîna le arătă, în dormitorul îngust, pe o noptieră, un gramofon cu difuzorul mare, în formă de crin.
— Mi l-a dăruit soțul în ziua nunții. A fost medic. Era cu 30 de ani mai în vîrstă și a murit demult...
— Funcționează? întrebă Victor, arătînd cu ochii la gramofon.
Bătrîna îl privi cu luare-aminte.
— Îți place muzica?
— Îmi place.
— Tineretul de azi nu ține la nimic, spuse cu indignare stăpîna. Fetele ce-au stat pînă la voi nu suportau muzica serioasă. Aveau un magnetofon cu cîntece de făceau niște figuri mamă-mamă!
— Nouă ne place și muzica ușoară și cea clasică.
— O clipă, zise bătrîna și puse o placă pe care o scoase dintr-un cotlon.
Mario Lanzza slobozi o voce de demult și de departe, iar în ochii bătrînei apăru o scînteie tinerească. Pleoapele i se umeziră...
Apoi bătrîna le istorisi ceva din viața sa. Răscoli prin vîltoarea anilor, aducîndu-și aminte de celebritățile pe care le-a întîlnit pe la stațiunile balneare, unde a locuit împreună cu soțul.
— Viața este trecătoare ca un rîu, oftă bătrîna. Mi-a rămas o singură dorință. Să mor fară chin. Pentru mine moartea e o fericire. Din păcate, ea mă ocolește. Parcă-mi zice: “Stai-stai, așteaptă...”. Dar ce să aștept. Sînt bolnavă, n-am nici o rudă apropiată...
Lorina făcu ordine în toată casa. Scoase afară gunoiul, deschise obloanele cu balamale ruginite, aduse o căldare cu var, unse pereții. Procură de la piață cîteva reproduceri din Tintoretto, Matisse, Van Gogh și înfrumuseță odaia. Dereticară debaraua, schimbară becul ars, procurară o măsuță, scaune, chemară meșteri să repare aragazul și aduseră o butelie cu gaz. Stăpîna nu mai putea de bucurie.
— Moldovenii sînt harnici, curați! exclamă ea. O știe fiece ovreu!
Uneori, după ce se întorceau din oraș de la vreun spectacol, bătrîna, dornică de vorbă, le aducea în cameră o lădiță ornamentată în stil oriental. Scotea de-acolo o rochie, pe pieptul căreia luceau cîteva medalii. Povestea îndelung despre anii războiului, pe care i-a trăit împreună cu soțul. Îmbrăca rochia cu decorații și se plimba murdară prin odaie, tot întrebînd dacă îi stă bine sau ba?...
— Tinerețea mea s-a pierdut pe drumuri... După o viață frumoasă la stațiunile balneare, a urmat cu totul alta. În timpul războiului am rămas fără copil și fără soț. Nu dea Dumnezeu să știți ce înseamnă războiul...
— Păcat că Israelul luptă cu arabii. Moare atîta lume! zise Victor cu sinceră părere de rău.
— Nu-i adevărat! Sînteți induși în eroare! se revoltă bătrîna. Ai auzit dumneata cum la München palestinienii i-au măcelărit pe sportivi? Ce vină aveau sportivii? În ochii bolnavi, cu pleoapele inflamate, licări o durere omenească și ura.
Roza Lvovna mai scotea din aceeași lădiță niște fotografii îngălbenite. Făcea ample comentarii, pînă începea să-și pregătească de ale gurii. La bucătărie înșira pe masă ulcele, castroane, borcănașe cu tot felul de legume, făinoase, carne și mînca, mînca întruna. Cică așa îi prescriseseră medicii! Pînă a se culca, încerca să-și amintească de obîrșie, de tinerețe, de bărbații care au iubit-o și au stimat-o.
— E o națiune deșteaptă!... îngîna dînsa. Ei au făcut numai bine popoarelor. Au săvîrșit revoluția. Au dat lumii pe Einstein, Kurceatov, Chaplin, Landau, Pasternac... Și astăzi, bieții, nu se pot aduna în țara lor... Vă pare că vorbesc mult? continuă Roza Lvovna. Veți ajunge și voi la vîrsta mea. Viitorul tinereții nu este altceva decît... bătrînețea! Omul toată viața trebuie să se învețe a îmbătrîni frumos. Mi se pare că am izbutit s-o fac. Iaca, numai rudele mi-au întors spatele... Oamenii nu prea știu a deosebi binele de rău. M-am străduit să fiu cinstită, dar... soarta mi-a hărăzit la bătrînețe ... singurătatea. Curînd voi muri, dar nu mă pot împăca cu gîndul că oamenii trec dintr-o epocă în alta, luînd cu ei invidia, trufia, răzbunarea. Putea-vor oare vreodată să scape de aceste metehne?
— Ce lecție de filozofie! zise Lorina cînd au rămas în doi.
— Îmi place s-o ascult, răspunse Victor.
Cu vreo două zile înainte, Victor se întîlni în oraș cu Emil. Colegul îi turnă o sumedenie de amănunte despre institut. Lucra ca de cînd lumea acolo. Îi relată atmosfera plăcută din colectiv, despre duduițele care fumează pe-un cap și-ți fac ochi dulci și multe altele...
Victor aștepta cu nerăbdare să vină la serviciu. Atîrnă pe pereți, printre tablourile luminate de becul mic, umbrit de un abajur roz, toate schițele proiectului cu orășelul copiilor și le cercetă îndelung...
Iar Lorina colindă orașul. Își cumpără haine. Îi plăti bătrînei chiria pe o lună. Avea o dispoziție plăcută și îngînă:
— De luni începem corvoada, Victore!
— Să fie într-un ceas bun! Cred că la serviciu e totuși mai bine decît la învățătură.
— Ah, ce naiv ești! La serviciu e numai proză... Roagă-te să nimerești într-un colectiv sănătos, să lucrezi și să creezi în pace.
10.
În prima zi de serviciu, Victor fu condus la etajul trei, într-o sală mare, cu trei rînduri de mese pentru proiecție “Robatron”. Un rînd de mese stăteau înșirate de-a lungul geamurilor mari, arcuite, alt rînd — lîngă coloanele albastre ce sprijineau tavanul, al treilea vizavi de biroul șefului. Șeful se odihnea undeva la mare și femeia de la serviciul personal îi arătă masa de lucru, îl lăsă să se acomodeze și plecă. În dreapta lui era masa lui Emil, iar în stînga, lîngă geam — a unei tinere blonde, cu ochelari.
Fata era suavă, cu o față de copiliță, diafană, cu buze subțiri și ochii ageri. Era vorbăreață. Îi răspundea cu amabilitate la orice întrebare. Află cu ce probleme se vor ocupa în viitorii ani. Victor înțelese că proiectele construcțiilor capitale din oraș se înfăptuiesc prin intermediul instituției lor...
Apoi veni Emil. Ceva mai volubil și degajat ca de obicei, intră în vorbă cu toți colaboratorii. Făcu două-trei bancuri, apoi, invitat de fată, ieșiră să fumeze.
— Ne-au sosit doi boboci, spuse cineva de la masa vecină. Ãsta mai în vîrstă e cu draci. Celălalt e frumușel. O fi însurat?...
— Da...
— Păcat...
Spre amiază, Victor încă nu se acomodase, nu se simțea în apele sale. Nu știa ce să facă, ce ocupație să-și găsească. După prînz, veni la femeia pirpirie, care-i dădu un halat vechi. Toți colaboratorii însă purtau halate noi. Emil se alesese și el cu unul nou-nouț, după ce-i spuse femeii ceva foarte hazliu, încît aceea se cotilea de rîs...
Lui Victor nu-i displăcu anturajul și discuțiile interminabile ale noilor colegi. Pereții înalți, albaștri băteau în culoarea valurilor liniștite. Pe unul erau zugrăvite castele, tufe de vie cu struguri copți, fructe... În această încăpere cîndva fusese un restaurant, unde se spunea că a mesit, în timpul războiului, însuși generalul Antonescu.
— Să facem cunoștință, auzi el vocea vecinei. Mă numesc Daniela. (Era fata care, adunîndu-și părul blond deasupra frunții, să nu-i acopere ochelarii cu ramă verde, își descoperi ochii căprui și zîmbi cu o sfiiciune copilărească.) Vom lucra împreună. Cînd n-o să-ți fie clar ceva, întreabă. Nu te sfii. Lucrez deja al patrulea an, am o anumită experiență.
— Am să apelez la ajutorul dumneavoastră.
— Nu căuta să-l seduci, interveni Emil. Are o nevastă foarte ațoasă, adevărată Xantipă.
— E adevărat? întrebă fata. Nici o problemă. Deocamdată nu văd nici o premisă să mă îndrăgostesc de el.
— Nu e armonie cînd cearcă să se iubească doi deștepți, ci atunci dacă se iubesc un hîtru și un deștept. Domnișoaro, dacă te vei decide, apoi să-i lași neapărat un urmaș dolofan... Emil tuși în silă, fără să-și termine gîndul.
Curînd se deschise ușa și în sală intrară niște persoane necunoscute. Vorbeau într-o limbă neînțeleasă.
— Cine-s? o întrebă Emil pe fată.
— Ca și voi... tineri specialiști din Tuva. Au absolvit institutul din Kîzîl. Se zvonește că sînt specialiști în construcția... iurtelor.
— Și unde au poposit? sări c-o-ntrebare Emil.
— Habar n-am... De vreo două zile șeful se tot porăie cu ei.
— Aha, făcu Emil, ghiontindu-l pe Victor. E clar, dar nu prea. Astăzi e botezul de muncă. Și totuși eu o să mă evapor. Trebuie să limpezesc niște chestiuni.
A doua zi Victor continuă să facă ordine la locul de lucru, cînd se pomeni cu Emil alături.
— Știi ce-i la mijloc, fiule? Sîntem în birou doisprezece tineri specialiști. Noi doi și zece tuvini.
— Pentru tuvini, problema spațiului locativ e rezolvată. Cică n-au unde trăi! Iar noi avem? Șeful a spus clar și răspicat: “Eu pe voi nu v-am poftit. Cine v-a trimis la institutul nostru, acela să-și bată capul... Acum avem nevoie de specialiști calificați...!”. Uite-așa, fiule, e pusă problemă cadrelor naționale. Vasăzică, se tuvinizeze arhitectura moldovenească și, în loc să aibă grijă de toți în egală măsură, îi căpătuiește cu apartamente de pe-acum?
— S-ar cuveni să ne dea și nouă un colțișor pentru trai cît de cît.
— S-ar cuveni, dar vezi... Pune, fiule, gărgăunii în mișcare: dacă nu ne vom gîndi noi la traiul de mîine, cine are s-o facă?
— Și care-i ieșirea din situație?
— Să obținem audiență la șef. Să știe dumnealui că nu sîntem niște papă-lapte.
— Așa, hodoronc-tronc? Nici n-am încălzit bine locul și să venim cu pretenții?
— Pe urmă o să fie tîrziu, spuse hotărît colegul. Să mergem.
Victor păși în urma lui Emil, care îl duse la ușa cabinetului cu inscripția “Kușnir Jakob Ruvimovici”. Se gîndea că o lună întreagă făcuse practica la institutul lui Maximilian, dar n-a știut că există un asemenea birou și un asemenea șef. Numele Kușnir, acest nume universal, prezent în onomastica a zeci de națiuni, parcă îi amintea de ceva.
— E rivalul tău de altă dată, zise Emil. La șah.
— Oameni buni, răspunse Kușnir la pretențiile expuse de Emil, nu vă putem asigura cu spațiu locativ pe toți deodată. Institutul n-a înaintat nici o ofertă universității. Voi ați venit ca unități suplimentare. Sincer vorbind, n-am o impresie grozavă despre gradul de pregătire a specialiștilor de la Alma mater.
— Aveți vreun specialist de la universitate aici? întrebă Victor.
— Dea Domnul să greșesc!
— Deși nu sîntem doctori în sexologie, zise Emil, știm că la noi în țară nu există oameni de categoria a doua. Conform Constituției, pe care o sărbătoriți și dumneavoastră în fiece an, toți avem drepturi egale! Cum i-ați asigurat pe unii absolvenți de mai ieri ai universității, așa va trebui să ne asigurați și pe noi.
— N-am nici o obligație față de voi! răbufni șeful cu vocea-i seacă. Problemele repartizării spațiului locativ le rezolvă administrația institutului, în frunte cu Maximilian. Eu sînt lucrător de rînd, ca și voi. De altfel, tuvinii au venit de la o depărtare de mii de kilometri și n-au unde trage... Voi vă mai duceți pe acasă, mai luați cîte o torbă cu merinde de la părinți, pe cînd ei... Și țineți cont că ei vor ridica prestigiul arhitecturii în republică. Se va începe construcția circului în oraș și ce ne facem fără secretul arhitecturii iurtelor...
— Poveștile acestea să i le spuneți lui mutu, altor consîngeni de-ai dumitale, care au sosit de la Tighina împreună cu familiile lor și nu de la mii de kilometri. Emil se simțea tare pe piață. Dacă n-o să ne asigurați și pe noi cu camere în cămin, să știți că facem un tărăboi de care n-a mai auzit institutul. Nu vă uitați că avem doar o zi de muncă, sîntem capabili să ne descurcăm cu orice mafie locală...
— Ce-ți permiți, tinere?
— Eu caut adevărul! răspunse Emil, gata să se ia la harță cu șeful.
— Bine, zise deodată moale și împăcat Kușnir. Vom vedea ce putem face... Poate mai întîi o să-ți dăm dumitale, apoi peste o lună-două lui Inereanu.
Peste o zi, Emil ieși din biroul lui Kușnir triumfător.
— Fiule, ca să dobîndești ceva în viață, precum ți-am spus adesea, trebuie să știi unde să bați...
— Poate că șeful are parțial dreptate, îngînă Victor, neînțelegînd extazul colegului. Doar tuvinii ne sînt oaspeți, iar moldovenii totdeauna au fost ospitalieri.
— U-u-ff! Ce primitivism local, fiule! Mai crește nițel în înălțime și nu lăsa să-ți țîsnească de pe buze asemenea nerozii. Uite ce se face peste gard. Tuvinii astăzi ne sînt oaspeți, iar mîine n-o să te poți spăla cu toată apa Bîcului de ei. Ești băiat deștept, dar uneori... te prostești. Pe cînd eu, vezi, m-am certat cu cneazul și mi-a dat, ca pentru un celibatar ce sînt, o cameră în cămin! Cu familiștii cică problema e mai slută. Dar nu fi nici tu găgăuță. Ia-l cu asalt, altfel o să stai mult și bine la gazde particulare. Kușnir a spus c-o să facă tot posibilul să te asigure și pe tine, după ce va aranja tuvinii. Ia seama să n-o facă la sfîntul așteaptă. Cu mine a înfundat-o. Puteau să-l apuce năbădăile și, precum știi, oamenii la bătrînețe au grijă de sănătatea lor. Deci ține-l mereu în joc și vei reuși!
Curînd de ei se apropie Kușnir și îl prezentă tinerilor specialiști pe Naum Zelțer.
— Dumnealui o să fie șeful vostru. Toate chestiunile le discutați cu el, apoi Kușnir îi prezentă pe Emil și pe Victor. Vă urez o colaborare fructuoasă. Tovarășul Zelțer e un specialist de forță.
După aceea, Naum Zelțer le aduse tinerilor colaboratori un proiect elaborat de Kușnir, pe care zise că îl considera patriarhul arhitecturii moldovenești.
— Dacă vor apărea unele întrebări, cui să ne adresăm? se interesă Victor.
— Mie, zise autoritar Zelțer.
— Fiule, știi aptitudinile mele în arhitectură.Te-aș ruga să depui eforturi ca să le ștergi nasul. Dacă-o fi posibil, să-l pui la respect pe “patriarh”... Sînt sigur că are unele păcate, doar că nimeni nu i le spune. Eu însă dacă le voi afla cu ajutorul tău...
— O să-ți dai concursul bănuiesc?
— Din păcate nu, fiule.
— De ce?
— Pare-mi-se, m-am îndrăgostit și trebuie să m-apuc de capul duduiței blonde, zise Emil. E prea mîndră. Ea nu știe că are de furcă cu un lup bătrîn.
— Succes!
— Plec la vînătoare! răspunse Emil.
Victor studie minuțios proiectul lui Kușnir și, spre uimirea lui, făcu o descoperire senzațională. Kușnir evaluase valoarea apeductului unui sector al orașului, care funcționa al zecelea an, dar, conform cu devizul estimativ, apeductul pe planul fixat era instalat pe o parte a străzii centrale, iar în realitate țevile fuseseră fixate în partea opusă... Încă din anii studenției vedea deseori prin oraș, în sectorul cu pricina, apeductul avariat din simplul motiv că se conduceau de documentația, în capul căreia stătea iscălitura “patriarhului”. Mecanizatorii săpau schema și... avariau apeductul. Era o greșeală care putea fi calificată ca fraudă. Victor se plimbă vreo două zile pe străzile unde era instalat apeductul și mai descoperi un adevăr: realizarea construcției în cauză implica mari cheltuieli. Kușnir recursese la un șiretlic: să construiască apeductul fără a atinge clădirile vechi, iar în proiect să indice cele mai eficiente și progresiste metode. Dacă cineva i-ar fi reproșat, “patriarhul” ar fi dat ușor vina pe realizatorii proiectului. După zece ani de zile, a avut loc inventarierea tehnică a apeductului și s-a efectuat același calcul! Cu semnătura lui. Chipurile a fost verificat cu originalul. Pentru “trebușoara” aceasta Kușnir, împreună cu brigada lui Zelțer, s-a învrednicit de o primă colosală...
* * *
Cu venirea iernii, Roza Lvovna se îmbolnăvi grav. De îndată ce mergeau la culcare și se stingea lumina, ea începea să geamă. O durea ficatul și durerile deveneau insuportabile. Bătrîna se văicăra în gura mare:
— Maiera mea, maiera me-e-a-a!!!
Victor sărea din așternut, ținea o fugă pînă la taxofonul de la colțul străzii vecine și abia pe la miezul nopții, în dreptul porții lor, sosea ambulanța. Bolnavei i se administrau injecții ca să doarmă pînă dimineață.
— Mi-e milă de ea, zicea Lorina. Am pleca la altă gazdă, dar nu mă lasă inima s-o părăsim. N-are pe nimeni... Mi-a spus un jurist că dacă o vom îngriji, după decesul ei casa ne va rămîne nouă...
— Ce îți mai trece prin cap? făcu Victor. Þi-ai găsit la ce să te lăcomești.
— Păi tot n-are nici o rudă apropiată, iar pentru o familie tînără un adăpost propriu e important.
— O fi, dar să-l obții pe cale cinstită.
Într-o seară, Lorina îi mărturisi:
— Pare-mi-se, sînt gravidă.
Victor o aduse la piept și-o sărută:
— Un bebeluș drăguț ne-ar face viața mai fericită și mai plină!
* * *
Proiectul “patriarhului” îl revolta. Îl studie încă o dată, ajungînd la aceeași concluzie: Kușnir e mistificator! Nu putea să-și stăpînească indignarea și îi povesti lui Emil despre cele descoperite.
— Fiule, e prea devreme să-i dăm peste nas... Nițică răbdare. Scuză-mă, simt că mă pîrpîlesc de dragoste și nu-mi arde de arhitectură.
Emil se învîrtea în jurul Danielei ca un cocoș, semănînd prîsneli și invidie printre celelalte fete bătrîne...
Daniela îl învăța cîte ceva pe Emil, care era mereu în preajma ei, îi spunea bancuri. El era ghiduș ca totdeauna și fata abia-și stăpînea hohotele de rîs. Emil dădea bucuros din capu-i chel. Victor știa că fata e specializată în bionica arhitecturii, ramură interesantă, dar Emil n-o lăsa să se concentreze.
Într-o zi, pe la prînz, Victor auzi o discuție a celor doi:
— Cîți ani ai, domnișoară?.. Te ții tare pe piață, refuzi să mă urmezi la un apartament conspirativ, să facem dragoste?
— Chelia dumitale nu-i capabilă să determine o vîrstă a unei domnișoare?
— Și totuși? insistă Emil obraznic.
— Femeia are trei vîrste, zîmbi Daniela. Prima e cea din buletinul de identitate, a doua — cea reală, a treia — cea pe care o spune ea. Mai sînt probleme?
— Nu. Dacă ți-aș propune o legătură amoroasă?
— ’Geaba îți cheltuiești energia. Mai bine du-te și descarcă un vagon cu ciment la gară.
— Ce muiere! i se plînse lui Victor seara, cînd mergeau pe stradă. Deșteptăciunea și ingeniozitatea ei mă doboară. Oare sînt atît de limitat cum mă socoate? Își ridică prețul cu zi ce trece. Între noi se adîncește hăul neînțelegerii. Dar ea nu știe cu cine are de-a face...
În orele de răgaz, Daniela se alătura lui Kușnir. Avea grijă să-i aprindă țigara. La prînz jucau șah, pierzînd partidă după partidă, astfel veselindu-l pe șef. Simțindu-se oarecum ofensat, Emil îi zise Danielei:
— Nu-l invitați pe Inereanu la partidele de șah?
— În gașca sînt numai cunoscătorii în materie, domnule! Cei care știu a deosebi doar nebunii de pioni n-au ce căuta...
— Ha-ha! Inereanu vă bate măr pe amîndoi!
— De la vorbă pînă la faptă e-o cale-atît de lungă... zise fata cu îndoială.
— Fiul vă bate măr! Pun pariu o poală de bardace și un băț... de cîrnaț...
— Te rog, Emile, nu-mi fă publicitate, zise Victor. Trebuie să ne învățăm a lucra, apoi șahul.
— La noi în birou au fost angajați grozavi... Acuma nu mai lucrează nici unul... S-au concediat în baza propriei cereri, surîse fata. Adevărul e adevăr. Ce-ai vrea acum, Emile?
— Eu? se miră Emil. Vreau... trup de femeie...
După două săptămîni de lucru, Victor rămase... șomer. Își lua de acasă cărți și, în exemplul celorlalți colaboratori, citea ore în șir. Femeile, cînd auzeau că în magazinul din apropiere s-au adus mărfuri deficitare, țîșneau în stradă ca ghiulelele și se întorceau bine dispuse, încărcate de cumpărături.
Emil însă nu-și făcea nici un fel de probleme. Se împrietenise cu cîțiva din cei care se considerau elita biroului. La prînz, colaboratorii se îmbulzeau la mesele de șah. Emil era printre ei, Victor, rămînînd singur. Uneori ațipea pe masa de proiectare... Odată Kușnir, observîndu-l, veni, îi puse mîna pe umăr, arătîndu-i la ceas, rosti povățuitor: Ziua de muncă a început.
— Bateți-vă cu pumnul în piept, că sînteți “patriarhul” arhitecturii.
Kușnir rămase perplex.
— Ce obrăznicie! Ce obrăznicie!
Era nemaiauzit în biroul lui.
— De ce nu se lucrează? întrebă supărat Zelțer, netezindu-și mustața scurtă.
— N-avem ocupație, răspunse Victor.
— Sărmanii! exclamă Kușnir, punînd mîinile în șolduri a necaz. Acușica...
El îi făcu semn șefului de depozit, rugîndu-l să aducă un proiect.
— L-am studiat, zise Victor. Am studiat toate proiectele din aceste dulapuri.
— Atît de repede? De cînd sînteți angajați la noi, bobocilor? Kușnir își holbă ochii de după lentilele groase ale ochelarilor cu ramă argintie.
— De o lună și jumătate, răspunse Victor.
— Victor Inereanu a absolvit universitatea cu mențiune, rosti Emil mîndru.
— N-ai jucat cîndva șah, Victore? se interesă șeful părînd că-și amintește ceva.
— Joc și acuma...
— Ești ranchiunos! îi replică șeful. Peste vreo oră să treci pe la mine.
Victor își luă notițele și intră în biroul lui Kușnir, o sală mare cu portretul lui Marx pe perete. Vorbi la obiect. Se vedea că șeful uitase unele detalii ale proiectului și rămase șocat de gafa cu apeductul. Tresări.
— Îndrăznești să mă bănuiești în mistificări, bobocule?
— Credeți că ele lipsesc?
— Nu dumneata trebuie să mă înveți cum se fac copiii. Pardon, cum se proiectează...
— Firește, Iakob Ruvimovici.
După discuție, lucrurile luară o altă întorsătură. În fiecare dimineață, la intrarea în institut stăteau Zelțer și Kolker cu cîte o brasardă și-și notau cînd venea la serviciu fiecare colaborator. În timpul zilei de muncă, Victor observă că în biroul lui Kușnir intra, cu mers legănat, Ivan Ologul, un grăsan în pălărie, cu două rînduri de bărbie, pe care și-o camufla sub gulerul trenciului negru de piele veritabilă. Veșnic purta o mapă în care părea că are documente de o valoare inestimabilă. Era securist. Ivan Ologul îl chemă și-l impuse să completeze o anchetă. Peste o săptămînă, Victor primi un răvaș de la taică-său, care-i spunea că a fost chemat la securitatea raională și, printre altele, întrebat dacă n-a avut vreodată feciorul său o traumă la cap!...
Se mai știa că, o dată cu apariția lui Ologul în birou, începe ora mesei. Securistul juca șah și părea că este prieten cu toată lumea.
— Nene Ologul, zise Emil într-o zi, orice-aș da să am și eu o pereche de ochelari ca ai dumitale. La vară plec la mare, iar acolo, precum știi matale, soarele e necruțător și am probleme cu ochii, iar în jur mișună spioancele în slipi, fără sutiene.
— Nu fi obraznic, june! puse punct discuției securistul.
O altă persoană care atrase atenția lui Victor era Goriță Nedelschi, un tînăr înfrățit cu buna dispoziție. Dacă afla vreo noutate deosebită, alerga mai întîi să i-o spună lui Kușnir, iar dacă se întîmpla ca acesta să lipsească, nu-și găsea loc. Era nerăbdător să bîrfească...
Victor și Emil, la porunca lui Zelțer, începură se repare ramele pentru proiectele. O săptămînă au tot meșterit cu ciocanul și rigla. Alături lucrau tuvinii, care se plîngeau că în oraș nu-i în vînzare carne de cămilă.
— Adresați-vă șefului, zise Emil. Lui îi place și cea de găină de la țară, crescute fără pesticide...
Tillea Boldî, cel mai răsărit dintre tuvini, dădu fuga la Kușnir, ca peste cîteva clipe să iasă împreună cu șeful și să arate cu degetul către Emil:
— A zis... El amăgit!...
— O să te pedepsesc... se înfurie Kușnir.
Veni și Ologul.
— Nimic deosebit, interveni Emil. Tuvinul caută carne de cămilă, mîncarea lor preferată, iar în oraș nu-i. I-am sfătuit să se adreseze conducerii. Ce gafă am comis?
— Gura! se răsti deodată Zelțer, venit ca la pojar...
Spre seară, pe avizierul biroului apăru un ordin, în care Emil și Victor erau admonestați pentru atitudine neserioasă față de obligațiunile lor în timpul orelor de lucru.
— S-au înfuriat dihorii! constată Emil. Au să ne pape cu tot cu mațe. Dar nu se mîntuie lumea cu ei.
— Victor, zise Daniela, ești băiat inteligent. Nu te uita la ceea ce trăncănesc.
— Niciodată nu m-am lăsat dus de căpăstru. Proiectul apeductului trebuie rebutat. Am s-o spun oriunde voi fi întrebat.
— Ia seama. Cine se pune în poară cu “patriarhul”, o înfundă repede.
— Nu cred s-ajung vreodată să-i pot suferi, zise Emil. Trebuie să-mi strîng catrafusele și să plec...
Acasă Victor nu-i spuse soției necazurile de la serviciu. Lorina se plîngea că are o șefă ce o supraveghează ca un jandarm: să nu vorbească, să nu stea o clipă fără treabă. Brigada lor e la antrepriză, la autogestiune și au plan. Victor o consola. Uneori, lua bilete la operă sau la balet și mergeau la teatru, ca să încheie zilele, săptămînile, lunile mai ușor.
11.
Noutatea că Emil se concediază îl ului pe Victor. Deși încă nu era hotărît, Emil dorea să fie cît mai mult alături de Daniela. El îi dădea tîrcoale cu insistență. O conducea serile pînă la stația de autobuze din apropiere. Și fata parcă își schimbase atitudinea față de el. Deveni mai atentă; îl savura mereu cu privirile. Îl aștepta... Și nu-i mai aprindea țigara lui Kușnir. Iulia Semionova, o colaboratoare cu “licență” de fată bătrînă, îl tot descosea pe Victor:
— Prietenul tău se însoară cu Daniela?
— Întreabă-l pe el.
— Nu îndrăznesc. Mi-i antipatic.
Victor în primele luni de lucru se pomeni împovărat și de alte griji. Situația de la serviciu îi părea imprevizibilă și tulbure. Lorina suporta tot mai greu sarcina. Prinse să aibă grețuri; devenea din ce în ce mai capricioasă. Vroia ca Victor s-o însoțească pretutindeni: la teatru, la film...
Bătrîna se străduia să fie atentă cu ea. O învăța să facă mîncăruri. Dacă Lorina rămînea acasă cu scutire de la medic, Roza Lvovna îi povestea despre “nimicurile” pe care trebuia să le știe o nevastă în perioada de sarcină și a lehuziei.
Lorina era în așteptarea concediului prenatal.
— Gîndește-te că mîine-poimîine vom fi tineri părinți, îi dăscălea soția. Trebuie să facem rost de niște hăinițe.
— Am auzit că nu se cumpără nimic dinainte, răspundea Victor. Cînd o să fii la maternitate, voi cumpăra totul.
* * *
Victor vedea aievea, prin întuneric, turla veche a bisericii din satul natal. Un clopot mare suna în urechile pereților, pînă se desprinse de clopotniță și căzu zgomotos peste umbra nopții. Apoi... se făcu lumină, izbucni o pară albastră și din clopot apăru Vifor Roșu... Puternic, fioros. Se șterse satisfăcut pe mustață. “Ziceai că vei rezolva chestiunile ce țin de soarta poporului meu, îi reproșă Victor. Cum de s-a întîmplat că peste tot în institutul nostru-s numai oameni de alte neamuri și unde și unde cîte-un băștinaș? Trîmbițezi peste tot că ești eliberatorul, salvatorul nostru...”.
“Așa e! Vă stăpînesc datinile, destinele, altfel ce stăpîn mai pot fi, ș-apoi... prefer să spun adevărul... Ha-ha! Sînteți o generație de neam ruptă de trecut, neacomodată la prezent și neîndemînatică în viitor. Parcă ați atîrna în aer... Tot neamul vostru e născut dintr-un vis, e adormit și mințit de iluzii. Pe mine situația voastră mă aranjează. N-o să vă permit să reveniți în albia firească nici timp de un secol, pînă nu vă veți deprinde cu ale mele definitiv. Astăzi, credința în Hristos nu e la modă, dar în lume totul se schimbă spre bine; odată și odată vei crede și tu, dar eu voi face ca și Dumnezeu să fie altul. Atunci, neapărat vei încerca să te întorci la credință și credința, vrei nu vrei, îmi va aparține tot mie”.
“Dar n-ar fi mai bine să ne nimicești de pe-acuma? Doar acesta ți-i scopul final. Cu ce putem noi exista, dacă ne nimicești sufletul?”.
“Oricît aș vrea să se întîmple, nu-mi e convenabil să vă nimicesc acuma. Chiar și atunci cînd ați pierdut credința în Dumnezeul adevărat și ați rămas doar cu cea mai de temut credință a voastră — dragostea față de muncă...”.
* * *
Lorina se simțea tot mai rău. Ziua trebăluia împreună cu gazda la bucătărie, ca seara să-l servească pe Victor cu fel de fel de bucate. Și Victor se străduia s-o îmbărbăteze, s-o veselească. Povestea tot feluri de întîmplări năstrușnice, care, chipurile, au avut loc la cutare minister, departament, organizație din oraș. Se interesa cum și-a petrecut soția timpul liber și ce noutăți a cules, stînd pe la cozile din magazine?
— M-am întîlnit cu Emil, zise într-o seară Lorina, cu o umbră de tristețe în voce. Mi-a povestit cazul cu tuvinii... Curată porcărie! De ce nu mi-ai spus și mie despre toate?
— La ce bun?
— Trebuie să bați fierul cît e cald! E penibil cînd “mașina birocratică” a societății te ignorează! Cu asemenea atitudine neglijentă nu vei obține nimic. Așa-s timpurile. Ca să obții ceva, trebuie să fii mai insistent. Obișnuiește-te cu asta.
— Crezi că există vreo altă soluție?
— Nu umbla ca un terchea-berchea, ci mai treci pe la Maximilian.
— Mi-e oarecum...
— Îți va fi mai ușor cînd vei dormi cu pielea pe urzici?.. Spune-i directorului că ți-e greu, că n-ai acoperiș deasupra capului, iar eu curînd voi naște. Mai lasă naibii proiectele. Ești capul familiei. Doar tuvinii au deja cămin, înseamnă că e posibil să-ți dea și ție. Doamne, sînt eu bărbat să lucrez în locul tău!..
A doua zi Victor își luă inima în dinți și intră la... Kușnir.
— Mai întîi de toate, demonstrează-ți aptitudinile de specialist, apoi vom vedea, zise șeful calm, fără a-și lua ochii de la hîrtiile de pe birou. Ce să te învăț?.. Știi a juca bine șah. În arhitectură de asemenea pare-mi-se că te pricepi, așa că o vei înțelege și pe asta.
— Ai rezolvat ceva? întrebă Emil.
— Cine stă să te asculte? făcu necăjit Victor.
— O, mon Dieu! Bătaia asta de joc, unde totul se vinde și se cumpără, n-am s-o tolerez mult! Cine-i obraznic, obține locuințe, iar toate posturile faine sînt în mîinile lor. Numai ei să fie unșii lui Dumnezeu.
— Lasă... îl întrerupse Victor. Argumentele tale n-au nici un temei. Vorbești multe, dar faci puține...
Emil îl privi încruntat, dar nu zise nimic. Cînd orologiul vesti sosirea prînzului, iar pe ușă apăru Ivan Ologul cu neprețuita-i mapă, Emil, stînd cu mîinile în buzunare, strigă:
— Tovarășe Ologul, spuneți-le unor neinițiați tineri specialiști cine sînteți? Kușnir ne amenință mereu, dacă ne vom revolta că toate posturile cheie din institut sînt în mîinile veneticilor ne va da pe mîna dumneavoastră și-atunci, păzea!
— Ce s-a întîmplat, tinere? făcu Ologul, dosindu-și rîndurile de bărbie în cămașa cu bentiță.
Emil zîmbi larg:
— Lumea zice că semănați ca două picături de apă cu Lavrentie Beria.
— Păi, asta mă întreb și eu! zise Ologul, tremurîndu-i fălcile învinețite. Ce s-a întîmplat? De ce Kușnir vă dă drept sperietoare pe amîndoi? Mai ales pe Inereanu...
12.
Plimbîndu-se de unul singur prin parcul Eminescu, Victor se lăsă furat de cele mai bizare gînduri. După ce Emil și-a permis să-l ofenseze pe Ivan Ologul, relațiile cu șeful se agravaseră și mai mult, însă el se străduia să fie calm, să-și vadă de treabă. Deseori își amintea de vorba lui Vasile Þapoc, care afirma că, dacă nu ești capabil să aduci vreun folos, încearcă măcar să nu faci rău... Era tot mai mult cu gîndul la proiectul mult visatului orășel. Încă nu-l arătase nimănui. Proiectul avea multe lacune, dar ideea prindea contururi tot mai clare. Știa că orice proiect are nevoie de o gîndire globală. Dacă planul este șubred, lucrarea nu-i decît o înșelăciune, o eroare. După seismul din primăvară, fuseseră avariate mai toate edificiile proiectate de biroul lor, însă la răspundere au fost trași... constructorii. Pe cînd arhitecții în frunte cu “patriarhul” Kușnir s-au ales de fiecare dată cu... prime! Victor știa că șeful își are gașca lui, ai cărei membri mai mult taie frunze la cîini. Printre ei era și Ivan Ologul, care zilele trecute îl chemase într-un cabinet aparte și-l preîntîmpinase că o atare “ideologie”, care împarte societatea sovietică în străini și băștinași, cum face el și Emil, nu miroase a bine.
— Poți ajunge și în Siberia, dragul meu! Fii cuminte și nu căuta pe dracul. Ai un ban de cheltuială, un serviciu. Lucrează și nu-ți vîrî nasul unde nu-ți fierbe oala.
După convorbire, Victor se retrăgea la masa de lucru. Tot mai des intra la șef care, ascultîndu-l, încrețea fruntea și schimba grăbit o pereche de ochelari cu alta.
— Gîndește-te și tu, june! zicea Kușnir. Nu cred c-o să descoperi America, făcîndu-ne mereu observații la proiectele realizate, de altfel apreciate la justa lor valoare de către comisiile de stat.
— Atîtea lacune... Comisia de stat a putut să le treacă cu vederea? Proiectele studiate sînt un plagiat primitiv de pe cele ale lui Aștorski din Moscova.
— Ce-ți permiți dumneata, june, să mă bănuiești?! Nu-ți pare că-ți îngădui prea multe? Nu te-aș sfătui să fii atît de categoric. Ești încă un ageamiu în arhitectură. Ia seama ce spui!
— Dumneata tratezi colaboratorii ca pe niște puști de la grădiniță. E puțin ridicol.
— Dumitale te supraapreciezi? Ca să vezi! tuna și fulgera Kușnir.
— Decît să te pui în poară cu boșorogii din birou, îi spuse Daniela la sfîrșitul zilei, mai bine ai scoate la capăt proiectul despre care vorbești și l-ai prezenta lui Maximilian. Directorul are o atitudine loială față de tinerii specialiști.
— Am nevoie de condiții.
— Fii pe pace, zise fata drăguță, în pantaloni albi și pulover negru. Împărtășește-mi ideea proiectului tău...
Îi povesti. Fata îl ascultă cu surîsul ei enigmatic pînă zise:
— Curios... de aceeași problemă se ocupă și Izea Gronberg, aspirantul lui Kușnir. O să ai concurență bună... Orășelul dumitale, deocamdată, nu este decît o fotografie. Gronberg a realizat articole publicate pe această temă. E un specialist recunoscut în țară.
— L-am studiat... Nimic original. Totul e după vechile șabloane. Eu mi-aș dori un proiect cu elemente ale arhitecturii naționale.
— Dacă dorești, o să te ajut...
Convorbirea au continuat-o după orele de serviciu. Era prima dată cînd ieșiseră împreună.
“M-am născut și mi-am petrecut copilăria în Kamceatka, îi spuse Daniela, la nordul peninsulei, într-un loc pitoresc, dar fără ciripit de păsări. Tata e colonel, iar mama l-a însoțit toată viața prin locurile unde și-a făcut serviciul. Acum s-au stabilit la Nadîm, în Taimîr. Aici avem apartament la bloc. Eu locuiesc singură. Ei nu vor să se întoarcă...
— De ce nu te căsătorești? Ești simpatică, deșteaptă...
— Nu găsesc un bărbat pe potriva sufletului. Pe an ce trece, observ tot mai mulți bădărani. Dacă ar fi să am două vieți, una aș trăi-o ca experiment și m-aș căsători cu primul băiat întîlnit în cale. Din păcate însă am numai o viață și nu vreau s-o ratez.
Victor se surprinse că se gîndește mai mult decît s-ar cuveni la Daniela. Lorina însă îl readuse la grijile cotidiene:
— Ai cam uitat de mine, soțioare, îi reproșă ea. Pari a fi mai mult oaspete în casă.
— Mai rabdă puțin! zise Victor netezindu-i burta. Termin proiectul, îl vînd și...
— Copilării! surîdea Lorina necăjită. Mai bine te-ai gîndi la proiectul pe care l-ai zămislit în burta mea. Nu ești în stare să obții o cămăruță în cămin. Îți spun a suta oară: nu vreau să-mi cresc copilul în condiții antisanitare!
— Kușnir a spus că la anul...
— Cînd s-a oua țiganul!... Chiar mîine treci pe la Maximilian să-i explici în ce condiții trăim.
— Voi încerca...
— Nimeni n-are să umble pentru tine. Ia exemplu de la Emil.
A doua zi — de voie, de nevoie — Victor intră la director.
— Problema căminului ține de competența lui Kușnir, zise calm directorul. El cunoaște situația, el rezolvă...
Victor pricepu că nu e cazul să continue discuția. Ieși. Apăsat de necazuri, veni la Kușnir.
— Pentru ce fel de merite, bobocule? făcu teatral șeful biroului. Înaintea dumitale sînt șaisprezece persoane ce așteaptă cămin. Dacă ai pretenții, adresează-te Guvernului.
Victor n-avea ce spune. Îl rodea un sentiment de revoltă. De ce trebuie să sufere? Toate națiunile în țară sînt egale. De ce rușii, evreii, tuvinii au fost asigurați cu spațiu locativ din chiar primele zile de muncă la institut? De ce băștinașii n-au loc? Își îneca amarul, căci de jur-împrejur vedea un zid enorm, care iată-iată părea că se risipea peste el.
Victor nu-i spuse nimic Lorinei despre convorbirea avută cu Maximilian. Ea însă începuse a-i pricepe stările sufletești.
— Victore, parcă ne-am afla acasă, dar casa noastră e mutată într-o țară îndepărtată și străină. E de ajuns să ieși în stradă ca să te convingi. Oare Kușnir și Maximilian nu înțeleg lucrul acesta?
— N-o să mai vorbesc cu șeful pe această temă, mi-e scîrbă. Dă-l dracului! Mai bine plecăm cu traiul acasă. Tata ne așteaptă. Scrie că-i este urît și pereții sună a pustiu...
— Ideile tale sînt aiurite...
Noaptea băga capul sub plapumă. Nu vroia să asculte nici gemetele bătrînei, nici dojana soției. Dorea să-și recapete libertatea și liniștea. Celelalte se vor rezolva de la sine.
A doua zi ceru sfat de la Emil.
— E slut, fiule! Te-ai angajat într-un spectacol interesant, în care, în afară de tine, mai joacă actori de forță. Îmi pare rău, dar împacă-te cu realitatea... Ești încă în viață și mișcă mușchii cît poți... Mai ales mușchii vinelor de jos... Apoi, ține minte că nimeni nu pleacă din această viață... viu. În jur e mizerie, dar regele își prinde la piept medalie după medalie, punînd satrapii să-i cînte osanale, precum că anume el, regele, este creierul! Cred că omenirea n-a asistat vreodată la o piesă mai absurdă. Avea dreptate mama cînd îmi spunea: “Bun băiat ești, Emile, dar la rea vreme te-ai născut“. Nu vezi că în institutul ăsta n-ai nici o perspectivă? Iar tu nu prezinți nimic pentru ei. Ei stau în fruntea coloanei, iar noi în coadă. Ei au distincții, au merite, pe cînd noi... E nevoie de un cataclism, de un cutremur, ca să survină vreo schimbare radicală.
— Curaj, Emile, leatul nostru abia își ia avînt. Dumnezeu are grijă are să le găsească tuturor locul cuvenit. Proștii totdeauna își găsesc locul cel mai călduț. Unicul meu sfat e să ieșim din locul ăsta murdar.
— Și apoi?
— Ne vom găsi alt serviciu. Doar există locușoare unde te poți simți ca peștele în apă. Atît că trebuie să le cauți.
La sfîrșitul orelor de muncă, în birou apăru Ologul, care-i chemă pe amîndoi într-un cabinet. Securistul scoase din mapă o foaie și îi spuse lui Emil:
— Ești concediat, ți se interzice să mai practici arhitectura. Tu, i se adresă lui Victor, fiindcă ți-a fost limba puțin mai scurtă, te alegi cu admonestare. Discuția rămîne între noi. Semnați că o să păstrați secretul de stat... Tu, Emile, te concediezi în baza propriei cereri. S-a înțeles?
— Totu-i clar, zise Emil iscălindu-se. Pe timpul lui Stalin, aș fi pățit-o și mai rău.
— Întocmai, conchise Ologul, dosind hîrtia în mapă.
— Seara Emil a plecat amărît în drumul lui, iar Victor a avut o convorbire cu Daniela.
— După ce am refuzat să mă căsătoresc cu el, Emil devenise insuportabil, zise fata. Îl interesau doar banii.
— El a deprins arta de a face bani, aprobă Victor.
— O fi, dar tu nu ești capabil să-i modifici caracterul, oricît de mult ai vrea.
— Amicul totdeauna a fost un diplomat iscusit. Și asta prinde bine în viață. E o artă destul de dificilă...
— N-ai dreptate. Oamenii ar trebui să înlocuiască cuvîntul “dreptate” prin “sinceritate”. Sinceritatea e mai presus de toate; ea vine din suflet, iar dreptatea deseori se naște pe vîrful limbii... Cîndva o să înțelegi adevărata față a prietenului tău...
* * *
Era pe la mijlocul iernii. Ramurile copacilor se acopereau cu polei. Pe geamuri apăruseră flori de gheață. Soba încălzea prost și Victor se apucă să curățe ursoaica. La călduț, Lorina deveni calmă și mai liniștită. Pe Roza Lvovna o mai slăbiră durerile. Dacă toți ai casei adormeau, Victor citea. Vifornițele atingeau firele de telegraf ca pe niște strune, stîrnind sunete înăbușite. În muzica nopții Victor îl vedea aievea pe Vifor Roșu, ca totdeauna îndrăzneț și, firește, dornic de vorbă.
— Vreau să înțelegi că multe în viața ta se schimbă în bine prin spiritul meu, îi spunea el.
— Cu ce îți sînt dator, că mă abați de la treburi? întreba Victor.
— Aș vrea să știi că pe pămînt, sub ape, în cer, îl înlocuiesc pe Atotputernicul și tu trebuie să crezi în mine...
— Să cred în forța ta ori să sper c-o să mă ajuți să mă căpătuiesc cu un apartament, să am un copil sănătos, un serviciu pe plac...
— Îndeplinirea tuturor dorințelor tale depinde numai și numai de mine. O să le ai pe toate cu trecerea vremii...
Victor încerca să vadă pe cineva în odaia luminată de lampă, însă numai viscolul de afară dădea semne de viață. Aerul din odaie devenea rece. Bătrîna de la o vreme folosea “Vipratoks”, “Bom-Benghe”...
Pe la cîntatul cocoșilor, se trezea Lorina și îl ruga s-o însoțească pînă afară. Respira aer curat și se plîngea că în odaia mică simte uneori că se sufocă... În fața casei stăteau multă vreme în tăcere, contemplînd ninsoarea, luminile jucăușe ale stelelor.
— Poate pleci totuși acasă, la țară? o îndemna Victor. Pînă vei naște...
— Mă tem. Ca niciodată simt că alături de tine mi-i mai ușor. Te implor: lasă toate grijile și caută o gazdă acătării! Cum o să cresc copilul împreună cu Roza Lvovna, mofturoasă și bolnavă?
După serviciu, Victor cutreieră orașul în căutarea unei gazde.
13.
Într-o dimineață, Victor venise la serviciu devreme. Vroia împreună cu Valeriu Curtu să definitiveze proiectele pe care le ceruse Zelțer în ajun. Au muncit pînă aproape de prînz, cînd sosi Daniela.
— Pare-mi-se, în anticamera lui Maximilian soția ta se ciondănește cu secretara, zise fata.
Victor urcă scările la etajul patru... În anticameră o găsi numai pe secretara blondă, durdulie, care bombănea supărată:
— Ce oameni! Le spui de zece ori că nu se poate, iar ei dau buzna fără nici o rușine...
Nehotărît, Victor stătea lîngă ușa capitonată a cabinetului, trăgînd cu urechea la gălăgia care creștea dinăuntru.
— Orgolioșii, birocrații pot să aibă o asemenea atitudine față de soarta unei familii tinere, zise Lorina, așezîndu-se, după o pauză, pe scaunul oferit de Maximilian. Avea o înfățișare necăjită, cu pete pe obrajii umezi. De la soț nu pot înțelege... Avem șansă să primim o cămeruță?
— Există cămin... pentru familiști, murmură directorul, după care întrebă: Inereanu vă numiți? Soțul dumitale lucrează în biroul lui Kușnir?
— Exact.
Directorul răsfoi catalogul, apoi îl chemă pe Kușnir.
— N-am de unde, surîse Kușnir aflînd despre ce-i vorba.
— Poate găsim totuși o soluție?
— Nici o speranță, Silvestru Vladimirovici. Kușnir înălță din umeri a neputință. Dac-ar fi...
— După cîte îmi dau seama, tovarășe Kușnir, o faceți pe năzdrăvanul, se răsti Lorina. Voi clarifica la alte instanțe pentru care merite tuvinii au fost asigurați cu apartamente, iar soțul meu, tînăr specialist și el, nu s-a învrednicit măcar de o cameră în căminul pentru familiști. Din cîte știu la cămin sînt două odăi libere...
Șeful biroului se fîstîci, pînă făcu supărat către Maximilian:
— Trebuie să fac dare de seamă oricărui vizitator?
— Să spuneți adevărul așa cum este, rosti dur Lorina.
— Așa e, tovarășe Kușnir? întrebă directorul.
— Avem două odăi libere destinate oaspeților care vin la noi și nu avem posibilitatea să-i cazăm la hotel.
— E adevărat, vă vin și oaspeți, dar, de cele mai multe ori, domni și domnișoare suspecte... Lumea v-a văzut și pe dumneavoastră, domnule Kușnir...
— Ce îndrugați? se schimbă la față bătrînul.
— Fac pur și simplu unele constatări. Am venit după ajutor. Atîta doar... Nimeni n-o să mă oprească să apelez la instanțe.
Maximilian, dorind să aplaneze situația, îi zise binevoitor:
— Am să examinez cazul și vă voi aduce la cunoștință decizia.
— Îmi dați totuși o speranță?
— S-a vedea, i-o tăie Kușnir.
Lorina ieși în coridor și, dînd nas în nas cu Victor, nu-l luă în seamă. Maximilian îl invită pe Inereanu să intre.
— Îți place arhitectura? îl întrebă neașteptat directorul.
— N-am secrete... surîse Victor.
— Desigur, vouă, colaboratorilor, zise Maximilian, netezind obosit vraful de hîrtii de pe masă.
— Îmi cer iertare pentru soția mea, care v-a făcut probleme... Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre altele...
Proiectul orășelului pentru copii stă baltă și nu am cu cine să lucrez serios la el. Aș vrea să aveți răbdarea și îngăduința să mă ascultați.
— Vorbești de parcă ai fi un bătrîn împovărat de ani, constată binevoitor Maximilian, împingîndu-și montura mai spre rădăcina nasului.
— Posibil.
— Știu că ai nevoie de locuință. Chestiunea se va soluționa. Am dat dispoziție să se revizuiască spațiul locativ de la căminul nostru departamental.
— Nu e vorba numai de asta, zise Victor. Þin să fiu sincer cu dumneavoastră. De ce tovarășul Kușnir cui vrea aceluia îi dă cămin!? În permanență mi se reproșează că n-am perspectivă. Teamă mi-e că-mi voi trăi viața fără să realizez ceva. De-aș avea posibilitate... De n-aș fi mereu tachinat...
Victor îi expuse ideea proiectului. Maximilian feri hîrtiile de pe biroul său într-o parte și îl ascultă cu luare-aminte.
— Ce-aș putea face pentru dumneata, tinere?
— După serviciu o să mă ocup în birou de proiectul orășelului.
— Cine îți interzice? Dacă ai înțeles deja valoarea timpului, o să fii un arhitect adevărat. Cele mai frumoase lucruri se creează în condiții extreme. Muza nu se împacă cu confortul... Am avut o copilărie grea. Războiul mi-a răpit anotimpurile cele mai frumoase... Cît privește proiectul dumitale, pot spune că la anul va avea loc un simpozion, unde vor participa și corifeii arhitecturii din țară. Va fi un concurs pentru cel mai original proiect. Dacă îți vei materializa ideea pînă atunci, proiectul va fi pus în discuție la simpozion.
Vorbele directorului îl înaripară pe Victor. El uită de grijile familiei, de gemetele în miez de noapte ale Rozei Lvovna, de necazurile Lorinei.
Peste o zi, Kușnir îl chemă la el și-i mărturisi că, printr-o dispoziție a directorului, i se permite să lucreze în birou după program. Măcar toată noaptea!..
— Au fost două odăi în cămin, îi spuse tot atunci Kușnir, dar ieri le-au ocupat colaboratorii ce stăteau înaintea dumitale la rînd.
— Cine?
— Andreiev și Fiodorov, răspunse Kușnir.
— Păi dînșii au venit în urma mea la institut?
— Ai obraz, tinere. Dînșii au venit de la Moscova, unde se face carte serioasă. Sînt specialiști de care are nevoie republica.
Și el îl preveni:
— Ca să nu te dau pe mîna lui Ologul, mai bine taci. Nu te crede buricul pămîntului! Și nu-ți lua nasul la purtare! Cu ce ocazie soția-ta speculează și-și permite să mă insulte în prezența lui Maximilian? Cînd dumneata și cu ea nu erați pe lume, noi deja luptam pe front cu fasciștii... Aveți un pic de răbdare...
Victor se simți vinovat. Da, Kușnir are dreptate? Dar ce se face cu Lorina, care nici nu vrea să audă? S-o mintă? Ba nu, o să-i spună adevărul, așa cum a vorbit Kușnir. Vor fi asigurați și ei cu spațiu locativ. Degrabă, la anul. Răbdare!..
Lorina vroia să-l creadă. Către seara de revelion, Roza Lvovna împodobi pomul de Anul Nou, apoi veniră oaspeți. Niște bătrîni albi ca zăpada din geam. Soții Inereanu găsiră de cuviință să-i lase cu stăpîna și ieșiră să se plimbe pe străzile ușor întroienite...
Ningea frumos. Străzile erau pavoazate cu becuri multicolore. Numai în stradela lor era pustiu. Poarta prăvălită și gardul înalt de cătină... Victor îi povesti de convorbirea avută cu Maximilian.
— Fii și tu mai practic, zise Lorina mîhnită. Nu fi egoist. Curînd vom fi trei, dar n-avem un acoperiș deasupra capului, al nostru. Avem nevoie de condiții elementare. M-am săturat să tot văd mutra bătrînei...
Victor își trase capul în gulerul paltonului. Își aminti de prima seară cînd s-au cunoscut...
— Ce frig e! zise Lorina printre lacrimi. Oare gerul ista îl simte și mititelul nostru din burtă?..
Victor scoase fularul, îi înfășură mîinile. După vreo două ore, pășeau spre gazdă. În vecinătatea gării niște adolescenți se dădeau pe lunecuș. Strada se acoperea cu o crustă lucioasă de gheață. Sîrmele stîlpilor se înveșmîntau în straie albe. Sirenele locomotivelor urlau prelung în gară.
— Îți dăruiesc suflarea mea, o sărută Victor în mijlocul drumului.
— Haidem mai repede acasă. Am înghețat bocnă.
Bătrînii încă nu plecaseră. Nici n-aveau de gînd. Cineva se tolăniseră pe divanul pe care Lorina așternuse în ajun o cuvertură proaspăt scrobită. Cîteva bătrînele ocupau scaunele de la masă. Ronțăiau semințe prăjite, scuipînd cojile unde se nimerea. Pe masă mai rămăsese ceva din bucate și o sticlă pe jumătate. Lorina se opri lîngă ușă. Îi clănțăneau dinții de frig, dar parcă nimeni n-o luă în seamă. Între oaspeți se iscase ceartă. Roza Lvovna era acuzată că, în tinerețe, fusese ușuratică și neprevăzătoare, că după moartea soțului n-avusese grijă să-și adune cîte ceva pentru zile negre și că ar fi putut să-și ducă altfel traiul.
— De ce să regret? zise Roza Lvovna. Am gustat din toate plăcerile vieții... Nu-mi pare rău să mor. Am avut mese bogate, oameni interesanți, deștepți... Îi urez și acestei tinere, arătă veselă către Lorina, să aibă parte de un trai plin de aventuri. Aventurile tinereții îmi mîngîie imaginea, amintirile mă consolează acum, la bătrînețe...
Oaspeții trecură din nou la idiș. Peste puțin timp, unul cîte unul începură să plece. După ce îi petrecu, bătrîna se închise în odaie și plînse cu hohote abia auzite. Lorina, văzîndu-se în patul cald, adormi buștean, cu un surîs plin de regrete pe față... Victor aprinsese lampa de pe noptieră, se întinse pe o cuvertură pe podea, precum îi era obiceiul... și buchisi proiectul său cu un creionaș în mînă, pînă după miezul nopții, cînd îl fură somnul. Se făcea că printre nori albi vede un copil dolofan, alergînd în întîmpinare cu brațele deschise, strigînd “mama!”. Glăsciorul îi prilejuia o bucurie sănătoasă...
Dimineață el făcu ordine în odaie, aprinse focul în sobă, puse ceainicul la fiert. Focul duduia în vatră. La radio cînta Ion Dolănescu, apoi niște voci cristaline prinseră a ura “Plugușorul”...
Nu vroia s-o trezească pe Lorina. Plecă în oraș, cumpără o șampanie, un tort și un buchet de garoafe.
— La mulți ani! Sfîntul Vasile să ne aducă un Făt-Frumos!
— O Ileană Cosînzeană, șopti Lorina.
— Un om de omenie! zise împăcat Victor.
Lorina își plimba mîinile prin părul bogat, ridicîndu-l la ceafă într-un coc frumos.
— Cum o să numim bebelușul?
— Victor sau Victorița. Deși în Sfînta Scriptură se spune că nu se menește dinainte.
— Ai fost de multe ori la biserică?
— Cînd eram micuță, bunica mă ducea la împărtășanie. Știam “Tatăl nostru” pe de rost. Îmi plăceau icoanele și atmosfera înălțătoare din lăcașul sfînt.
— Anul ce vine o să ne aducă bucurii. De aceea îți permit să te reții cîte două ore după serviciu, ca să lucrezi la invențiile tale!
Lorina își scrise promisiunea pe o hîrtie. Acest bilețel deveni pentru Victor un document de o importanță deosebită.
Seara s-au dus cu semănatul la nănași. În societatea lui Vasile Þapoc și a Eugeniei au petrecut ore plăcute. Acasă s-au întors bine dispuși.
* * *
În noul an Victor rămînea tot mai des să lucreze în biroul pustiu al institutului. Izbuti să-și elaboreze un plan de perspectivă. Era înaripat. Un glas lăuntric îi striga cu înverșunare: “Învață, sărăcie!”. Îl vedea pe Maximilian în fața ochilor, imaginîndu-și că susține în fața lui un examen. Își punea întrebări și tot el răspundea. Se întreba dacă avusese dreptate Lorina cînd îi spusese că furnicile își construiesc mușuroaie de mii de ani, după același proiect, fără a-l perfecționa, fiindcă nu simt nici o necesitate. Oare conservatismul furnicilor vine ca o ironie fină la tendința omului de a se moderniza?
* * *
În viața biroului interveni o înviorare. Iarna le trezi tuturor pasiunea pentru șah. Pe Victor îl invită la o partidă însuși Maximilian. Inereanu nu-i lăsă directorului nici o șansă de a obține barem o victorie din cele patru partide jucate consecutiv. Vestea se răspîndi printre colegi. Kușnir prinse din nou a se învîrti pe lîngă masa lui, tot bombănind că lumea s-a lenevit în asemenea hal, încît n-are cu cine lucra! Nu spunea nimic concret, dar lumea știa la cine face aluzie. Victor nu putu să tacă și vru să afle pe cine îl are în vedere.
— Tinere, dacă nu-ți convine la noi în birou, depune cerere și pleacă! Cît vom munci împreună, nu vom găsi limbă comună, pentru că te consideri mai cu moț decît ceilalți...
— Nu vă neliniștiți pentru viitorul meu. O dată ce am fost angajat, voi munci aici, și nu în altă parte!
— Ai prins aripi? Ai susținerea lui Maximilian, joci șah cu el, degrabă veți frecventa împreună și restaurantele...
— Dacă va trebui, ne vom duce și la capătul pămîntului. Îmi place să colaborez cu oameni inteligenți.
— Să faci ordine în dulapul mare, unde s-au adunat o mulțime de hîrțoage. Să le ștergi de praf.
— Dați-mi voie să nu execut! zise Victor. A cincea lună exercit funcțiile femeii de serviciu. Sînt arhitect și vreau să muncesc în specialitatea mea...
— Þi-ai găsit cu cine să te încaieri? îl dojeni Daniela. Nu vezi că în birou sînt oameni privilegiați. Unii toată ziua chiulesc, se țin de bîrfeli, iar pe deasupra primesc un pumn de bani. Poate n-am dreptate?
Vorbele fetei îl șocară pe Kușnir.
— Nu m-am așteptat de la dumneata la una ca asta, domnișoară.
Kușnir intră în biroul său și nu ieși pînă nu se calmă cu un pumn de pastile și două lingurițe de valeriană.
— Face spumă la gură, spuse supărată Daniela. În gașca asta a lor e nevoie de un lup sanitar, care să le spună verde-n ochi. Atunci poate lucrurile se vor schimba cumva. Ce înseamnă ca jumătate din colaboratori să stea toată ziua la taclale în fumoar, iar la sfîrșitul lunii să recurgă la mistificări?
— Acuma, probabil, toată lumea e bolnavă de mistificări, zise Victor scărpinîndu-se la ceafă. Și totuși nu trebuie să strici relațiile cu șeful. Doar atît de des așteaptă să-i aprinzi țigara.
— Odată și odată trebuia să afle ce cred despre colectivul lui. Ce-i cu anarhia asta? Și cu nedreptățile ce se fac la fiece pas?
— Amîndoi sîntem de-o teapă, rosti împăcat Victor. N-o să ne fie ușor să supraviețuim.
— Nu-ți strica inima. Oricum, nu facem parte din cohorta cinicilor lui Anistene... Mai bine să-ți spun o noutate...
— Există noutăți și pentru mine?
— Mi-a telefonat aseară cunoscutul meu...
— Ursitul?
— Nu mă întrerupe... Se însoară cu o fiică de mare grangur...
Victor nu putu să asculte noutatea pînă la capăt, fiindcă veni secretara și-l invită la Maximilian.
În birou era Kușnir. Părea supărat.
— Consiliul științific a examinat perspectiva proiectului dumitale și a adoptat hotărîrea să-ți stimuleze munca, îi aduse la cunoștință Maximilian. Vei fi inclus în lista participanților la simpozionul din toamna aceasta, dacă firește îl finisezi pînă atunci. De azi înainte, directorul îi aruncă o privire lui Kușnir, să i se permită să muncească și după serviciu, punîndu-i la dispoziție doi colaboratori. Doar e vorba de prestigiul întregului nostru colectiv.
— Kola Beldî și Tilea Boldî, se grăbi Kușnir să-i numească.
— Mi se permite să renunț la serviciile lor?
— Iakob Ruvimovici ia decizia, zise Maximilian.
— Și totuși vă rog să mi-o dați în calitate de ajutor pe Daniela.
— Ea are alte obligații.
Victor tăcu. Nu era cazul să insiste. Întorcîndu-se în birou, i-a mărturisit bucuria Danielei.
— Cînd o să am posibilitatea, o să te ajut neapărat, îi promise ea. O voi face în afara orelor de serviciu.
— Vroiai să-mi spui o noutate, reveni Victor la discuția întreruptă.
— Păi, ți-am și spus-o. Prietenul tău, Emil, e posibil să ne invite la nuntă.
14.
Emil veni la birou într-o joi după masă. Îi salută pe toți printr-un gest larg, se apropie de Victor și-i șopti mîndru:
— Bătrînul lup se însoară, fiule! Am fost pescuit în mreje de o crăiță ce crede în fericirea cotidiană. Gustul care poate nu corespunde cu al tău, dar je m’en fiche! cum zic francezii. Închipuie-ți, fiule, să aibă toți bărbații pe pămînt aceleași gusturi, cîte femei ar rămîne nefoșnite! Eu cu a mea sînt o armonie totală! Emil scoase din servietă un prosop, un colac și o sticlă de șampanie. Din tot coșul pieptului te poftesc la celebrarea nunții mele!
— Te felicităm! intră în vorbă Daniela îmbrăcată în fustiță de lînă groasă și un poluver alb, pe gît.
— Tres reconnaissent! închipui Emil o plecăciune ca o balerină, cînd se închină publicului. Pe chipurile celor prezenți apărură zîmbete voioase.
— Bucură-te de viață, fiule, zise părintește Emil. Tinerețea-i trecătoare... Te aștept împreună cu Lorina sîmbătă-seara.
— Nu-ți promit, ne știi doar situația.
— Nu uita. La nunta voastră am fost, am ostenit pe ploaie și pe vînt. Așa că-mi sînteți datori.
— În caz că Lorina nu poate să-ți permită ție, să vii. Doar nu ți-ai făcut faimă de fustangiu... O poate confirma și duduița Daniela.
— Mă bucur pentru tine, zise Victor, urmărînd prin geam fulgii mărunți ce se cerneau peste strada aglomerată.
— Bucură-te de fericirea pescuită! glumi Daniela.
— Mersi! îi răspunse, apoi se întoarse iarăși către Victor. Deci ne-am înțeles, fiule. Vei fi oaspete dorit. Îi strînse mîna și, făcînd din nou o plecăciune către panourile de proiectări unde lucrau și fetele stătute, ieși țanțoș din birou.
— “Bătrînul lup” se-nsoară! îl imită Daniela. Nu i-a ajuns curajul să mă invite și pe mine la nuntă, să-i văd “mucenica” din Monaco. Sigur că are să fie o nuntă frumoasă. E un tip care nu face un pas fără să obțină profit.
Victor se simțea obligat. Oricum, Emil fusese la nunta lui.
— Să nu-mi ignorezi consătenii, îl îndemnă Lorina. Du-te, din curiozitate...
Victor era unicul prieten al lui Emil, care venise la nuntă. Un cortegiu de mașini trecea pe străzi pe la toate monumentele, unde mirii depuneau flori. Apoi s-au întors la “Casa fericirii”, într-o sală mare, spațioasă, cu oglinzi și basoreliefuri pe pereți, unde stăteau așezate patru rînduri de mese. Vaze cu flori împodobeau masa tinerilor, iar într-o tortă, nemaipomenit de mare, erau înfipte două lumînări. Pe terasă cînta orchestra. De la intrare pînă la masa din mijloc se așternea un covor, pe ale cărui margini fură puse glastre cu flori. Becurile au fost stinse. Druștele și vorniceii aprinseră lumînările și stăteau pe marginea covorului, așteptînd să apară mirele și mireasa. Cînd în sală răsună marșul lui Mendelsson, apărură mirii, luînd-o spre masa unde-i aștepta șefa Oficiului Stării Civile (o femeie ofilită, în ținută de rigoare). Ea prinse a citi dintr-o carte roșie. Cu o voce stridentă, le ura căsnicie fericită.
Ceremonia nunții începu. Rudele miresei prinseră a juca zestrea: veselă chinezească, plăpumi, perne, saltele de puf, cămăși, valuri de stofă, un casetofon, un videomagnetofon japonez. Chelnerii, gîfîind anevoie, cărau pe mese băuturi și mîncăruri alese. Emil o îmbrățișă afectuos pe soacra mică, o femeie încă tînără și frumoasă, în rochie de catifea vișinie, cu cercei cu diamante. Lăcrima întruna, așteptînd să se facă liniște în sală. Apoi, mai culese două lacrimi în batistă, apucă pocalul cu șampanie, îl ridică și, în liniștea ce se lăsase, slobozi în el o cheie lucitoare.
— Le dăruim tinerilor o căsuță cu trei odăițe! Să trăiască în cuibușorul lor în tihnă și înțelegere!
— Să ne cheme la cumetrie!
— Să se împace ca pîinea cu sarea!
Emil radia. Fruntea-i transpirase de atîta emoție. Mireasa era mai reținută. Își acoperi cu voalul alb fața smolită, coșuroasă. Nu părea să se bucure nici de “culuarul” tinerilor ce stăteau cu flori, n-o mișcau nici aplauzele rudelor, nici “Melancolia” cîntată de o artistă amatoare.
Victor stătea lîngă miri urmărind “spectacolul”, pe care numai Emil era în stare să-l însceneze cu ocazia unui eveniment atît de important. Protipendada orașului nu-și dădea rînd la microfon. Rudele îi felicitau pe tineri, le aduceau cadouri prețioase, întrebîndu-i ca pe niște copii capricioși: “Vă place? Nu vă place”... Soacra nu se îndepărta de ginere, prezentîndu-i persoanele pe care Emil încă nu reușise să le cunoască:
— Procurorul orașului...
— Nespus de bucuros! răspundea Emil zîmbind.
— Șeful Spitalului Republican.
— Plecăciunile mele.
— Poet, laureat al premiului...
— Încîntat, sper să ne dedicați o poezie...
— Măcelar la abator.
— Jurisconsult.
— Îmi pare bine... Apoi, cînd juristul se îndepărtă, Emil făcu hoțește cu ochiul către Victor, adăugînd cu ironie: De aceștia am văzut... Ia mită de-i pîrîie pantalonii!..
Mireasa era mai în vîrstă decît mirele. La fiecare prezentare, făcută de maică-sa, răspundea printr-un zîmbet zgîrcit.
Emil se transformase într-un burghez veritabil. Cu maniere împrumutate din filmele cavalerești, făcea plecăciuni adînci în fața onorabilelor rude și le invita la dans. Zîmbea cît putea de drăgălaș, descoperindu-și dinții înnegriți.
— Ce tînăr bine crescut! șopti o doamnă de lîngă Victor. Ce maniere alese!
Chiar lîngă Victor stătea un bătrînel, care mînca cu o poftă deosebită din delicioasele bucate. Își încorda barba țepoasă la fiecare urare adresată tinerilor. Cînd veni să-i felicite, bătrînul deodată izbucni în plîns, dar, ștergîndu-și lacrimile, spuse:
— Aș vrea să le dăruiesc tinerilor cheița fericirii. Un mijloc de transport pentru începutul anevoios de cale. Þineți, copiii mei, cheile de la “Jiguli”!
Apoi bătrînul începu a povesti despre vremurile cînd mireasa era micuță și se cuibărea la pieptul lui, bătînd bucuroasă din palme...
Culorile dense ale sălii se contopeau cu chiotele stridente și zăngănitul paharelor. Victor fusese invitat la dans de o fetiță cu părul scurt, zîmbăreață, ce se tot învîrtea în jurul lui, încît părea că-i sar scîntei din tocurile cizmulițelor albe. Vorbea fără preget. Gurița ei, cît un nasture, se desfăcea în zîmbet aidoma unui boboc de bujor.
— Aș dansa cu dumneata pînă-n zori, exclamă dînsa. Vă place dansul? Dar sînteți prea serios. Păcat! La nuntă e libertate deplină. Ah, cît de mult aș dori să fie așa în fiecare zi! Să nu se termine fericirea asta niciodată!
În pauzele dintre dansuri, gingașa domnișoară se apropia de masă și sorbea discret dintr-un pahar cu vin, dar nici cînd bea nu-l pierdea pe Victor din cîmpul său de vedere. Îi zîmbea ștrengărește, mlădiindu-se ca o trestie în ritmul muzicii. Printre mătăsurile fine i se deslușeau formele apetisante. Îl ruga pe Victor să danseze după cum dorea ea — un fel de hîrjoană copilărească...
Scăpă de ea cu mare greu. Cînd ieși în stradă, se întunecase de-a binelea. Bureza. Lumea se îmbulzea în stația de troleibuze. Victor se așeză pe o banchetă de la geam, vrînd să ațipească... Zarva din jur însă îl trăgea parcă de mînecă... Îi trecu prin cap să provoace o bătaie crîncenă, cumplită... Ce-i cu neroziile astea?.. Obosise? Ori poate îi lipsea un condrumeț interesant, cu care să discute despre orice... Deodată iși aminti de Daniela. Să-i fi știut adresa, s-ar fi dus la ea. E o fată serioasă și drăguță... Cu ea ar fi discutat orice: fie despre situația din Polonia și despre “Solidaritatea”, fie despre crimele muhafizilor afgani... Cînd ajunse în stația unde trebuia să coboare, nu mai era în troleibuz decît el. Se simțea singur, străin, al nimănui.
Acasă stăruia un tărăboi, cum nu mai văzuse. Casa bătrînei era asaltată de meșteri care, neavînd timp să facă reparații ziua, veniseră să muncească în dricul nopții! Fusese jupuite toate tapetele mucegăite și acum se da cu var. Roza Lvovna era mîndră că după douăzeci de ani o ajunsese rîndul și pe ea... Lorina stătea cuminte pe o bancă din tindă, căci în camera lor meșterii acoperiseră tot mobilierul cu ziare vechi, îngălbenite.
— Am impresia că mîine-dimineață vei fi obosit și nu te vei mai duce la serviciu, zise Lorina lipindu-se de el. Cum a fost nunta?
— Grozavă. Mai ales cît privește rudele, care s-au arătat foarte darnice. Emil era în al nouălea cer, demonstrînd la dans cu noile lui rude adevărat temperament cabalin!
— Cei cu mîinile păroase au noroc. Emil, sau Milică, precum i se zice acasă, o să ajungă departe. Nu ratează nici un prilej de a se pricopsi.
— Nu te mîhni. Cu vremea vom avea și noi de toate. Răbdare și... prin greutăți spre stele.
— Ce fel de merite să aibă, Doamne? se supără Lorina. Odată, în mahală la noi, a încercat să mă curteze, dar s-a temut de taică-meu, care le știe feleșagul. Neamul lor nu se mai satură de bogăție. Nu-mi place acest Emil și basta! Vînă de speculant și bișnițar! Pe taică-său l-au găbjit tocmai la frontiera cu China, vindea pelicele de samur, dar a știut pușlamaua să iasă basma curată și din daravera aceea... Să-l vezi pe taică-său cum face cîrlionți de cîrlan, pentru a fi mai drăgălașă pielicica! Cîndva, la iarmaroc l-au prins oamenii cu șmecheriile. L-a răscumpărat frate-său. Este o seminție care vrea să-i vină în pungă numai ei: la poiata plină și mîndra-i gospodină!
Meșterii terminaseră reparațiile. Era curat și frumos. Peste tot mirosea a var proaspăt. Nici bătrîna nu mai dădea semne de boală: asculta mereu gramofonul vechi și lăcrima de bucurie că n-o mai doare ficatul... Lorina era bine dispusă. Nu se mai temea de naștere...
Peste cîteva zile, le veniră pe ospețe Emil și soția. Tinerii purtau cojocele din piele veritabilă, cușme de nurcă. Emil aduse un coniac “Călărași”, o cutie de bomboane “Lapte de pasăre” și... Roza Lvovna era deja în capul mesei. Adusese și ea ceva bucate.
— Nu vă uitați la mine pieziș, zise amfitrioana. De cînd lumea există divergențe între bătrîni și tineri... Cîndva am fost și eu tînără. O copiliță gingașă, suavă, suplă. Îmi făcea curte o herghelie de cavaleri de pe Deribasov. Dar toate-s trecătoare. Nu uitați de aceasta niciodată. Vă îndemn doar să adunați cît mai mulți bani în tinerețe, pentru a avea cu ce cumpăra medicamente la bătrînețe.
— La asta ne gîndim și noi, stimată doamnă, spuse în zeflemea Emil. Mai ales dacă o să-i permiteți lui Victor, în serile lungi de iarnă, să se ocupe întruna de problemele care-l macină...
— De ce să nu-i permit, drăguțule? Dacă va realiza proiectul, banii o să-i curgă gîrlă în buzunar!
— E bine cînd se vorbește despre bani! Gut! aprobă Emil. Mi-s dragi sfaturile înțelepte. Dar cum să-i cîștigăm mai ușor pe cale cinstită? Doar există și o asemenea cale.
— Oare mai poți avea nevoie de bani mulți atunci cînd ai casă?
— Ai dreptate, Lorina, apartamentul e-ntîi și-ntîi, zise bătrîna.
— Banii rezolvă toate problemele! conchise Emil. Ai biștari în buzunar — și sfinții ți-s prieteni!
— ...și un mijloc de transport pentru a pleca la vila de pe litoralul Mării Negre, făcu sfioasă soția lui Emil. Ca și un serviciu bunicel, cu limuzină la scară...
— Ai perfectă dreptate, Matilda los Carabinera de Sabina! făcu entuziasmat Emil. Nu putem fi mai prejos decît elita orașului, care beneficiază de condiții și mai și...
— Doleanțele omului oricînd sînt nelimitate, zise Victor. Trăim într-un veac agitat și e imposibil să le reușești pe toate...
— Uite cum a început să cînte, păsăruica! trecu Emil în ofensivă. Nu sînt victima unei fericiri trupești! Mă consider egal între egali. De ce alții să huzurească cum le place, iar eu — ba? Slavă Domnului, m-am izbăvit de iluzii...
— Bravo! aprobă Roza Lvovna cu gura plină.
— Vreau să trăiesc ca lumea. Părinții noștri zic și ei că avem parte de fericire. E adevărat, Matilda los Carabinera de Sabina?
— Pe lîngă salariu, e bine să mai ai zilnic și vreun gheșeft ce ar contribui la consolidarea stării materiale a familiei.
— Formidabil! se întoarse Emil către soție. Pentru cheltuieli mărunte!
— Și nu te rușina, Emile, îl îndemnă soția rezemată de umerii lui mici. Spune că ți-ai găsit un serviciu pe plac. Poate îți ajuți prietenul?..
Sabina arăta dichisită în hainele ei bogate, cu etichete străine pe ele. Pe Lorina o cuprinse invidia și își zise în sine: “Nu duce lipsă de nimic. E bine îmbuibată!”
— Nu-i nici o taină, fiule! Pur și simplu, plec cu serviciul la urșii polari. Un serviciu șic, modern!
— Þi-ai găsit în sfîrșit ceea ce-ți place? se interesă Roza Lvovna, care lua cu plăcere din cutia de bomboane.
— Expeditor! Voi avea misiunea de-a transporta fructele din Moldova petroliștilor din Urengoi, crescătorilor de reni din districtul Iamalo-Neneț, fiule! Dacă dorești, pot să te iau cu mine. N-o să-ți pare rău. Mai întîi îmi vei fi subaltern, firește, apoi te fac adjunct.
— Mulțumesc, amice, dar am altceva pe ordinea de zi.
— Poate-i propui să fie portar la vreun hotel condus de tine?
— Am îmbătrînit pentru a fi angajat acolo. Să ne mulțumim cu dragostea ce se înfiripă. Așa e, vulturașule?.. În oraș toate posturile sînt ocupate, deoarece acele bune se transmit din tată în fiu! Poate procedezi drept, fiule, deși în ziua de azi este imposibil se cucerești lumea chiar de-ai avea sute de idei dintre cele mai geniale. Regret, fiule, că nu te părăsește iluzia de a face o revoluție în arhitectura Moldovei, pe care n-am avut-o și poate nici că o vom avea vreodată...
— Desigur, într-un ocean cu flecari și birocrați nu se face arhitectură, zise Lorina. Pe cine-l interesează ideea, cînd planurile și directivele sînt date de sus, de la Guvern? Fără a se ține cont că cineva nu e de acord cu acele indicații...
— Nu-i asta esențialul, interveni Victor. Într-adevăr, mi-ar face plăcere ca toți copiii de mîine să locuiască în orășelul proiectat de mine. Mai mult nimic nu mi-aș dori.
— Curată fantasmagorie, fiule! Doar munca ta se diluează în birou. Din ea poate avea capital și Maximilian, care este în drept să-și pună semnătura pe proiectul tău... Tu poți rămîne o simplă piesă de șah. Ești băiat dezghețat, dar uiți că șefii sînt la cîrmă; ei cîntă partitura principală în impunătoarea orchestră a vieții.
— Faptele și munca frumoasă nu se supun legilor, deoarece n-au vîrstă. Pămîntul acceptă ideile noastre ca pe niște semințe mănoase și se lasă să încolțească, iar de crescut... le-or crește, la o adică, cei care vor veni după noi.
— Mereu o faci pe filozoful, fiule. Credeam că viața te-a mai învățat cîte ceva...
— Eu cred că viața e numai dragoste și iubire, voia să intre în discuție soția lui Emil.
— Iubirea mea! reproșă Emil. Dragostea nu este decît un bulhăcel de spermă... Poftim, fiule, continuă-ți discursul...
— Va merge pe calea cea dreaptă! îi luă apărarea Lorina. Victor își va găsi neapărat rostul în viață.
— Lucrează zi și noapte, zise Roza Lvovna. Asta înseamnă că are să-și atingă scopul...
Bătrîna mîncă ultima bomboană din cutie, se ridică obosită, cu fața oarecum palidă, făcu un gest de rămas-bun și plecă la culcare.
— Noi, arhitecții, zise Victor, trăim mai mult cu trecutul, înfrumusețăm prezentul și ne raliem virtuților ce vor veni în viitor...
— Care ți-i salariul lunar, fiule, de vorbești cu atîta entuziasm?
— Nu știi care-i salariul unui intelectual în țara asta? Cam cît al unei servitoare.
— Atunci ce facem, mergi cu mine? îl întrebă Emil.
— Nu, rămîn la locul meu...
— Voia ta, fiule...
Era pe la miezul nopții. Tinerii însurăței își îmbrăcară hainele călduroase și plecară, conduși de Victor și Lorina, pînă la automobilul lor bordo.
— Se-nvîrtește bine, zise Lorina, cînd s-au întors în casă. Ce urîțenie de muiere și-a luat de dragul averii. Vorba ceea: prost să fii... noroc să ai...
— Iar dacă ești prost și n-ai noroc, degeaba mai ești prost!
“Greutățile sînt trecătoare ca orice anotimp, se gîndi Victor, stînd culcat în pat. În mine mocnește o dorință și nicidecum nu voi ceda. Nu m-am convins că nu sînt în stare să-mi realizez planurile. Inima îmi cîntă pe o singură strună, dar cîntă și trebuie să înscriu melodia pe portativ... Copilul care se va naște nu se va rușina de felul meu de a fi...”
Spre ziuă, îl trezi soția.
— Scoală-te... Simt că trebuie să chemi salvarea.
Alergă la taxofon, chemă salvarea, dar după ce Lorina fu examinată, i se spuse că e o alarmă falsă. Lorina însă, după plecarea medicilor, se simțea din ce în ce mai rău. Durerile deveneau tot mai acute... Trei zile și trei nopți a umblat Victor în jurul maternității. Soția se ivea mereu la geamul de la etajul doi și-i făcea semn cu mîna că nicidecum nu poate naște. Medicii erau gata să-i facă cezariană, dar în a treia zi, pe la amiază, cînd Victor veni să-i transmită un colet cu merinde, femeia de serviciu deschise un registru și-i spuse:
— Aveți o fetiță! Să fiți sănătos!
Peste ziuă, Victor făcu masă la birou. Însuși Kușnir bău cu plăcere vreo două pahare.
— O cheamă Victorița, se lăudă el.
— Frumos nume, ziceau fetele stătute.
— Să fie norocoasă! striga mereu Zelțer.
— Viața pămînteanului începe o dată cu nașterea omului...
Lorina reveni acasă într-o zi friguroasă de februarie, cu zăpadă puțină. Cerul era senin. Crengile copacilor pocneau înghețate în bătaia vîntului... Victor făcuse cumpărăturile necesare. Lorina însă era îngrijorată: în casă stăruia frigul. Nici n-a vrut s-o scalde pe Victorița.
Emil propuse s-o ducă pe Lorina cu pruncul la părinți. Le-a oferit și mașina proprie.
— Plec cu fetița la mama... îi hotărî ea soțului. Pînă în primăvară să ne faci rost de o locuință, fie și la căminul familiștilor, numai a noastră să fie... Copilul are nevoie să crească în condiții sanitare normale...

15.
În fiecare sîmbătă, Victor pleca în vizită la copil și la soție. Soția se întremase repede și revenise la frumusețea de altă dată. Petele cafenii caracteristice unor femei gravide de pe față îi dispăruseră. Făcuseră siluietă. Se îmbrăca cu mult gust. Își întîmpina soțul cu un zîmbet șăgalnic. Victorița creștea ca din apă. Avea un zîmbet ce semăna cu al mamei, gîngurea și se cerea mereu în brațe.
Sîmbătă seara și duminica treceau ca un vis, vizitau rudele Lorinei. Iar pe la miezul nopții Victor trebuia să se întoarcă la oraș cu trenul. La plecare, soacra îi umplea o sacoșă cu merinde, iar socrul avea grijă să-i dea cîțiva “cîrpaci” de cheltuială. Așa le zicea el paralelor. Din tot salariul primit, Victor rămînea doar cu atîta cît îi ajungea de drum, căci făcea cumpărături pentru Lorina și pentru fetiță.
Toate păreau a fi bune și frumoase în viața lui Victor. Anul cela, cît au fost răzlețiți, el a muncit mult. Începuse să se obișnuiască cu drumurile lungi, cu “mofturile” lui Kușnir și cu colectivul. Muncea cu dărnicie, deși gașca lui Kușnir domina totalmente în birou. Nimeni nu le “sufla în borș”, cum deseori obișnuia să se exprime însuși șeful. Victor nu avea nici un ajutor de la Tilea Boldî și de la Kola Beldî și de multe ori, după serviciu, rămînea în biroul pustiu împreună cu Daniela. Fetei îi plăcu ideea orășelului și lucra cu pasiune. Orășenii sadea își schimbaseră atitudinea față de el. Se adresau cu felurite chestiuni și rămîneau satisfăcuți de competența și bunăvoința colegului. Continuau să-i zică “provincialul”, dar o făceau din inerție. Atmosfera, creată în jurul lui Victor Inereanu, nu-l încînta pe Kușnir, care niciodată nu s-a uitat cu ochi buni la el. Lui Victor însă puțin îi păsa. El își căuta de treabă, îi era recunoscător Danielei, care, cînd Kușnir se revolta, îl încuraja de după panoul de proiectare cu o clipire hoțească de gene, ca și cum ar fi zis: “Ascultă ce îndrugă fosila, dar fă cum găsești tu de cuviință”. Avea o susținere morală și aceasta îi pria. Credea și Daniela în el. Într-o seară îi propuse:
— N-ai vrea să mă conduci pînă la domiciliu?
Cerul era senin. Stăruia frigul.
— Cu plăcere, răspunse Victor.
Au mers pe jos. Fata purta o blană de vulpe și de după guler abia i se vedeau fețișoara și ochișorii vioi, inteligenți. Victor se gîndea fără voie că, de n-ar fi existat pe lume Lorina, aleasa inimii lui, ar fi fost cu siguranță Daniela. Amîndoi țineau la profesia lor. Înainte de a se despărți, au intrat într-un bar să ia cîte-o cafea.
— Arhitectura, ca orice altă artă, cere secole în șir. Neamul nostru a făurit o arhitectură minunată... Cred că toți împreună vom fi în stare s-o scoatem din anonimat, să contribuim la renașterea ei.
— Arhitectura e o poezie... Mulți poeți ai lumii în timpul vieții și-au visat monumentele în felul lor. Au fost și ei arhitecți într-un fel... Eminescu, de exemplu, și-a dorit... un mormînt la marginea mării și un luceafăr să-i stea de-a pururi la creștet...
Daniela era o fată erudită. Se simțea că fusese educată într-o familie de intelectuali. Cînd vorbea, avea și un accent plăcut, melodios. Fata nu-i displăcea, dimpotrivă... îl speria puțin... pe el, care era ortodox din fire.
După despărțirea din acea seară, a văzut-o în vis...
— Unde ai agățat gagica de aseară? îl întrebă a doua zi Mihai Lătărețu, un orășean cu mustață haiducească și părul scurt, pieptănat lins. E sexy, zău!
— Fă-ți cruce, omule, e o colegă de serviciu.
Și totuși prinse să se ferească de Daniela. Ea însă nu lua în seamă atitudinea lui distanțată. Avea grijă să-l pună la curent cu toate noutățile, pe care putea să le afle o femeie în decursul zilei. La prînz, îi aducea de la cantină o cafea și o tartină, căci Victor nu lua niciodată masa la vreme. Îi spunea ce filme rulează pe ecranele cinematografelor din oraș, ce cîntăreți străini concertează în capitală.
Vreo săptămînă Victor se ținu la distanță.
— Facem vreun rău cuiva, dacă sîntem pur și simplu colegi de serviciu? Doamne, de ce există un cod de legi rigide în privința relațiilor dintre o femeie și un bărbat căsătorit?
De ziua lui de naștere, seara, după serviciu, Daniela îi dărui volumul Florile răului de Charles Baudelarie, frumos ilustrat. În drum spre casă, ea îi povesti cîte ceva despre sine.
După ce părinții plecaseră la Taimîr și ea rămăsese în apartamentul cu trei odăi, cu cîinile Argus, făcuse cunoștință cu un tînăr, care se dovedi a fi un om neserios și fustangiu. S-au despărțit și de atunci a pierdut încrederea într-o dragoste curată. De aceea prefera să trăiască singură, să se dedice întru totul serviciului și pasiunii de fotograf amator. Și mai mărturisi că cea mai de preț comoară din apartamentul ei sînt cărțile...
Cu fiece zi, Victor se convingea că Daniela e un prieten, pe care poți să te bizui. Uneori, cînd nu-l vedea sîmbătă și duminică, se apropia de el și-i mărturisea cu deplină sinceritate:
— Zilele acestea am simțit cît de mult mi-ai lipsit...
Alteori, îl invita să-i vadă cărțile, dar Victor nu se hotăra. Aproape în fiecare seară o conducea pînă la scara blocului. Ocupat cu grijile zilnice, renunțase la lectură. Golul parcă i-l umplea Daniela. Fata avea darul de povestitoare iscusită. Observase că nimeni din birou nu citește cu atîta sete și pasiune. Vorbele îi erau bine cîntărite, manierele — rafinate. Îi plăceau mîinile ei cu degetele lungi, subțiri, ca de pianistă, fața-i pe alocuri presărată cu pistrui, buzele puțin subțiri, puțin late, de culoarea vișinei și ochii albaștri, pătrunzători. Oricît se aflau alături ei nu se plictiseau. Invidia persista. Cineva răspîndiseră zvonul că duduița vrea să-l despartă de soție și copil... Kușnir chiar îi spuse într-o zi:
— Fii precaută, hulubițo! Nu fi seducătoarea unui țărănoi ajuns din baligă în jilț. Prea întreci gluma.
— La vîrsta dumneavoastră s-ar cuveni să fiți mai cuviincios, îl bruscă fata. Și mai perspicace.
— Să nu zici că nu te-am prevenit!
— Zadarnică strădanie.
După serviciu, Daniela era calmă. Îi zise lui Victor:
— Emil mi-a spus că ești un bibliofil pasionat. Te invit la mine să-mi vezi cărțile.
— Nu pot. Azi am o convorbire interurbană și trebuie să fiu toată seara în așteptare la telegraf, o minți Victor...
Biroul mustea de bîrfe. Chipurile, Victor își petrece nopțile la Daniela, în timp ce soția și copilul sînt la părinți.
— Victore, nu te chinui. Lumea va rămîne cu bîrfele, iar prietenia noastră se cere ocrotită... Dar... Vrei să-ți spun o parabolă? Cică era odată o împărăție, care mereu era tulburată de zvonuri și minciuni. Oamenii se bîrfeau unii pe alții, uitînd se lucreze, să agonisească și populația murea de foame pe un cap, fapt ce-l îngrijoră pe rege. Adună el boierii și-i întrebă: ce-i de făcut? Unul a propus să le taie tuturor limbile. Le-au tăiat oamenilor limbile, însă... la fiece colț de stradă, pe pereți, apăreau diferite bîrfe scrise despre suveran. Atunci alt boier a propus să li se taie mîinile... Și umbla lumea bîrfitoare ciuntă, căci prin gesturi și mimică tot bîrfea... Iată că a venit la curtea împăratului un înțelept și a spus: “Ca să nu mai existe nici un bîrfitor, trebuie intriganților să li se taie urechile...” Astfel, s-a descotorosit împărăția de mincinoși... Așa că, dragul meu, nu lua în seamă toate prostiile. N-avem nici o putere să le ciuntim colaboratorilor nici mîinile, nici limbile și nici măcar urechile... Soția ta, dacă-i femeie deșteaptă, va înțelege că toate bîrfelile pe seama noastră sînt pure născociri. Păstrează-ți calmul și hai să muncim. Nu sîntem atît de bogați, ca să irosim timpul în vag.
Au hotărît că, deocamdată, nu e cazul să lucreze în tandem și Daniela i-l propuse pe Ion Tîrsînă, un băiat cumpătat la vorbă și silitor. Făcea totul cu multă scrupulozitate și tragere de inimă. Îi plăcea tehnica. Instalase, lîngă mesele lor, un pick-up vechi, cu un difuzor și toată ziua, prin birou, pluteau melodii interpretate de Eddy Calvert și Fransis Goya. Victor considera muzica cea mai frumoasă artă, care îl aducea inconștient spre turnurile crenelate ale orășelului visat. Nici nu prindea de veste cum trecea ziua. Dangătele orologiului din centrul orașului parcă treceau în neființă încă o zi din viața lumii, creîndu-i strania impresie că a mai existat cîndva pe lume: în alte haine, încărnat în alt trup, dar cu aceeași dorință de-a face oamenilor bine. Amintirile copilăriei năvăleau ca niște stoluri de păsări speriate în memoria lui. Cînd se gîndea la copilărie, îl încerca un fior de nostalgie... O vedea aievea pe mama, un chip mai mult închipuit lîngă cuptoraș, aplecată peste lumina focului, în haine cernite și broboadă neagră... Sub ramura nucului din pragul casei stă tatăl și-i meșterește un fluier. La cuptoraș fierbe mîncarea. Vîntul abia atinge coroana mare a salcîmului din poartă, ce are forma unui pocal. Părinții nu vorbesc, fiindcă el nu ține minte vreo discuție de-a lor... Victor scîncește, vrea să fie luat în brațe, dar mama și tata stau neclintiți, nici să se uite la el...
Mai apoi își amintea de bunelul Nică, un om înalt, cu pomeții obrajilor cărnoși, ce răsăreau ca doi bujori din barbă albă, ochii ce mijeau cu bunătate. Își aminti de odaia îngustă, cu o mulțime de icoane în colț, cu mantaua lungă de șiac, pusă în cui deasupra unui cufăr mare, cu lacăt adus de el demult, de la războiul ruso-japonez... Victor îi vedea aievea surîsul blajin ca de copil. Îi auzea glasul. Bunicul îi povestea cum a participat la două războaie, cum după cîțiva ani s-a întors la vatră, găsindu-și copiii pe drumuri, deoarece nevasta îi murise de tifos, fiind înmormîntată acolo, la spitalul din Bravicea. Consătenii n-au putut s-o înmormînteze acasă, fiindcă medicii se temeau de răspîndirea infecției. Cel mai mic din cei cinci copii avea trei anișori, cel mai mare — doisprezece... Trebuia să îngrijească cineva de gospodărie, “de cuptorul cu copchii”, cum spunea el, și s-a căsătorit a doua oară. A trăit cu acea femeie patru ani, i-a născut trei copii, dar într-o zi de hram, cînd le veniseră oaspeții, doborîtă de boală, a murit subit reușind să roage să fie scoasă în prag, ca să-și vadă gospodăria și ograda... Rămas cu o casă de copii și atîtea griji, a adus la gospodărie altă femeie, o vădană cu trei copii, printre care și mezina, mama lui Victor. Cînd copiii prinseră a crește mai mari, între ei s-au stîrnit gîlcevile, învinuirile mioape, care l-au îngrijorat pe bunelul Nică... După multe certuri, a fost nevoit să divorțeze de ultima lui soție. Mai mult nu s-a căsătorit. Nici biserica nu i-a permis, căci bărbatul are voie să treacă prin viață numai trei cununii. Apoi a trăit peste 40 de ani singur. Era meșter iscusit; făcea sobe, clădea case, făcea fîntîni, cocea pîine... Avea o casă ca la nimeni în sat: cu fronton, stîlpi de piatră crenelați, cu cocoșei pe lîngă șandrama, că venea lumea să se mire, rugînd să le facă și lor. Oricît a meșterit bunicul prin tot satul, nici la un gospodar n-a făcut o casă mai frumoasă ca a lui... Victor se mîndrea că lumea din sat îl aseamănă cu bunicul.
— Leit moș Nică! ziceau femeile. D-apoi cui o să-i mai semene? A crescut la el, lui trebuie să-i semene...
* * *
Gîndul la Daniela îl neliniștea. Fata ținea la el. Fără știrea lui, începuse să asambleze macheta orășelului copiilor în secția profesorului Ilie Dobrea. Cînd află de aventura ei, Victor vru să-i vadă munca, însă Ion Tîrsînă, care lucrase și el acolo, la etajul patru, îi spuse că macheta... e ascunsă. Abia în ziua cînd totul a fost terminat, fata îl chemă în secția de machetare a profesorului. Îi făcu o adevărată surpriză. El o cuprinse, o sărută pe obrăjori în văzul tuturor colaboratorilor încîntați și doar șeful rosti rezervat:
— De la o simplă jucărie pînă la un proiect în toată legea mai e...
La sfîrșitul orelor de muncă s-a dus împreună cu Ion și Daniela la “Beciul vechi”, s-au plimbat prin parcul “Mihai Eminescu”... Despărțindu-se în stația de troleibuze, Ion a plecat s-o conducă pe fată, iar Victor o luă spre casă. Toată noaptea se tot învîrti de pe o coastă pe alta. Dimineața îl aștepta o altă surpriză. Trecu pe la el tatăl cu o femeie, căreia-i zicea Chilina. O femeie subțire, smeadă, cu părul cărunt, deși semăna să fie mult mai tînără decît tatăl său. Purta cercei de aur, inele... Tatăl îi povesti despre greutățile, pe care le întîmpină din partea puterii locale la reparația bisericii, apoi s-au despărțit... Victor plecă la serviciu. Tatăl cu Chilina se duseră în oraș, înțelegîndu-se să se întîlnească seara, după serviciu, la gazdă.
Victor reveni acasă mai devreme. Nu putea fi indiferent față de femeia care îi fusese prezentată ca... mamă vitregă. Iar cînd auzi că au venit la el să-și celebreze căsătoria, se amărî în suflet.
— Băiete, în afară de tine n-am pe nimenea... Fii în astă-seară alături...
Au plecat la restaurant. Tatăl bău cîteva pahare, mai mult pentru curaj. Fuma și aproape că nu discuta. Chilina se lăuda că, din copilărie, îi place să meșterească măturițe de mălai și să le vîndă în Rusia. Număra pe degete cît venit poate aduce acest comerț. Pe banii cîștigați, zicea ea, se pot cumpăra mărfuri deficitare, care se revînd bine la Otaci, Secureni și Movilău...
— Nu vi-i teamă să vă duceți așa departe? se miră Victor.
— Fricoși sînt numai săracii. Ca să ai un ban de cheltuială, trebuie să dai din coate. Banul îl face pe om! Cu bani cumperi și vinzi totul!
Destăinuirile femeii îl șocară pe Victor...
Dinspre terasă se revărsa o melodie lină și “mirele cu mireasa” ieșiră la dans. Jucau caraghios. Chilina se uita la el cu priviri languroase, poate că nu fusese nicicînd măritată, iar tatăl său era întru totul pasionat de dans. Sărea în sus și mătăhăia din mîini... Stînd la masă și urmărind cuplul, Victor o îndesi cu paharul și se chercheli. Era unicul vornicel la masa acelei nunți improvizate. Tata îndrugă verzi și uscate. Chilina îi tot poruncea să tacă, dar omul se împotrivea: “Taci din gură! Să știe toată lumea că am stat la zdup!..”.
— Și spuneam eu... Am stat singur în celulă mulți ani pentru un burduhos care a vrut să-și bată joc de Tudorița mea... Acolo duceam lipsă de toate. Niciodată n-am știut că, din pricina lipsei de lumină și de vitamine, omul năpîrlește, apoi pierde pielea de pe dînsul... ca șarpele. Mi se lua pielea de pe trup toată odată... Nu știam cînd e primăvară, vară, toamnă... Zece ani între pereți de beton și întuneric, n-am văzut copac verde. Mă mir cum de mi-am păstrat vederile, băiete... Am învins totuși! Azi mă însor! Sînt mire, iar tu... vornicel!..
Chilina îl tot liniștea, iar tatălui nu i-a tăcut gura pînă la gazdă.
Victor cedă divanul tatălui și se prăbuși pe dușumea. Dimineața, cînd se trezi, parcă îi fluiera vîntul prin cap. Nu se putea dezmetici: a visat ori mirii lipseau. Patul era așternut cu grijă, de parcă nimeni nu se atinsese de el.
— Te pupi des cu paharul, constată cu dojană Roza Lvovna. Sănătatea, dragul meu, nu se vinde și nu se cumpără.
Lui Victor i se făcu rușine. Veni cu greu la serviciu. Trecu pe la cantină, luă o cafeluță. Acolo o întîlni pe Daniela care era elegantă și drăgălașă în hainele ei verzi! Bărbații o furau cu privirile.
— Mergi deseară la mine? îl întrebă dînsa. Am gătit un “Napoleon” special pentru tine.
— Pentru mine?
— Da, continuă fata. Am o noutate numărul unu.... Noutatea secolului! Ea își puse palma la gură și șopti: Uliul, șefulețul nostru, a zburat...
Nu înțelegea despre ce-i vorba...
— Păsările au plecat în țările calde vara, acuma trebuie să se întoarcă...
Daniela dori să-l limpezească, însă de ei se apropie Iulia Matveieva, o rusoaică, tînără specialistă venită din Vorkuta, care îl luă la rost cu o voce răspicată:
— Unde hoinărești, tinere? Dis-de-dimineață te caută Maximilian. Mergi la el!
— Ai să-mi spui noutatea cînd mă voi întoarce, zise Victor și urcă la etajul trei.
Directorul arăta obosit. Scoase dintr-un ambalaj cafeniu o pastilă și o aruncă în gură. Sorbi apă din pahar, se oțărî de amărăciunea leacului:
— Ia loc. În ce stadiu de pregătire e proiectul.
Orologiul de pe perete anunță melodios ora exactă. Oberlihtul era întredeschis. Draperia se învălura și de afară pătrundea o boare de ger.
— Am pregătit macheta. Aș vrea s-o vedeți...
— Cărămida din care se va construi pereții va fi albă, iar locurile goale vor fi garnisite cu mozaic...
— Pictorii Vrabie și David vor să colaboreze cu noi... Victor simți că Maximilian nu-l ascultă, dar îndrăzni să continue: Așa spune Kușnir.
— Proiectul dumitale este inclus în programul simpozionului. N-am timp să mă ocup de studierea lui. Vezi cîte hîrtii am pe cap?
— Aș vrea să vă rog...
— Te-ascult.
— Să-i permiteți Danielei Codreanu să lucreze împreună cu mine. În locul lui Tilea Boldî. Nu pot fi de acord cînd tuvinul insistă să adaug la proiectul meu elemente iurtiste.
— Așa e... oftă directorul. Ne-au trebuit nouă specialiștii ăștia, precum am avea necesitate la institut de o stație de însămînțare a vacilor. Dar astfel glăsuiește ordinul de sus. Cît mai mulți străini! Și cît mai puțini băștinași. Puterea se teme că... într-o bună zi moldovenii pot deveni o forță de temut pentru securitatea statului... Așa argumentează mereu Ologul. Maximilian flutură nervos din capu-i mare, își tamponă fruntea cu batista, lungi pauza: Consideră că ai obținut permisiunea mea. Vei lucra cu Daniela... Þi-i foame?
— Mulțumesc!
Maximilian scoase din sertar un pachețel cu crenvurști, două cești, un termos și-i propuse o cafeluță.
— Ieri a emigrat în Occident, vorbi deodată directorul... Nici nu și-a luat rămas-bun de la mine. Niciodată n-am crezut că poate s-o facă. Am luptat împreună pe front, în Pomerania... Se plîngea deseori de soarta lui, dar n-am crezut că ar putea să-și schimbe Patria la vîrsta asta, însă... probabil, este ceva mai scump în inima omului decît chiar însăși țara în care a trăit, un destin...
— De ce a plecat?
— A păstrat totul în taină, împreună cu Ologul, pînă în ultima zi. Poate că așa-i mai bine... Apa trece, pietrele rămîn...
— De-ar fi voia mea, aș concedia toată puzderia de chiulangii plodită în biroul nostru în frunte cu Ologul. Asta-i trebușoara lui Kușnir, zise Victor aprins. Statul suportă cheltuieli fantastice, iar ei se țin de mistificări...
— Las-o baltă, făcu Maximilian. Azi toată societatea noastră e o mistificare. “Regelui” din Kremlin îi plac medaliile și... mistificările! Va veni o vreme cînd își vor da seama, dar mă tem că o să fie tîrziu. Maximilian scoase o mapă jerpelită din safeu, care îi aparținuse lui Kușnir, și zise: Ești unicul tînăr specialist moldovean în birou. Spre rușinea și tragedia noastră! Degrabă ni se vor mai trimite doisprezece specialiști din Kzîl Orda. Li se vor da apartamente, li se vor crea condiții de muncă, salarii bune... Noi, moldovenii, precum vezi, stăm în umbră. Ologul a și propus ca șeful vostru să fie Tilea Boldî, dar i-am spus răspicat: “Mai bine plec în Occident, din urma lui Kușnir, decît să accept asemenea candidatură...”. Pune la punct actele și... fii în locul lui Kușnir.
— Nu cred în aventură!
— Ia mapa. Mîine să-mi raportezi...
— Doar n-am nici titlu, nici vechime... Ce vor spune angajații?
— Te-ai speriat de greutăți? Prețuiesc oamenii după capacități, și nu după titluri. Sînt mulți doctori în științe, care, după ce obțin titlul, încetează de-a mai fi savanți. Nu uita. Statul a cheltuit bani să te învețe și ești dator să achiți datoriile. Bucură-te de șansa ce-ți surîde. La vîrsta dumitale eu n-am avut asemenea șansă... Tatăl meu a plecat la război, cînd împlinisem un an și zece luni... Mi-l amintesc ca prin vis cum la despărțire, ținîndu-mă în brațe, mi-a tras o pălmuță la poponeață. Mama s-a speriat revoltată: “Ce faci, bărbate? Tata s-a uitat la ea și i-a spus printre lacrimi: “Numai așa mă va ține minte...”. Nu s-a mai întors din bătălie, dar palma lui o țin minte. Așa e, prietene! Uneori o durere își are amprentele ei... Dacă vei avea dificultăți, fii insistent și ambițios, precum te intuiesc. Moldovenilor le-a lipsit insistența sănătoasă de-a lungul deceniilor. Ne mîncăm între noi. Ce-ar fi ca răutatea s-o putem canaliza în favoarea noastră, și nu contra?.. Sîntem parcă de izbeliște, niște ostatici la porțile Europei. Ne risipim ca păpădia în vînt. Te-ai gîndit vreodată ce lăsăm generațiilor de mîine? Ia mapa! Frica de greutăți e simptomul lașității...
Victor ieși din birou, crezînd că propunerea lui în postul de șef va fi primită de către colaboratori ca o lovitură blanchistă. Se apropie de masa Danielei.
— Victor, Kușnir s-a cărăbănit în străinătate, reveni la discuție fata...
— Să se întoarcă cînd l-oi chema eu!.. zise Victor. Am și eu o noutate.
— Mai pot fi și altele pentru un institut ca al nostru?
— Maximilian mă propune pentru postul vacant...
Daniela nu pricepu dintr-odată, dar, văzînd mapa cunoscută, iradie de bucurie și aplaudă:
— Te felicit. Vei avea mulți dușmani! Da, da, dușmani! Eu însă voi sta și voi muri pe baricade alături de tine! Ha-ha!..
Afară se lăsa amurgul. Pe cer strălucea o lună neobișnuit de clară și frumoasă. Ramurile înghețate zgîrîiau geamurile. Alături de el, în biroul pustiu, stătea un suflet tînăr și cuminte. Era fericit.
16.
“Dacă cerul e senin sau acoperit cu nori, dacă rîurile inundează ruinile pompeice, ocrotind sub nămolul vremii adevărul epocilor antice, dacă soarele triumfă peste întuneric, omul rămîne totdeauna victima veșnicului prezent cu întrebările aisbergului, care e cuprins de căldurile polare, cu “Sărutul” brîncușian, toate învălurate de modernul... antichității...”.
Uneori, Victor avea niște idei ciudate, fără să le cunoască originea. Uneori cădea pradă unor gînduri, ce pluteau între realitate și vis, dar din care trebuia să tragă concluzii, să găsească adevăratul rost al acestor idei...
Antrenat mereu în labirintul propriei lui filozofii, revenea totuși la ultima convorbire cu Maximilian.
Din ziua cînd primise “zestrea” lui Kușnir, uitase parcă de problema gazdei, de epistolele soției. Îl pasiona noua funcție. Nu-i plăcea să țină cuvîntări, să convoace ședințe. La fiecare ședință vorbea concis, la obiect. Aveai impresia că se născuse în acel post de cînd exista institutul. “Laconismul e caracteristic pentru întregul meu neam, își zicea el. Să ne amintim de Miorița, unde, prin cîteva cuvinte, e redat destinul nostru dintotdeauna... “.
Uneori avea și conflicte. În tabăra colaboratorilor se iscase replici:
— Abia a ieșit din ou și o face pe cocoșul, se indigna Gurfinchel.
— Mutul de odinioară a prins glas, interveni Zislis. Așa-s moldovenii cînd vin la putere...
— Are pile sus, trăgea concluzia Iulia Matveieva.
— Și mersul și l-a schimbat, parcă-i un elefant după baie, rîdea Ologul.
Numai Daniela îl încuraja:
— Lasă-i în plata Domnului. A venit vremea noastră. E cazul să le demonstrăm boșorogilor ce pot tinerii.
— Neapărat le vom demonstra! surîse el recunoscător.
Victor revăzu programul. Comenzile care înainte trebuiau realizate în jumătate de an, acum cerea să fie definitivate într-o lună. Controla fiecare proiect în parte. Nimeni nu mai putea să chiulească.
— Ãsta o să ne dea gata, se indignau unii.
— La vîrsta voastră eu dormeam peste o noapte, încerca să glumească Victor.
— Cui îi trebuie așa șef?! se mirau alții. Încă nu ne-am dat consimțămîntul. Acum totul decide colectivul... se înfoca Iulia Matveieva.
— E tinerel pentru asemenea post, o susținu Kolker. Dacă ar fi fost numit în postul acesta Zelțer!..
— Vom supune candidatura votului, propuse Daniela, neluînd în seamă vorbele caustice. Doar trăim într-o societate democratică.
Victor nu știa despre aceste răzmerițe. Nu știa că gașca lui Kușnir s-a dus la Maximilian cu o petiție... Continua să muncească, deși mulți colaboratori încercau să-l boicoteze. Așteptau verdictul pe care Maximilian trebuia să-l aducă oficial la cunoștința colectivului. Victor nu se indispuse nici cînd într-o dimineață văzu pe panoul său de proiectare o caricatură în al cărei subsol era scris: Inereanu, marele arhitect, venit de la coada vacii, o face pe grozavul în Institutul de Proiectări...
— M-au dat gata, zău. Ce umor, zise el. Ar fi bine să muncim în bună înțelegere.
— Cuvinte mari fără proptele! pufni cineva.
— Jos pălăria!
— Nu uita că exerciți provizoriu această funcție și n-ai să ne impui să ștergem praful de pe niște proiecte arhaice.
— Nu-l vrem pe Inereanu șef! strigă un colaborator camuflat, cînd în birou își făcu apariția Maximilian.
În sală se lăsă liniștea.
— Nu sînteți de acord ca Victor Inereanu să fie ales șeful biroului? Aș vrea să știu de ce?
— E prea tinerel pentru asemenea fotoliu. O să-și ia nasul la purtare, insistă Iulia Matveieva.
— Tinerețea nu-i cusur, spuse Maximilian.
— Ar fi totuși nevoie de un om cu experiență, aruncă o replică Gurfinchel, tupilîndu-se după spatele cuiva.
— Nimeni nu se naște savant. Inereanu nu are experiență, dar e perseverent. Știe să ducă orice lucru la capăt, nu e înfumureată. E părerea mea și-i susțin candidatura. Dacă există alte păreri, să le auzim.
Din cercul opozanților ieși Iulia Matveieva, își feri bretonul bogat ce-i cădea peste ochi.
— Inereanu a reușit deja să-și ia nasul la purtare. Se ține distant cu unii. Va fi greu să muncim împreună...
— Pe cine propuneți? întrebă directorul întrerupînd-o.
— Pe Egor Viteanov, specialist bun. El a proiectat podul de peste Bîc...
— Dar în fiecare lună e la Centrul de Dezalcoolizare! nu se reținu Maximilian.
— Cum o ia în cloanță acolo ajunge! rîse altul.
— Ce vorbe-s astea?.. se înfurie Iulia.
— Chiar săptămîna trecută a poposit pe acolo, spuse Kola Beldî, stînd foarte calm lîngă ea, cu mîinile încrucișate...
Iulia se bosumflă, apoi își făcu vînt spre ușă și dispăru în coridor. Se întoarse peste cîteva clipe roșie la față:
— Scuzați, n-am știut. Pe panoul din coridor este afișată o dispoziție de la Interne precum că Viteanov... Și totuși candidatura lui Inereanu nu e cea mai potrivită.
— Cine mai vrea să vorbească?
— Eu, apăru în mijlocul sălii Zislis, îl propun pe Maris Șmerlovici Zelțer. E un specialist cu experiență, erudit, are calități de diriguitor. Altă candidatură nu văd...
— Așa să fie! strigă Ologul din mijlocul tuvinilor, unde căpătă deplină susținere și aprobare.
— Ba nu e chiar așa, interveni Ion Tîrsînă cu vocea sa domoală. Maris Șmerlovici o fi fiind specialist bun, dar e lipsit de energie. Ce exemplu ne poate da?! Să fim serioși...
— Propun să-l alegem pe Leova Gurfinchel!
— Cea mai potrivită candidatură este Victor Inereanu, zise calm Daniela.
— Firește, mai ales că ți se lungesc ochii după el! rîse răutăcios Olga Șișkina, deși Victor e potrivit...
— Propun să încheiem discuțiile, strigă Kolker. Altminteri biroul nostru se va transforma într-un bîlci.
Retras în colțul sălii, Victor urmărea ninsoarea de-afară.
— N-am să insist, zise Maximilian împăciuitor. Doar că propunerile dumneavoastră nu sînt bine argumentate... Sînt bazate pe emoțiii. Bine... Mai sînt propuneri?.. Nu sînt?.. Directorul urmări sala și iar continuă: Să punem candidaturile la vot. Cine-i pentru Victor Inereanu?
Spre mirarea multora, majoritatea ridicară mîinile.
— Majoritatea! confirmă Maximilian. Votăm și pe celelalte candidaturi?
— Nu-i nevoie! se auziră voci, printre care și cea a lui Ologul.
Directorul așteptă să se potolească rumoarea și vorbi satisfăcut:
— Felicitări, tinere, și succese! În rest, toate chestiunile le veți soluționa împreună.
— Zi ceva, Victore, îl îndemnă Ion Tîrsînă.
— Cuvîntează!.. se auziră voci din sală.
— Mulțumesc că mi-ați acordat încrederea... Sper să găsim limbă comună. Curînd vine o comisie de la Moscova. Nu am cunoștințe pe la fabricile de vin, ca să-i duc acolo. De data asta o să fim apreciați după ceea ce am realizat. Să nu tragem cu obrazul.
— Acuma, dumneata desigur o să te căpătuiești cu un apartament bunicel, nu se lăsa Iulia Matveieva...
Victor simți un fior în spinare. Își aduse aminte de scrisorile Lorinei...
— Recunosc, zise el, am probleme... Dar să vorbim mai întîi despre sarcinile apropiate. Sîntem obligați ca într-un interval de timp cît mai restrîns să proiectăm cinci complexe agroindustriale...
După orele de lucru, Victor rămase de unul singur în birou, lîngă display. Problema personalului îl neliniștea. Luînd cunoștință de actele propuse de Ologul, la care Victor mai înainte n-avusese acces, află că institutul este obligat să angajeze doar specialiști din afara republicii. Guvernul alocă bani în scopul asigurării lor cu spațiu locativ. A doua zi Inereanu dori să verifice starea de lucruri, dar Ologul se îmbujoră zicîndu-i franc:
— Moldovenii trebuie să-și știe lungul nasului... Poporul nostru în orice clipă poate să se transforme într-o armă periculoasă, cum este naționalismul.
— Totuși de ce vă poreclește lumea “submarinul”?
— Am făcut serviciul militar împreună cu Marinescu, dar n-am văzut marea... Eram intendent... aduceam lemne de foc...
— Atunci problema personalului se soluționa?
— Acolo, băiețele, se cerea carne de tun...
— Iar acum?..
— Oameni de nădejde.
— Credeți în ceea ce spuneți?
— Dacă n-aș crede, statul nu mi-ar încredința postul acesta de răspundere.
În săptămîna aceea mai mulți colaboratori, printre care Zelțer, Gurfinchel și Zislis, au dorit să se concedieze. Tuturor, cu excepția tuvinilor, Victor le-a semnat cererile. Cu tuvinii avu să soluționeze altfel chestiunile. Conform legii, dînșii erau obligați să muncească la institut trei ani.
— Nu vrem să lucrăm, zise Tilea Boldî în numele celorlalți.
— Păi, pentru ce-ați venit la institut? Vi s-au pus la dispoziție apartamente pe degeaba! zise iritat Victor.
— Noi găsit alt lucru... la baie. Acolo avut un cunoscut tuvin... O să vindem buret, săpun, piva... Aici greu de lucrat... Nu-i proiect de iurta. La Kîzîl s-a spus nouă c-o să lucrăm spețialnosti pe iurte. Am proiectat iurta de la poarta bazar? Gata!
Afirmațiile lui Tilea Boldî, susținute în unanimitate de ceilalți confrați, l-au făcut pe Victor să surîdă pe sub mustață. Tuvinii într-adevăr au proiectat o iurtă decorativă la poarta pieței, acoperind-o cu sticlă colorată, încît vara era zăpușeală, iarna — frig.
— Moldovean la conducere?! o trînti Semionov, un zdrahon cu capul cît ciutura. Va aduce inevitabil la o criză a statului, căci nu vă puneți în mișcare materia cenușie... V-au condus romanii, fanarioții, maghiarii. Și acum trebuiți conduși. Nimeni nu va putea proiecta complexele agroindustriale decît Gurfinchel, Zislis, eu...
— Nu ținem pe nimeni cu forța la serviciu! îi răspunse Victor. Fiecare își alege locul de muncă în virtutea specialității pe care o posedă... Sînteți o fire ageră. Vă dați seama că am dreptate...
Cînd lucrurile se mai limpeziră Victor o chemă în birou pe Daniela:
— Oare iei în serios proiectele absurde ale asociațiilor agroindustriale?.. Unui tîmpit i-a venit ideea, iar noi trebuie să ne prostim ca el?
— E și asta o problemă...
— Cît de naiv ești. Uneori în cele mai elementare chestiuni nu te descurci...
— Daniela! făcu supărat Victor.
— Oare nu-ți dai seama? Moldova e un plai mănos, dar zi de zi e transformată într-o fermă grandioasă de porci! La noi de veacuri au crescut livezi, vii... Fermele de porci pot fi construite și în regiunile necernoziomice. S-au găsit neghiobi ca să experimenteze în Moldova, iar noi mai trebuie să-i idolatrizăm. Ce inepție!
— De ce te neliniștești, doar n-ai trăit aici?
— Ce importă? Sînt din Dubăsari, din Transnistria, și mă doare...
— Sîntem născuți doar pentru vorbe. Nimic nu putem decide. Am probleme cu personalul. Vreau să expediez un demers la universitate, ca să ni se trimită specialiști autohtoni, dar Ologul mi-a arătat indicațiile secrete ale Guvernului. În viitorii zece–douăzeci de ani se prevede să fie poftiți numai specialiști din afara Moldovei...
— Ce mai e și asta?..
— Toate explicațiile le găsești în safeurile K.G.B.-ului.
— Alternativă există?
— Bănuiesc că nu...
Emil o informase pe Lorina despre noua funcție a lui Victor și ea peste două zile, sosi agitată în oraș. Îi făcu mizerie că e prea indolent! Cogemite șef și nu poate obține cel puțin un colțișor la cămin... Învinuindu-l de nepricepere și pasivitate, plecă din nou la fetiță și părinți.
Roza Lvovna slăbise. Adesea ieșea în pragul casei să vorbească în surdină:
— Săracul pămînt! Tinerețea e trecătoare, viața e veșnică! Pămîntul îi încape pe toți. Generația mea demult îngrașă pămîntul cu trupurile ei. Mă cheamă moartea și pe mine. Mai ales nopțile îi aud chemarea. Cum vor trăi oamenii peste o sută de ani?.. Peste o sută de ani multe se vor schimba, dar ce folos? Atunci eu n-o să fiu...
Ochii tulburi, fața ei lividă, streașina lăsată a frunții, genele năpîrlite, cutele adînci din jurul gurii îl îngrijorau pe Victor. O privea cum își lipea urechea de gramofon și vorbea cutremurată că... aude vocea cristalină a gemenilor pierduți în război. Tusea astmatică o sufoca.
— Curînd o să am... De ziua mea, țin minte, Spiru, soțul meu, de fiecare dată mă felicita cu sărutări. Ultima oară m-a sărutat de 56 de ori! Dar a murit sărmanul și nu mai are cine să mă mîngîie. O dragoste ca a noastră n-a fost și nici nu va fi.
De ziua bătrînei s-a întîmplat să vină pe la Victor tatăl său, împreună cu Chilina. Plecau la Batumi, la o fabrică de făină de pește. Adusese un galon de vin roșu, pastramă, doi struguri mari pentru Roza Lvovna care îi înveli într-un prosop și-i duse în odaia vecină... A fost o seară plăcută.
În zori, tatăl se grăbi la aeroport și Victor, după ce-i petrecu, se pomeni cu Lorina în prag. Soția sosise cu trenul de noapte.
— Cît se poate? îl luă în răspăr de cum trecu pragul. Ai de gînd să soluționezi odată și odată problema spațiului locativ? Dacă tergiversezi, intru eu în joc, îl preveni dînsa.
Victor plecă la institut, ticluind pe drum discuția ce o va avea cu Maximilian. Nu-i venea nimic ingenios în minte. Ziua de muncă abia începuse, cînd de el se apropie Iulia Matveieva.
— Adiniaori am văzut-o pe soția dumitale intrînd la director...
Inereanu simți un fel de satisfacție că în sfîrșit Lorina le va găsi tuturora ac de cojoc...
— Institutul nu dispune de spațiu locativ, spuse calm Maximilian, încercînd se stingă emoțiile femeii. În curînd vom începe construcția unui bloc de locuit. Poate atunci...
— Parc-ați discuta cu un copil de la grădiniță, se grăbi să-i semneze verdictul Lorina, zău! Atunci cum explicați faptul că tuvinilor și celorlalți li s-au dat apartamente de cum au sosit la serviciu? Soțul e tînăr specialist, ba chiar șefuleț! Sau ceilalți sînt mai cu stea în frunte?
— Tinerii din Tuva au fost asigurați cu spațiu locativ de Guvernul republicii...
— Adică în țara noastră nu-s toți egali în fața legii?
— Problema nu ține de competența mea.
— Vasăzică, răbdăul nostru trebuie să dureze pînă se va construi blocul cu nouăzeci de apartamente?
— E crudul adevăr. Deocamdată aveți un acoperiș pînă veți primi apartament...
— Avem! se indignă Lorina. Ba nu avem chiar nimic! Nu ni s-a dat nici chiar o odăiță la cămin, pe care ne-ați făgăduit-o în prezența lui Kușnir. Þineți minte?
Maximilian scoase din safeu un catalog cu lista acelora, care erau asigurați cu odăi la cămin.
— Poftim, citi directorul, apăsîndu-și ochelarii. Familia Inereanu, e scris negru pe alb, ocupă odaia patruzeci și nouă, la etajul trei.
Chinuită de nedreptate, Lorina începu să lăcrimeze. Directorul apăsă pe butonașul interfonului și-i ordonă secretarei:
— Chemați șoferul de serviciu... Mergem să ne clarificăm la fața locului.
Împreună cu Lorina și Victor, Maximilian plecă la cămin. Era o clădire construită din cărămidă roșie, prin anii ’50, învechită deja, cu balcoane mici. Cele cinci etaje erau nu știu cum îngrămădite haotic printre vița de vie, care se cățăra pe balcoane. Locatarii numiseră căminul “iad”... Administratoarea, o blondă grăsană, cu un halat murdar, răsfoi jurnalul locatarilor și strînse din umeri.
— Inereanu? N-a locuit la noi niciodată...
Mușchii de pe fața lui Maximilian începură a juca nervos:
— Pînă-n seară familia Inereanu să fie aranjată... Să nu mai revin la această problemă, o apostrofă pe administratoare. Dacă aflu că vă țineți de mistificări, o să iau măsuri drastice...
În urma investigațiilor, Maximilian descoperi că la cămin locuiesc persoane care n-au nici un clin, nici în mînecă cu institutul... Administratoarea, simțindu-se cu musca pe căciulă, se agită. Umbla valvîrtej pe la etaje, plîngîndu-se că nu este de vină că locatarii au spart ușile și au ocupat camerele cu forța...
Pînă la urmă dînsa găsi o odaie liberă și-l asigură pe director că problema va fi soluționată. Maximilian plecă și Victor cu Lorina rămaseră să ia în primire odăița vizavi de veceu, de la etajul cinci. Părea că aici trăiseră niște barbari. Totul era distrus: plafoane cu tencuiala căzută, prize smulse, balamale dezbinate. În mijlocul camerei, pe podea, era o gaură mare — urma unui foc care-l făcuse cineva cu hîrtii, ale căror rămășițe se mai vînturau de ici-colo. Păianjenii mari țeseau pînze prin unghere. Administratoarea parcă zise cu mîndrie:
— Mulți au vrut s-o ocupe... Am păstrat-o pentru orice eventualitate. Sînteți de aldămaș. Grăbiți-vă să n-o ocupe altcineva.
În ziua ceea Victor lăsă totul baltă și veni la gazdă, adună buclucurile într-o cuvertură, îmbrăcă paltonul, căciula brumărie, fularul și, încotoșmănat cum era, alergă nebunește pe stradă... Trecu pe la o alimentară, cumpără o sticlă de coniac. La cămin, încuie ușa pe dinăuntru, trînti buclucurile în colț. O vreme stătu nemișcat lîngă Lorina. În coridor domnea o gălăgie infernală. La etaj locuiau vreo cincizeci de familii, care aveau în total vreo sută de copii, toți înarmați cu jucării țipătoare, trotinete, mitraliere “desfășurau” operații militare, care se terminau o dată cu sosirea nopții... Tinerii soți urmăreau cum se lasă noaptea printre plopii din apropiere, cum pe cer luna se ridică deasupra orașului. Se simțea prospețimea aerului ce venea dinspre codri. În odaia mică stăruia iz de WC. În stînga ușii ce ieșea în coridor era bucătăria comună... Vorbele femeilor ce trebăluiau acolo zburau în stînga și-n dreapta. Victor totdeauna a detestat femeile brutale... În curînd, la bucătărie, parcă la comandă, se încinse ceartă din cauza aragazului, căci n-aveau unde face mîncare toate deodată. Vorbele stridente ale femeilor o speriară și pe Lorina.
— Fii pe pace. Vom face reparație și va fi o cameră lux!
— Nu rămîn aici să mă împuști, zise deodată Lorina. Închiriem mai bine o gazdă în oraș.
Seara s-au întors la casa Rozei Lvovna. Lorina era dezamăgită de cele văzute în cămin. Ca să-și îmbuneze soția, Victor cumpărase un buchețel de viorele de la bătrînelele somnoroase ce stăteau la marginea străzii...
Gazda era pustie. Roza Lvovna lipsea. Au așteptat-o îndelung ciondănindu-se. Victor dorea să locuiască la cămin, iar Lorina nu se lăsa convinsă nici în ruptul capului. Dorea ceva mai bun.
Abia în zori adormiră și au dormit pînă au fost treziți de o femeie tînără, care se dădu drept rudă îndepărtată a Rozei Lvovna. Tînăra cu ochi albaștri, inteligenți, le întoarse buletinele de identitate și le spuse că mai au la dispoziție o săptămînă pentru a-și găsi altă locuință, fiindcă... Roza Lvovna este internată în spital și se află într-o stare grea.
Două seri se simțiră într-un fel fericiți, singuri. Nu auzeau văicărelile bătrînei. Lorina învîrtea mereu gramofonul, schimbînd la nesfîrșit plăcile învechite. Băură puțină bere și ea amețise. Se dezbrăcă în fața soțului și insistă:
— Sînt frumoasă?
— Ești!
— Tinerețea trece și frumusețea mea se ofilește. Mîine nu mă va mai iubi nimeni.
— Ce îndrugi...
— Sînt frumoasă și nu vreau să duc o viață mizerabilă în odaia ceea puturoasă din cămin. Să fi știut pentru ce mă zbucium, nu-l mai sîcîiam pe Maximilian... Știu o gazdă... E liberă de cîteva luni. Stăpînul, un bătrîn, s-a căsătorit și s-a mutat la băbuță. O să ne primească. Numai că cere banii pe trei luni înainte...
— Dacă socoți că așa e mai bine, sînt de acord.
— Îmi doresc numai binele în familie, soțioare.
Seara veni la ei cunoscuta Rozei Lvovna și le spuse trista veste că bătrîna a decedat. Au înmormîntat-o deja... Tinerilor le-a părut sincer rău că nu și-au luat rămas-bun de la ea... A doua zi, Victor se înțelese cu bătrînul despre care-i vorbise Lorina. Și seara s-au mutat la el. Era o garsonieră mobilată, cu televizor. Bătrînul le-a dat cheile și le-a pus o singură condiție:
— Numai să nu aduceți aici copilul. Mă tem ca vecinii să nu scrie reclamație și să mi se ia apartamentul.
Era o zi mohorîtă de martie. În curtea unde a locuit Roza Lvovna, se desfășura o adevărată luptă pentru existență. Venise o comisie întreagă, în frunte cu polițistul de sector, care arareori șuiera strident cu țuruiacul, astîmpărîndu-i pe buclucașii ce veniseră să ocupe gazda eliberată. Erau două familii de muncitori, sosiți cu tot cu copii și buclucuri. Primăria, din greșeală, oferise ambelor familii cîte un bon de repartiție și nu se putea descurca cui îi aparține, de fapt, apartamentul în cauză. Lorina și Victor nu se reținură. Își luară catrafusele și plecară...
Noua gazdă se afla într-un cartier vechi, cu tei bătrîni și străzi puțin aglomerate. Nu se auzea huruitul roților de tren, nu se simțea mirosul de bahnă ca la vechea gazdă.
— Ni-i bine, Victore... Dar mă tem, cînd ne este prea bine... Azi vremurile sînt imprevizibile, te poți aștepta la orice...
Ascultau liniștea și admirau luna plină. Lorina stătea culcată pe brațul vînjos al soțului. Noaptea a fost plăcută și dulce.
Cînd Victor se trezi, dezvelind-o pe Lorina, fu cuprins de uimire. Corpurile le erau acoperite cu pete roșii. Soții Inereanu făcuseră cunoștință cu o lume necunoscută, cea a ploșnițelor.
17.
Lorina nu se grăbea să plece la Tiraspol. Victor se afla la serviciu și ea cutreiera magazinele, cheltuind paralele pe haine la modă, încălțăminte. Își comandase trei costume la atelierul “Expres”... Stăruia, ca pe lîngă frumusețea renovată după naștere, pe lîngă suplețe, să aibă grijă de ținuta-i vestimentară. Se străduia să zîmbească mai des... “Să mă grăbesc a trăi”, gîndea ea nesățioasă în clipele acelea. Vine cu pași iuți bătrînețea care-mi va răpi prospețimea”.
Și... se pomeni fără bani... Seara începu să-i ceară soțului socoteală.
— Ești un șefuleț, nu zic ba, dar gîndește-te că în curînd va trebui s-o aducem pe Victorița. Ce ne facem cu salariul tău mizerabil?
— Bătrînul nu ne permite să aducem fetița!
— Ce bine ar fi s-o aranjăm la grădiniță.
— Poate la primăvară, zise Victor. Stau la rînd. Încă nu avem loc acolo...
Vocea nehotărîtă a soțului o irita. De la o vreme Lorina dorea să întîlnească într-o bună zi un... înger păzitor. Știa că multe din fostele ei colege și-au aranjat cît de cît starea materială și pe fața acelor colege citea mîndrie și trufie, deși era absolut convinsă că și-au permis “alunecări de teren”... O cuprindea învălmășeala, graba, gelozia... Era supărată pe soțul ei, care n-avea alte griji decît realizarea proiectului. “Victore, Victore, îți zboară mințile prin nori! Am să iau cîrma în mîinile mele. Sînt nevoită”.
Unica bucurie a Lorinei erau week-end-urile, cînd rămînea singură, de capul ei, și colinda orașul, se simțea pasăre liberă, avîntată și dornică în zborul ei înalt. Mai ales sîmbăta, duminica, cînd soțul stîrcea în biroul său... Într-o duminică s-a întîmplat ceva neprevăzut. Pe bulevardul Păcii se desfășurau manifestații de amploare. Lumea cînta, dansa. Pe scările magazinului “Miorița” luau cuvîntul șefii din așa-zisa elită a orașului. Lorina îl studia meticulos pe fiecare în parte, străduindu-se să fie cît mai aproape de tribună... Cînd îl văzu, ridicîndu-se la tribună pe șeful celei mai mari și mai prestigioase uzine din oraș, Lorina se înspăimîntă, o străbătu un fior... Bărbatul vorbea frumos, avea o ținută elegantă, deși era cam bondoc. Costumul cenușiu părea turnat pe el. Atenția ei fu atrasă de dinții mășcați, auriți. I se păru că șeful a observat-o. El își slobozi ochelarii cu ramă aurită pe rădăcina nasului, privind în direcția ei... Lorina continua să-l țintească insistent cu privirea...
Curînd, acesta își încheie cuvîntarea, coborî de pe scenă și se îndreptă spre limuzina care-l aștepta la colț. Brusc se opri în dreptul ei, parcă voi să-i spună ceva, dar... se rușină oarecum și plecă precipitat. “Veni-va ziua cînd tu, “celebritate locală”, vei îngenunchea în fața mea...”, gîndi Lorina și zîmbi de propria-i... naivitate.
Peste o zi ea plecă acasă, o rugă pe maică-sa să-i mai țină copilul și reveni îndată la oraș. Se zbuciumă o săptămînă în felul ei, pe la diferite cunoștințe mai vechi, și mai noi, ca să-l surprindă pe Victor cînd îi spuse că se va angaja la uzina, al cărei șef era acel bărbat bondoc Petre Kuraliu... Citise cîteva detective și își dădea seama că spionarea a fost totdeauna mijlocul cel mai sigur pentru a obține ceva. Între timp mai adunase informații despre viața personală a lui Petre. Află că e căsătorit, că locuiește în cartierul aristocratic al orașului. Îl pasionează tenisul. Fumează “Marllboro”. Nu-i place să călătorească cu autobusul și trenul. N-are copii, iar soția lui e cel mai bun ginecolog la Spitalul Republican. Lorina mai presupunea că lui Petre i-s dragi copacii, deoarece în scuarul din preajma edificiului principal al uzinei era un parc.
Edificiul administrativ avea pereții înalți. Pînă la etajul al patrulea pereții erau împăienjeniți de viță de vie, iar pe acoperiș se afla un panou prins cu niște pîrghii de metal inoxidabil, pe care jucau lumini colorate, constatînd că producția uzinei este solicitată în peste cincizeci de state ale lumii... Edificiul era și un monument de artă, de pe timpurile lui Eminescu. Birorurile și culoarele erau pardosite c-un parchet luxos. Vizavi de biroul șefului era Biblioteca Tehnică, apoi o scară în formă de spirală, cu treptele de metal.
A tot spionat locul cu pricina vreo săptămînă, plîngîndu-i-se serile că e obosită și are nevoie de relaxare. Soțul îi propuse să plece la odihnă pe malul mării. Abia peste o săptămînă de zbucium, Lorina făcu o descoperire senzațională. Intrînd întîmplător pe la serviciul personal, șeful îi spuse că la Biblioteca Tehnică (pe care o frecventa foarte des) este un post vacant. Dar vorba e că nimeni nu vrea să exercite această funcție din cauza salariului mizerabil. Chiar a doua zi Lorina s-a prezentat cu o cerere de a fi angajată. Șeful care trebuia să-i vizeze cererea era ocupat cu o delegație din străinătate și de aceea s-a amînat pentru ziua următoare.
— Doar n-ai studiile necesare, îi reproșă soțul aflîndu-i intenția, o să ai dificultăți. Oricum, e bibliotecă tehnică...
— Nu-i nimic. Te am pe tine. O să mă ajuți să fac față. Vreau să muncesc într-un colectiv tihnit. Biblioteca în cauză e vizitată adesea chiar de directorul uzinei.
— Ei și ce-i din asta? se miră Victor.
— Poate storc din el o locuință.
Lorina trecu în ofensivă. Șeful era mereu ocupat. Angajarea ei se tot amîna. Nu-i rămăsese decît să mai continue spionarea... “ca să-ți învingi rivalul, trebuie să-l cunoști” bine, bine, își aminti ea. Între timp mai află că directorul pleacă de la serviciu pe jos. Dacă dispune de timp, se duce la piscină să înoate. Lorina își procură îndată un costum de baie și se înscrise la secția de înot. Era o înotătoare pasionată încă din copilărie. Tot în săptămîna aceea îl vazu pe șeful uzinei de aproape. După jocul la cortul de tenis, el intra în apă, se ghilosea copilărește, apoi se așeza pe un scaun de la tribună, își prindea bărbia în palme și urmărea atent duduițele grațioase care pluteau în apa străvezie. Îi plăceau fetele ce praticau înotul artistic... Apropriindu-se de el după ce îl urmări cum se bălăcește, îi zise jovial:
— Mi se pare că în timpul apropiat veți trece înot Marea Mînecii.
— O să fiu favoritul dumneavoastră, surîse încîntat șeful.
— Sînt gata oricînd, îi răspunse ea șmecherește. Îmi place să învăț copiii... Dacă doriți, de mîine începem antrenamentul.
Să facem cunoștință:
— Mă cheamă Lorina.
— Petre Kuraliu, zise el.
Bărbatul începu s-o dezbrace cu privirile, ca și atunci pe bulevardul Păcii. Lorina se dete mai aproape de el. Petre o întrebă:
— Unde locuiți? Aș putea să vă conduc acasă cu mașina?
— Sînteți amabili! cochetă ea. Dar dumneavoastră unde stați?
— În cartierul modern.
— Ce prezintă cartierul modern?.. și rosti timid: Eu doar locuiesc în mahalaua Melesteului, într-o bojdeucă.
— Cu chirie? se interesă Kuraliu.
— Desigur... După absolvirea institutului... Tineri specialiști. Eu și soțul...
În “Volga” neagră se simțea minunat. În salon, urmărind ceafa groasă a șefului care, observa ea prin retrovizor, încerca se ghicească dacă e mulțumită de confort. Lorina nu îndrăznea să lege capăt de discuție. Inima ei zvîcnea de bucurie că a izbutit să-și realizeze cîtuși de puțin intențiile: “Curînd, foarte curînd vei sta la picioarele mele, tovarășe nacealnic. Încă nu te-am înțeles pînă la capăt, dar foarte curînd... Păzea! Lumea e minunată, plină de taine... Situația pe care o parcurg îmi aparține. Nu contează ce va rămîne în urma mea...”.
Peste cîteva zile, Lorina nimeri iarăși în unghiul de vedere al șefului. Petre Kuraliu, împreună cu bătrînelul de la serviciul de pașapoarte, venise să soluționeze chestiunea cu postul vacant. Femeia se temea ca nu cumva Kuraliu să-și amintească de spusele ei că este tînăr specialist. Însă șeful doar o savură cu privirile-i lăcomoase, îi ură succese în noul post de bibliotecară și, printr-un ordin, pînă îndeseară a și intrat în exercițiul funcțiunii... Pe Lorina n-o nelinișteau nici salariul mizer, nici grijile lui Victor, ce se pomeni supraîncărcat cu problemele sale.
— De ce faci asta? îi reproșă într-o zi Maximilian, chemîndu-l în birou. Exerciți funcția de șef și nu trebuie să-l dădăcești pe fiecare. Ei au datoriile lor, dumneata pe ale dumitale...
— Nu te pot înțelege, Inereanu, îngînă directorul cu voce stinsă.
“Poate insistențele îmi sînt zadarnice, gîndi Victor. Poate directotul îmi dă de înțeles că eforturile în ziua de azi sînt aproape nule... Să fie oare necesar să urmez sfaturile lui Emil și să ies din joc? Cine oare o să știe ce-am făcut? Cine va înțelege c-am avut cele mai bune intenții?”.
Adevărul îl sufoca, dar și îl îndemna să muncească incontinuu. Dorea să uite de somn, să trăiască orice clipă între pereții biroului, cu schițele proiectelor ce-i aduceau sentimentul de plinătate a vieții. Dar nu era susținut. Majoritatea colaboratorilor aveau familii. Arhitectura pentru ei era doar un meșteșug. Toți vroiau ca zilele de muncă să treacă cît mai repede, ca să ajungă la sfîrșitul lunii și să-și primească salariul. Victor se amăra cînd scotea din safeu proiectul orășelului copiilor. N-avea timp să se ocupe de el. Și colac peste pupăză, mai avea o belea, cu tuvinii. Ei meditau la proiectul stadionului orășenesc. Lucrul mergea cu viteza melcului și cînd le-a atras atenția, puținii tuvini, care mai rămăseseră începură să-l boicoteze. Cereau morțiș majorarea salariilor. Obișnuiți să chiulească, aveau pretenții că noul șef ar fi făcut calcule greșite. Pe timpul șefiei lui Kușnir, lucrau la un proiect cel puțin o jumătate de an. Aveau și primă, aveau și salarii frumușele. Dar ăsta, ziceau ei, e un prost! Cu el nu poți rezolva nimic, cu el doar poți să înnebunești.
— Tovarășe Inereanu, îi zise într-o zi Maximilian, dacă o să depuneți asemenea eforturi... voi propune să fie reduse neapărat statele. Beneficiați de un surplus de brațe de muncă. Statul nu trebuie să plătească celor ce taie frunze la cîini.
Victor ascultă replica, apoi propuse ca toți specialiștii în domeniul arhitecturii “iurtiste” să fie transferați în noul birou de construcții rutiere. Spre bucuria lui, Maximilian acceptă soluția... Din acel moment parcă i se mai dezlegară mîinile. Drept sprijin și ajutor permanent, Victor o avea pe Daniela și într-un timp record au terminat proiectarea stadionului orășenesc. Cu concursul nemijlocit al lui Ion Mămăligă și al lui Valeriu Misail, ea l-a transcris pe hîrtie de calc.Apoi proiectul a fost remis consiliului științific din cadrul institutului, în fruntea căruia era Ologul. Securistul dorea ca toată lumea să-i simtă prezența și influența. După dezbateri, discuții aprinse, Victor putu apăra interesele biroului și proiectul stadionului fu înaintat unei comisii, ai cărei membri, în ciuda demersului secret al lui Ologul, de a se lua în considerare părerea lui “oficială”, îl aprobară în unanimitate.
A fost o mare izbîndă. Colaboratorii erau mîndri, iar Victor era înaripat, nu-și ascundea bucuria... Numai Ologul, oarecum nemulțumit, nitam-nisam, zise către Daniela:
— Mda... Așa e. Schimbarea domnilor — bucuria nebunilor!
Subalternii, în urma acestei izbînzi, s-au ales cu cîte o primă frumușică, iar în ziua salariului au organizat, fără știrea șefului, o mică sindrofie. Era sfîrșit de iunie. Afară se spărsese un apeduct. Cîțiva bărbați înjurau ca niște trăsniți, reparîndu-l... Victor fusese la Primăria orașului și se întoarse la sfîrșitul zilei. Colaboratorii n-au vrut să ascundă de el nimica, l-au poftit în capul mesei... Victor gusta cu plăcere din berea pregătită pentru el și pentru... Maximilian, care se alătură curînd. Directorul avea chef de vorbă:
— Totuși te-ai grăbit, zise Maximilian. Să știi: dacă finalizăm proiectului înainte de termen, Guvernul momental ne comandă altul. Colaboratorii cunosc bine această tactică. Ia aminte. La finisarea oricărui proiect să te sfătuiești neapărat cu mine, ca să stabilim în comun termenul prezentării lui la consiliu. Kușnir totdeauna mă consulta... Ologul are temei să fie nemulțumit...
— N-o să-l imit pe Kușnir. Iar de “submarin” nu-mi prea pasă.
— Care “submarin”?
— Ologul.
— Nu fi încăpățînat și să nu uiți ce ți-am spus, conchise Maximilian ridicîndu-se de la masă...
Victor se întorcea acasă obosit. Zăbovea în fața vitrinelor, privind la manechine... “Dacă omul vrea să fie bun cu toți, trebuie să fie un manechin, gîndi Victor”. Nu vroia să-și împartă necazul cu nimeni. Avea presimțirea că îmbătrînise și toate aventurile lui nu fac mai mult decît un zîmbet sarcastic. Ar fi plecat indispus cu aceste gînduri spre casă, dacă în stația de troleibuze nu-l ajungea din urmă Daniela.
Fata era bine dispusă și îl îndemna să facă o promenadă pe jos. Daniela, ca de obicei, începea cu niște istorioare hazlii, apoi trecea la subiecte serioase.
— De ce-ai plecat, fără să mă aștepți?
— Am avut o discuție neplăcută cu Maximilian.
— Nu te indispune.
— Așa mi-i firea. Mereu pun totul la inimă...
— Nu departe e casa mea, zise Daniela zîmbind. Nu vrei să intri?..
Victor nu-i răspunse, trezind în inima fetei o notă de tristețe.
— De la răposatul meu bunic ne-a rămas moștenire o colecție din opera unui sculptor francez. Pe timpuri, bunicul a lucrat la Paris. Să știi că am o doză de sînge franțuzesc în mine! zîmbi fata.
— Îmi pare bine.
— Bunicul era un mitolog. Făcea sculpturi din lut brut, le lăsa în aer liber să le plouă, să le ningă, să le bată vîntul... Într-un cuvînt, le expunea dezagregării, pînă cînd sculpturile lui deveneau de nerecunoscut... Crea pentru propriul suflet. Se considera totuși un artist mediocru... Eu cred că a fost un talent. Ce păcat că a plecat din viață cînd eu aveam doar cîțiva anișori...
— Povestești captivant, Daniela... Dar zău nu-mi vine a crede că bunicul tău a lucrat în acel oraș miraculos, unde a creat, probabil în același timp, și Brîncuși, sculptorul care-mi place atît de mult...
— O să te convingi... făcu fata. O să mai afli și altele... De exemplu, că muncesc ca o smintită zile și nopți, dar n-are cine-mi aprecia truda.
— Aș fi curios să văd la ce trudești... Victor o luă la braț.
Troleibuzul era, ca de obicei, arhiplin, dar în dreptul blocului turn, unde locuia Daniela, salonul rămase aproape gol.
În vreme ce urcau în ascensor, Victor o simțea pe fată aproape și parcă-i veni s-o îmbrățișeze. Ceva îl reținu s-o facă... Aflase cîte ceva despre ea...
Daniela era înaltă, suplă, cu ochii ageri, vii. Se machia și se îmbrăca frumos. Era retrasă din fire, îi plăcea gluma. Avea o sumedenie de favoriți, dar la acea vîrstă fragedă, spre uimirea tuturor, ieșea cu Horia Negru, un bărbat scund, cu ochelari, care purta barbă și mustață căruntă, trecut de 40 de ani. Relațiile lor ajunseseră departe... Daniela era gravidă cînd i l-a prezentat părinților pe Horia, care era divorțat și abandonase nevasta cu doi copii. Părinții Danielei, aflînd că viitorul ginere e de o vîrstă mai mare decît ei, au fost categoric împotrivă, dar au lăsat-o pe fiică să decidă. Pînă la urmă, Daniela i-a respins propunerea lui Horia; a mers la chiuretaj... Horia, disperat, s-a reîntors la fosta soție... Din cauza zvonurilor, a bîrfelor de tot soiul, Daniela mereu tăcută își făcea lucrul deoparte de toți, comunicînd în ultima vreme doar cu Victor. Și Victor avea plăcere să fie împreună cu ea. Acuma era curios s-o viziteze...
Apartamentul cu trei odăi unde locuia Daniela era la etajul șaptesprezece al unei clădiri în formă de lumînare, de pe bulevardul Păcii. Fiecare încăpere avea tapete finlandeze cu flori vii pe fundal albastru, roșu și verde... Pretutindeni erau afișate poze mari, colorate, de o calitate impecabilă. Pe ele erau reprezentate diferite configurații de nori. Daniela era pasionată de arta fotografică. Prefera să fotografieze norii. Își numea profesia “nourar”... Îi mai arătă cîteva albume cu minunile cerului... nori “hazlii”, “melancolici”. Daniela intitulase fiecare poză: “Îndrăgostiții”, “Primăvara”, “În căutarea dorului”... De un nor mare, ce semăna cu un pom, se desprindeau nori micuți, gingași, împrăștiindu-se pe toată bolta...
Pe podeaua din odaia mare era așternută o blană de urs alb. Pe pervaz, într-un acvariu, se zbenguiau peștișori decorativi. Pe niște polițe înalte erau adunate operele lui Iorga, Hemingway, Sadoveanu...
— O mostră de artizanat, zise zîmbind Daniela, arătînd spre blana ursului polar. Au adus-o părinții de la Taimîr. Am fost și eu acolo. Frumoase locuri! Deși m-am născut în Kamceatka, mi-am petrecut copilăria, adolescența la Dubăsari și mă consider transnistreancă get-beget. Am călătorit foarte mult cu părinții. Dar ca în Moldova nu-i nicăieri...
— Moldova, place tuturor, zise Victor. Și cei care vin în vizită nu se mai gîndesc să se întoarcă.
— Aș vrea să văd tundra. Daniela aprinse o lampă ce avea forma unei păsări măiestre. După o clipă de tăcere, zise: E o sculptură făcută de bunicul.
Apoi ieși în bucătărie lăsîndu-l pe Victor în fața cărților așezate cu grijă pe polițele de nuc. Din curiozitate, el cuprinse camera cu privirile. Pe o măsuță descoperi un magnetofon japonez, pe altă măsuță — statueta de porțelan a Aisedorei Duncan. Pe peretele de lîngă divan atîrna un covor moldovenesc, în stînga șifonierului — pozele astronautului american Arnstrong. De tavan era prinsă macheta unui “condor” cu aripile mari, albe...
— Visam odată să devin designer sau stewardesă, zise Daniela revenind în odaie.
— Acum înțeleg de ce-ți place arhitectura norilor. Profesie frumoasă ai inventat: nourar!
— Simte-te ca la tine acasă, Victore. Peste puțin timp vom cina.
— Scoate-ți impermeabilul, omule...
Stingherit ca un mire Victor își potrivi cravata cu buline albe.
— Scoate-ți pălăria. Mă întorc peste cîteva clipe... Ia cunoștință de cartea lui Radu Aguridă, un scriitor cu gînduri originale, îi oferi o broșură, pare a fi mediocră la prima vedere... Vezi ce titlu bombastic i-a dat: “Avea o inimă de leu, dar a prins cu ea un glonte...”. În general, e un scriitor tînăr. Cărțile lui au niște titluri foarte originale. Eu sînt încîntată de ele...
Victor răsfoi cartea și, după lectura primelor pagini, descoperi afirmațiile critice că autorul inventase, cică, un nou stil în proză, “stilul fotografic”! Evenimentele ce țineau de subiect erau descrise neordinar, fugitiv, superficial. “Ce aiureală, gîndi Victor. Cică fiecare trebuie să-și aleagă porțiunea descriptivă care-l interesează! Oamenii tind să fie originali. Ce absurditate! ...
Între timp odaia fu inundată de o muzică interpretată de Fausto Papetti și Victor cugetă mai departe. Muzica e cea mai nobilă artă care pătrunde în sufletul omului... Muzica!..”
Vedea din nou aievea lumea îndepărtată a copilăriei sale... O cărărușă colbăită urca pe un delușor spre Podiș, la via bunicului cu cireși pe hat. Bunicul, cu mîinile sale lungi pînă la genunchi, îi făcea un pom din cireșe “Hultuoane”... Apoi bunelul tăifăsuia cu Dănuță Șoltoianu, Tudor Mardare, doi pîntecoși cu mustățile albe. Tudor Mardare avea prisacă și îi servea cu fagurii într-un castron alb. Dinspre Chitca, de unde se vedea marea verde a pădurii, pusă ca pe o palmă uriașă de om în lumina soarelui, adia miros de tei. Bătrînii aveau ce vorbi pînă cînd peste sat cobora amurgul... și tuspatru coborau pe drumul de la Hozmîc, spre satul din vale. Peste case, aidoma unui balaur din poveste, se întindeau clăbuci de fum porniți din hogeagurile cuptorașelor ascunse sub copacii din ogrăzi. Nevestele întoarse de la cîmp pregăteau de mîncare. Deasupra turlelor bisericii roiau porumbei sidefii. Ciulucul din largul cîmpiei semăna cu un semn de întrebare, oglindind, în apa lui lenoasă și tulbure, luna ce răsărea pe muchia Lipăgăului dinspre Stănica...
Peste o vreme, Daniela reapăru în salon cu o tavă de tartine, mandarine, bomboane, o sticluță cu băutură verde și două pocale de cristal. Puse tava pe o măsuță dinaintea lui Victor și se așeză în jilțul moale din fața lui, aduse picior peste picior, dezvelindu-și coapsele.
Băutura răcoritoare le crea o bună dispoziție. Victor observase, de cum intrase în apartament, flori de tot soiul.
— Cînd eram student, în odaia noastră de asemenea aveam multe glastre cu flori.
Daniela mai potoli melodia din magnetofon, ca să spună zîmbitoare:
— Păi, sînt florile lui Emil. El le-a vîndut tatălui meu cu un preț destul de bun. Prietenul tău nu rămîne niciodată în pagubă.
Victor recunoscu edrița, după care, într-o seară de mai, se ascunsese stingherit de ochii fermecători ai unei fete, cu o cratiță afumată în mînă. Avu strania impresie că undeva alături stă la pîndă Lorina și deodată roși pînă-n vîrful urechilor... Daniela însă nu sesiză emoțiile colegului. Ea răsuci un buton de la magnetofon, pornind altă melodie. Își despleti părul blond, continua să-i zîmbească parcă vinovată, mușcîndu-și buzele rumene, cărnoase...
— Victore, dragul meu, hai să dansăm, îi propuse fata cu brațele întinse.
Au început să danseze... simțindu-i aproape sînii copți, Victor avea presimțirea că plutește prin odaie cuprins de brațele ei plăpînde... Fata aprinse o lumînare pe măsuța din fața iconiței și iar porni tăcută la dans... Cînd banda de magnetofon se sfîrși, Daniela a lăcrimat.
— Ce s-a întîmplat?
— Sînt fericită. Mi-e bine... Păcat că aceste clipe sînt scurte...
Victor o strînse pe fată la piept și o sărută pe obraz... Apoi, conectă altă casetă la magnetofon. Chitara lui Francis Goya îi trezi un gînd care-l făcu să se simtă încorsetat. Avea impresia că în sufletul lui se declanșează un război. Îl năpădiră gînduri străine, cu bătălii aprige de morală, situații, caractere... ce se sfîrșesc cu... războaiele oamenilor. Cugetă frapat de ambianța în care se afla. “Urăsc războiul. El sluțește lumea și oamenii...”
Părul fetei mirosea a cîmpie. Zîmbetul ei ștrengăresc, seducător îl scotea din minți. Magnetofonul continua să-i poarte într-o lume de vis. Regretul și tristețea își făceau loc tot mai mult în sufletele lor.
— Ce melodii divine!
— Le-am selectat pentru tine, îl surprinse fata cu răspunsul. Seri la rînd am visat la această întîlnire...
— Trebuie să plec, zise deodată Victor.
— Înțeleg... și îmi pare rău...
Era ora cînd orașul dormea cufundat sub plapuma unei pîcle lăptoase de august. Pe străzi se așterneau primele frunze îngălbenite. Luminile la geamurile caselor se stingeau pe rînd.
Ajuns acasă, Victor dormi rău. Se zvîrcolea în așternut. Gîndurile roiau cu duiumul.
— La vară, îi zise Lorinei, vom pleca cu Victorița la mare.
— Mai bine te-ai gîndi cum să-i găsim un loc la grădiniță. Ce legi neomenești! se revoltă soția. Cînd va dispărea din vocabularul nostru aceste cuvinte blestemate “rînd, a sta în coadă”? La apartament e rînd, la spital — rînd, la magazin, cimitir peste tot trebuie să stai în coadă. Tot cu așteptările trăim! Cînd te vei învăța să îmbini interesele personale cu cele familiale? Pare-mi-se că o dată cu înregistrarea căsătoriei ți-ai uitat obligațiunile de soț...
— Totul va fi bine, Lorino.
— Am auzit-o de nenumărate ori, dar asta nu schimbă lucrurile. Gîndește-te, tinerețea trece. Ia exemplu de la Emil. Tipul se bucură de toate: are apartament, mașină personală, serviciu bine plătit. Oamenii ca el vor avea privilegii și la cimitir. Cu ajutorul banilor doritorii vor fi plasați în cele mai de cinste locuri, iar la căpătîi le vor sta inscripții frumoase și impunătoare monumente.
— Monumentul meu va rămîne orășelul copiilor.
— Ești un prost!
— Mulțumesc de apreciere. Dacă ești deșteaptă, fă mai multe!
— Ce argumente “geniale”! Norocul a fost totdeauna de partea acelora care au putut minți.
— Vrei să renunț la specialitate și să fiu însoțitor de tren.
— Pentru interesele familiei uneori trebuie să te sacrifici.
— Să iau exemplu?
— De la Emil, firește.
— E un cartofor, un jonglor deasupra prăpastiei!
— Nu poți scăpa nicidecum de filozofia ta idioată, spuse înciudată Lorina. Va veni timpul și-ți vei înțelege prostia, bădărănismul, dar va fi tîrziu.
Indispus, Victor avea impresia că înregistrase cearta cu soția pe o bandă de magnetofon. Venind la serviciu, mereu o derula în creierul său, căutînd să iasă din impasul în care se pomenise... Un vînt neastîmpărat se zbuciuma pe străzile orașului...
18
Trecu toamna, iarna cu geruri uscate și zăpadă puțină. În primăvară, familia Inereanu continua să stea în gazdă. Victor muncea cu îndîrjire la proiect, purtînd toate grijile biroului. Lorina se obișnuise cu atmosfera pașnică a bibliotecii. N-o îngrijorau, ca mai înainte, nici necazurile familiei. Știa că toate greutățile le poate și trebuie să le rezolve numai ea. Își găsise vocația, căuta prilejul să se apropie mai mult de jilțul șefului. Dimineața, cu o jumătate de oră înainte de începerea zilei de muncă, ducea directorului uzinei ziarele proaspete. Cînd dădea cu ochii de director, simțea cum o trec fiorii. Petre era altul decît acel pe care-l descoperise la început... O vreme, de dragul serviciului, renunțase și la înot, și la tenis. Lorina însă se liniștea în sine că-i este de folos, că are contact zilnic cu el, continuînd să stea adeseori la geam, spionîndu-l de la etajul doi, cum în curtea uzinei apărea sau pleca o “Volgă” neagră... Pe Lorina o cuprindea mai ales invidia cînd Petre își lua rămas-bun de la soție — o femeie în vîrstă, prea puțin arătoasă la chip, care diminețile... pleca apoi cu mașina mai departe, la spital... Lorina îl simțea pe director cum se ridica pe scările în formă de spirală, pînă la ușa bibliotecii. Ea, avea un caiețel în care-și făcea notițe și analiza la rece sentimentele nutrite față de Petre Kuraliu.
Dorea să-și abată gîndurile, dar... printre colege se vorbea că această familie este cea mai modernă în oraș, iar Petre Kuraliu e unul din puținii milionari în ilegalitate ai republicii, laureat al premiului de stat. Are multe invenții, cîștigă un pumn de bani... N-au nici un copil și soție-sa e deșteaptă foc...
Investigațiile făcute îi tulbura mințile...
— Ce te reții serile la serviciu, bărbățele? îl întrebă ea neliniștită pe Victor. Te-ai încurcat cu vreo femeie? Dacă-i așa, nu uita că și eu sînt flămîndă de mîngîiere bărbătească. Nu crede că serviciile noastre se păstrează la marginea orașului. Cîte ceva mai ajunge la urechile mele. Mai bine fii sincer.
Victor se alarmă. I se păru că soția îl spionează. Doar o conducea pe Daniela acasă. “Te pomenești că cineva dintre colaboratoarele “binevoitoare” s-a străduit să mă pîrască?” Hotărî să-i mărturisească adevărul:
— Fără ajutorul ei, mi-e greu să realizez proiectul... Lucrez la un plan de salvare a bisericilor părăsite din satele noastre... Toți susțin că ele nu au o valoare istorică. Peste o sută de ani vor fi și mai de neprețuit. Planul de salvare a monumentelor de artă națională îl vom prezenta unei comisii interdepartamentale...
— Îndrugi verzi și uscate, zău... Bisericile își au locul lor determinat de strămoși și credință. Tu caută-ți crezul tău, dar fără sprijinul unei muieruște...
— Păi timpul nu așteaptă, zise Victor calm.
— Niște anonimi compun o muzică care nu miroase a folclor, ne îmbracă costumele, ne dansează jocurile pe diferite meridiane ale globului... Acuma, mi-am ales să colaborez cu un prieten de idei... Daniela.
— N-ai ce-ți reproșa, dragă, își mai domoli tonul soția. Ești unicul care crezi în rezultatele tale de mîine, dar jertfirea ta aduce necazuri familiei... Întîi ție, apoi familiei!
— În realizarea acestei probleme naționale mă susține Daniela!
— Cu frumoasa adormită te antrenezi în afaceri naționaliste... Miroase a naționalism... Demult îi dai tîrcoale?
— Sîntem pur și simplu colaboratori.
— Ia seama să nu pună mîna pe voi... Ologul. Atunci nu te vor putea scoate din mocirlă nici cei mai credincioși prieteni. Dacă se interesează de persoana ta securitatea, ai să înfunzi pușcăria. Unde mai pui că nici tatăl tău nu-i curat la piele. Te vor alunga din capitală cît ai zice peșre și atunci — adio, orășel al generațiilor viitoare, adio, Daniela! sfîrși Lorina cu zaviste și ironie.
— Eu nu fac nimic rău! Nici ea nu face, auzi!
— Dormi și-ți adună visele pe modiță decît să speri la realizarea proiectului... Fantezia ta e o nebunie ieșită nu numai din modă, ci și din uz... O scrînteală la pătrat!
“De ce aș putea fi învinuit? se gîndea Victor. Că vreau să salvezi monumentele pe care le-au înălțat strămoșii mei?.. Să crezi în tot ce e frumos și sfînt înseamnă oare să fii naționalist? Doar bisericile sînt monumente de artă care aparțin întregii omeniri...”
Furtunile totdeauna nasc adevărul acoperit de umbra vremii.
— Bisericile sînt deja distruse reveni, Lorina cu insistență la discuție. Doar temeliile au mai rămas.
— Bine, să dormim. Am obosit ascultîndu-te.
— Mă rog... obosești, te rupi lucrînd și e primăvară...
— Am doi ani de cînd nu m-am odihnit. Nici vara asta nu voi avea concediu. Toate planurile au eșuat din cauza simpozionului.
— Iar eu aș vrea să plec la mare măcar pe o săptămînă, zise Lorina. Sau la munte, în Carpați, la Jaremcea.
— Tu poți să-ți permiți. Fă rost de un bilet la o casă de odihnă.
— Așa e, dar... cum să mă odihnesc de una singură?
— Cum se odihnește toată lumea. Și-apoi am încredere în tine c-o să te porți bine acolo.
— Da?! Dar dacă...?
— Dacă o fi să te pierd, nu marea va fi de vină...
— Am glumit, zău. Hai să dormim.
Acest schimb de replici îl indispuse pe Victor.
La serviciu era posomorît. Dacă Lorina are dreptate atunci cînd zice că trebuie să uite de visele sale și să-și aranjeze viața?
— Mai puține emoții, Victore, căuta să-l liniștească Daniela. Fii optimist! Þine-ți firea! În astă-seară toți colaboratorii plecăm la concertul Ion și Doina Aldea-Teodorovici, la Teatrul de Vară. Ce ar fi să mergi și tu cu noi?
* * *
Printre colaboratorii bibliotecii se zvonise că, în curînd, Petre Kuraliu va pleca la odihnă la mare... singur. Soția lui își petrece concediul la munte. Femeile ardeau de curiozitate cu cine se va odihni șeful. Se chinuia să descopere taina și Lorina. Curiozitatea ei se transformă în neliniște, cînd șeful serviciului personal o chemă să-i șoptească la ureche:
— Șeful s-a interesat de dumneata. Probabil are de gînd să te avanseze. Totdeauna procedează astfel: întîi află părerea mea, studiază curriculum vitae, apoi... Așa că e ceva la mijloc... E bine pentru tine...
Din clipa ceea, Lorina aștepta mereu o schimbare. Cînd intra în biroul șefului aducîndu-i presa, roșea pînă în vîrful urechilor. Bărbatul, simțind că ea se emoționează, îi făcea neapărat vreun compliment: “Vai ce drăguță și amabilă sînteți!”... O vorbă de-a lui însemna foarte mult. Ea se înveselea, devenea bine dispusă toată ziua și la serviciu și acasă. Pînă se întorcea Victor, stătea dezbrăcată în fața oglinzii șifonierului, netezindu-și sînii, coapsele, talia, părul lung, ce-i cădea pe umeri pînă la abdomen. Sălta mereu ca o minge, zîmbea în voie precum i-ar plăcea. .. șefului! “O să mă placă, neapărat! își zicea. Femei ca mine nu lasă indiferenți bărbații... O să te subjug, Petrică! O să-mi cumperi haine scumpe, apartament, o să-mi aduci cele necesare unei amante. Nu crede c-o să mă culc cu tine de dragul ochilor tăi, care nici frumoși nu sînt... Nițel o să-ți risipești milioanele cu mine...”.
Lorina ajunse la părerea că la acel moment e atotputernică! Așteptarea o făcu să devină nervoasă și mereu, cu orice prilej, îl lua pe soț la trei parale:
— De ce nu faci un demers la Maximilian să-ți majoreze salariul? Ce fel de șef ești, dacă ai o leafă mai mică decît o femeie de serviciu?..
— Păi vezi, chiria ne răpește o groază de bani.
— Ce-ți sînt de vină? Orice bărbat și-ar dori o soție ca mine.
— Crezi că nu vreau să cîștig mult? zise el amărît.
— Doamne! strigă ea. Ai devenit insuportabil! Nu-ți pasă de mine. Vreau să am un cuib, unde aș putea veni în fiecare seară...
— Dar te-ai gîndit vreodată că și eu vin de la serviciu obosit, flămînd. Frigiderul e încărcat cu produse, iar tu n-ai grijă să faci măcar o ciorbă.
— Nici eu nu vin odihnită...
— Da, firește, totuși... jupîneasa ține casa, vorba buneilor noștri.
Zilele treceau monoton, obișnuit. Nu intervenea nimic nou. Lorina își modificase pieptănătura; zilnic schimba rochiile. Trecînd pe lîngă biroul lui Kuraliu, pîndea mereu la ușa întredeschisă. În sfîrșit într-o amiază, o chemă șeful. Era singur. Îi arătă un tablou dăruit de niște amici din Baden-Baden.
— Îți plac peisajele? o întrebă el, arătîndu-i o reproducție a “Nașterii lui Venus”.
— E altceva cînd privești originalul.
— Pînzele lui Botticcelli sînt frumoase, dar îl prefer mai mult pe Aivazovski, răspunse distrat Petre.
— Marea lui Aivazovski e fantastică!
— Îți place marea? făcu o mină curioasă.
— Foarte mult, dar spre marele meu regret, nu prea am ocazia să mă odihnesc acolo, răspunse Lorina, tresărind la gîndul că discuția lor ajunge la limanul visat de ea: “Hai, Petre, vorbește, vorbește. Eu vreau la mare! Vei vedea ce prezint!”
— Vă place să înotați? insistă Petre, îndreptîndu-se de la masă spre ea.
“Apropie-te, îl îndemna ea cu privirile, roșind, îndreptîndu-și șuvița de păr, care îi cădea năstrușnică peste ochi. Îndrăznește, nu fi laș... Ia-mă în lumea ta. Ia-mă, onorează-mă, salvează-mă!...”
Kuraliu deodată se opri, își turnă apă în pahar și reveni la masă.
— Îmi plac culorile vii, zise el în cele din urmă. Matisse, Sezanne, Van Gogh, toți impresioniștii și postimpresioniștii.
— Acolo unde-s culori vii, focul patimilor arde mai pronunțat și se iscă sentimente, răspunse Lorina gata să plece.
— Filozofic, doamnă bibliotecară, făcu șeful încîntat.
— În Australia, bibliotecarii au titlu științific, surîse mulțumită de compliment Lorina.
— Din păcate, n-am împuternicirea să confer titluri științifice, zise Petre. Bine... Cînd voi avea nevoie de un consultant în artă, vă voi solicita...
Aceste cuvinte îi dădură speranță Lorinei că în curînd o să se întîmple ceva și mai plăcut.
Venea la serviciu înaripată, dichisită. Apărea pe culoarul edificiului în rochie albă. Părul și-l vopsise blond avînd asemănare cu celebra actriță de cinema Marlin Monro. O măcinau chinurile așteptării. I se părea că prea puțin se arată în fața lui Petre. “Hai, șefule, nu mă chinui, își zicea mereu răsfoind revistele franceze de modă. Dacă nu mă vei lua la mare... atîta grijă să fie! Am soț cuminte, care mă iubește și... mă aranjează... Dar, pînă una-alta... acționează, Petre! N-aștepta mură în gură!”
Într-o zi de vineri, Lorina fu surprinsă de o bătaie în ușă. Era Petre Kuraliu. Îmbrăcat într-un costum negru, englezesc, elegant, în ochelari cu rame aurite, zîmbi amabil.
— Avem nevoie de niște cărți, zise el. Plec în concediu. N-am citit de un secol. Dați-mi ceva din Rabelais, Steinbek, Heylly, Lev Tolstoi...
Privirile lor se întîlniră și ea roși.
— O să vă aleg... neapărat... vă urez odihnă plăcută.
— De asemenea, răspunse mulțumit Petre.
— Regret, dar nu plec nicăieri vara asta, murmură Lorina.
Aranjîndu-i eșarfa din pînză fină, vaporoasă, Petre se interesă uimit:
— Nu plecați nicăieri?
— N-am concediu. Dar aș vrea mult... N-am fost niciodată la mare.
Pentru o clipă, Petre și-o imagină pe Lorina în costum de plajă pe litoralul fierbinte al mării. El își aprinse o țigară, slobozi fumul ușurel printre buzele-i subțiri și-i făcu semn să ia loc pe scaunul din fața lui.
— Legea presupune și excepții... Despre dumneavoastră am auzit cuvinte de laudă și pot face unele concesii. Scrieți un demers la sindicate pentru două săptămîni de concediu pe cont propriu... Peste o săptămînă te vei odihni la mare...
Lorina strînse din umeri, cîntărind cu privirile dacă nu e vreo șmecherie provocatoare. Însă directorul îi oferi o foaie albă, un pix și insistă s-o facă chiar în prezența lui. Lorina scrise cererea. El își anexă rezoluția, o puse în mapă și plecă de urgență fiind chemat la minister.
Revenind în sala bibliotecii, o aștepta Victor. Lorina rămase uimită, presupunînd că s-a întîmplat ceva imprevizibil.
— A murit tata, rosti soțul cu voce sugrumată. Iată telegrama... Trebuie să plec la Batumi s-aduc sicriul... Pleacă acasă și faceți pregătirile de înmormîntare. Am adus și bani. Ia-i...
Lorina, dezechilibrată, îl luă de mînă, încercînd, cum putea, să-l liniștească.
19.
Peste o săptămînă de peregrinări, Victor se întoarse în sat, însoțind sicriul de zinc al tatălui. Pe ultimul său drum părintele a fost condus de cîteva vecine și de copiii soției de-a doilea. Fu îngropat alături de bunic și de soție...
Victor gîndea că poate e ultima oară în ograda casei părintești. Acum, stăpînă rămînea să fie femeia plîngăreață, care se văicăra că, după ce au agonisit de toate, n-au avut noroc să se bucure împreună de aceste bunuri. El simțea că pierde pămîntul de sub picioare. Cineva spusese că o dată cu moartea părinților, copiii încep să îmbătrînească. Sufletul lui nu simțise o durere mai mare ca în acele clipe. Nici nu se așteptase că moartea părintelui o să-i cauzeze asemenea emoții. Îl vedea mereu înaintea ochilor, vorbea cu el, se sfătuia și-i era jale că se despart. Plîngea încontinuu.
După înmormîntare, îndeseară, Victor se duse împreună cu Lorina și Victorița spre Lipăgău, dealul în formă de țurcă țărănească din preajma satului. Obișnuința de a sta la sfat cu satul o avea din copilărie. Profită de ocazie, poate, pentru ultima oară... De pe vîrful dealului se vedeau, ca în palmă, casele și drumurile șerpuitoare prin mijlocul satului, cu lumini jucăușe pe la margini... Gardurile de nuiele, clădirea veche a clubului, a școlii, magazinul unde venea împreună cu bunicul să-i cumpere bomboane, baia, salcîmul ca un pocal ce sprijinea poarta casei lor, rămasă fără stăpînul ei adevărat. Priveliștea îl mișcă pînă la lacrimi. Se întorcea cu gîndurile la copilăria dispărută și ea pentru vecie în văgăuna trandafirilor sălbatici, păstrîndu-și farmecul doar în amintiri... “Toate sînt trecătoare, se consola el. În locul nostru apar alții, iar noi ne trecem ca florile... rămînînd să dăinuie în memorie strămoșii ce ne leagă de baștină, de pămîntul unde-am văzut lumina zilei. Ceea ce se întîmplă azi nu se va mai repeta și ar fi păcat să nu păstrăm memoria copilăriei. ...Dintre rubedenii am rămas, se pare, doar eu pentru a le păstra pe toate...”.
O dată cu lăsarea nopții, în sat cobora liniștea. O lună mare, împlinită se ițea de după muchia dealului dinspre Stănica...
— Frumoasă e luna, Victore! șopti Lorina.
— E dumnezeiască! Ca și-atunci seara, cînd te-am cunoscut pe tine.
Victor nu-și lua ochii de la turlele bisericii de lîngă dealul Călugărului, zidită cîndva și de bunicul lui. Regreta, ah, cît de mult regreta că acest monument de artă a rămas acum de izbeliște, fără nici o supraveghere. Deasupra turlelor mai croncăneau ciori flămînde... Cîndva, își amintea Victor, biserica era un sălaș al soarelui, al porumbeilor albi, la clopotniță... un locaș sacru, de purificare pentru oameni. Venea aici cu mama, cu tata, cu bunelul la sărbători. Și era idilic, frumos, plăcut... . Acum pînă și iconostasul dinăuntru căzuse pradă vîntului și ploilor. Acoperișul se zdrelise, tinicheaua ruginită suna în gol, bălăbănindu-se în bătaia vîntului... o grindă mare, desprinsă de pe zid, se ridica prin interiorul turlei, semănînd din depărtare cu un telescop care caută înfrigurat tainele aștrilor cerești... Autoritățile locale, fără nici o remușcare vroiau să transforme lăcașul într-un depozit de stocare a îngrășămintelor chimice. Oamenii s-au împotrivit cu încrîncenare puterii comuniștilor, dar totul părea zadarnic. A salvat situația tatăl lui, care sugerase ideea ca în ograda bisericii să înmormînteze răposații, după care spiritele s-au potolit.
Victor urmărea din deal locul înțesat de iarbă mătăsoasă și sînzîiene unde stăteau cruci negre, cruci văruite. “Și în vremile “fericite”, se gîndea el cu necaz, se înmulțesc cimitirele!” Își amintea de timpurile cînd bunicul îl ducea de mînuță la biserică... Þinea minte cum stătea sub poala patrafirului părintelui Simion, mărturisindu-și păcatele pe care abia începea să le facă... Săruta mîna pistruiată a preotului și primea împărtășania... Acum biserica era moartă. O stăpîneau stoluri de ciori gălăgioase... Victorița se lipi de obrazul lui și părea emoționată, încîntată ca și el, ca și Lorina... Tustrei se aflau într-o clipă de reculegere...
* * *
Și iar un nor alb coborî în fața lui. Din el se contura un chip de înger care-l întrebă: “Tînjești după trecut?.. În frămîntarea pe care o ai nu vei izbuti să limpezești ceva. Oamenii rămîn aceiași, confuzi: totul se limpezește, cînd... e prea tîrziu. Așa e firea voastră, naivă și slabă. Sînteți risipitori, indiferenți, trage învățăminte din trecut. Aveți aparate zămislite de geniul secolului, capabile se reînvie timpurile demult apuse, dar ignorați cu încăpățînare istoria unui neam, graiul... Da! Am dreptate! Ce viermi, ce nulități sînteți voi, oamenii! Nici nu vă puteți da seama ce slăbiciuni vă creează ignoranța față de trecut... De v-ați vedea dintr-o parte...”
“Dac-ar fi voia mea, făcu Victor tulburat, i-aș condamna pe acei care-și pătează conștiința de dragul plăcerilor de moment, care știu numai de prezentul orb, neavînd trecut, nici viitor. Teamă mi-i că va veni o vreme, cînd nu va avea cine te contrazice, Spiritule...”
“Nu te lăsa pradă unei erori văduve, reproșă norul. Dacă nu azi, atunci mîine te vor scoate și pe tine cu canga din valurile indiferenței, vînăt, descompus... Doar hainele tale vor da de înțeles cunoscuților că în sicriu ești tu, nu altul... Poate chiar te vor înveli într-un sac de celofan în loc de sicriu, fiindcă toți copacii vor fi otrăviți. Oamenii nu vor îndrăzni să facă din ei scînduri... Te vor înmormînta în mare grabă, să nu se răspîndească izul dulceag, dar epidemic al hoitului tău...”
“Mă zbat pentru păstrarea memoriei... De ce să am parte de o asemenea pedeapsă? se întrebă uluit Victor. Fie! Oamenii rămînă surzi la chemările mele, ascunși după pînzele ticăloșeniei, invidiei, neavînd grijă cîtuși de puțin de puritatea pămîntului. Orășelul totuși va fi construit pentru urmași. După mine vor rămîne măcar cîțiva confirmatori. Eu am aprins făclia ideii. Și ea arde în inima mea! Mă mîndresc cu trecutul frumos, cu prezentul zbuciumat și sînt în căutarea viitorului de care voi avea parte... Poporul are fantezie bogată și nu poate să dispară, să-mi nimicească cu totul ideea...”.
Norul se ridică precipitat pînă la cer, apoi coborî în dreptul lui Victor. Cu ani în urmă, cineva dintre săteni îndrăznise să arunce crucea de la mormîntul bunicului ca să facă loc pentru înhumarea rudei sale. Numai memoria lui a putut determina printre buruienile cimitirului că acolo, anume acolo, odihnesc osemintele bunicului. Pe Victor demult îl durea neglijența oamenilor din satele Basarabiei față de ordinea ce ar fi trebuit să domine în cimitire. Se amăra cumplit văzînd cimitirele aproape părăsite, în delăsare, părăginite. În ele pasc animalele, se construiesc latrine publice. Astfel, credea el, se pîngărește memoria unui neam în fața lumii care ne înconjoară... Simți iar aerul dătător de viață al pădurii din apropiere, vîntul răcoros al serii ce zăngănea ușurel în arama clopotelor agățate de turlele bisericii...
S-au întors de pe Lipăgău pe la miezul nopții. În ogradă mama vitregă îi aștepta cu valizele pline cu merinde, adunate de pomenire, mai continuînd să-și bocească bărbatul.
Înainte de a pleca, le-a spus să nu pretindă la moștenire. Ea, avea, sărmana, grijile ei... Au vrut să ia ca amintire poza tatălui, dar era într-un singur exemplar și Chilina, acum stăpîna deplină a casei, n-a vrut să le-o dea.
Pînă părăsi satul, Victor trecu pe la Mihai Þurcanu, un prieten din copilărie, care era șofer în gospodăria locală, și îl rugă să facă trei cruci de metal... Amicul i-a poftit în beci, i-a servit cu vin nou de struguri căpșună... S-au despărțit în tăcere.
În autobuz, Victor căută să-și abată gîndurile pe alte făgașuri. Degrabă se va începe simpozionul, unde va trebui să prezinte macheta orășelului copiilor. Speranța că va spulbera toate argumentele contra îi însenina fața. Glasul conștiinței îl îndemna pentru a cîta oară: “Învață, sărăcie!”
Lorina, cînd ajunse în oraș, îi zise cu voce liniștită:
— Am o ocazie iluzorie. Să plec măcar pentru o săptămînă la mare. Ce zici?
— O duci pe Victorița la părinți și să te odihnești puțin...
20.
Victor îi prezentă lui Maximilian proiectul definitivat. Directorul, după ce îl studie amănunțit, zîmbi satisfăcut și zise:
— Ca să vezi, timpul poate face minuni! Dar pentru a avea succes la simpozion e puțin... Mai revezi-ți proiectul.
— Desigur pînă la simpozion...
— Mai am o noutate, zise urmărindu-l atent Maximilian... Institutului nostru i s-a oferit rolul de organizator al simpozionului. De la Moscova ni s-a transmis programul aprobat, sigilat de către Aștorski... Regretabil e că... au găsit de cuviință... să nu te includă în lista participanților motivînd că nu ai titlu științific.
— Nu se mai poate interveni cu nimic? Atunci de ce ne numim organizatori?
— Vom fi prezenți ca o delegație obișnuită. Moldova n-are savanți de talia lor. Așa afirmă moscoviții! Sîntem provinciali! Grija noastră este să organizăm forumul la înălțime, să găsim căsuțe de vînătoare... să le facem banchete. Zic că ei ne finanțează și ale lor sînt pîinea și cuțitul!...
— Reiese că grija noastră ca organizatori ai simpozionului unional e să-i cazăm, să-i hrănim și să-i distrăm cît mai bine?...
— Conducerea republicii, cînd e vorba de o delegație din centru, se face luntre și punte ca oaspeții să plece de la noi cu multe cadouri și impresii plăcute... Tu, băiete, stai liniștit! Ești tînăr, nu te pune în poară. Lor le plac clima, livezile, beciurile noastre.
— Vasăzică de la Moscova vine protipendada? surîse Victor amărît. Genii din cetatea de scaun?
— Să lăsăm ironizările. Cred eu, putem, să-i convingem pe viitor că avem o arhitectură autohtonă, originală...
— La sfîntul așteaptă?
Directorul nu-i răspunse, ci numai se zgribuli din spate a nemulțumire în fața realității. Era palid.
“Nu-i nici un pericol, gîndi Victor. Viața uneori ne îndeamnă să capitulăm. Noi însă ar trebui să fim stăpîni pe situație, nu ea pe noi. Fără luptă să nu cedăm! Așa să fie neamul nostru: ca un copac cu multe, multe ramuri, cu rădăcini care dau viață, cu o tulpină care-l face falnic, voinic, cu ramuri care-l fac frumos!”
— Iar ai început a monologa, îngînă Maximilian, simțind indignarea lui Victor. Ceea ce ai aflat acuma nicidecum nu înseamnă că circumstanțele ne impun să plecăm capul. Cînd vei ajunge director ca mine, o să înțelegi că deseori ești nevoit să faci lucruri contrar voinței tale. Altfel ești pur și simplu destituit. Cum crezi, care ar fi soluția potrivită?
— Mai bine să mori în picioare decît să trăiești îngenunchat. Sînt cuvintele lui Dolores Ibaruri.
— Amintindu-ți de cuvintele unor celebrități, eviți mai ușor catastrofa.
— Așa e, îl susținu abătut Victor. Totuși, cumva trebuie să ne apărăm interesele naționale, demnitatea. Muscalii recurg la procedeele lor obraznice, dar n-ar fi cazul să facem o excepție?
— Crezi că e posibil de schimbat ceva?
— Sînt clipe cînd se poate de recurs la o aventură...
— Cine va răspunde de urmări?
— Să ne gîndim mai puțin la ele! Sîntem la noi acasă... Aș propune să nu ne ținem întocmai de buchia regulamentului lor. Doar cuvîntul de deschidere îl rostiți dumneavoastră... Atunci o să vorbiți despre succesele noastre, despre proiectul meu, provocîndu-le interesul.
— Apoi?..
— Va fi multă vorbăraie și cu aceasta toate se vor termina. Dacă îi vom duce în excursie în subsolurile cu vinuri de la Cricova... Acolo au să uite toate subtilitățile. Vă asigur!
— Jucăm astăzi o partidă? făcu mulțumit Maximilian, ca să-l prevină: Dacă obțin victorie asupra ta, să știi că judeci drept!
— Nu accept compromisurile, spuse Victor, aranjînd piesele la tablă. La universitate am avut un profesor care aducea exemple de compromisuri “încîlcite” și nedrepte...
— Pascare? își aminti Maximilian surîzînd.
— El desigur e savant cunoscut de toată lumea studențească!..
Fruntea încrețită a directorului era acoperită cu broboane de sudoare, cînd a fost nevoit să cedeze următoarele două partide.
— Da-a-a! murmură directorul. M-ai făcut praf.
— O să vă luați revanșa data viitoare și băiatul dori să revină la discuția lor: Oare n-ar fi mai bine să lăsăm odată teama?.. Aștorski nu va pricepe cînd vom “viola” regulamentul. O să-mi oferiți cuvîntul la simpozion printre primii.
— Vom trăi și vom vedea...
— Totul va fi bine și la vară cald, zise Victor indignat.
— Acum e vară, băiete.
— Da, e cald și bine ar fi... s-avem pe masă un pepene.
— Nu m-aș da în lături.
— Pepenele e pepene, dar ar fi bine să ne gîndim la ale noastre.
— Adică...
— Să nu fim slugile moscoviților. În scenariul lor e scris una, iar noi să procedăm cum găsim de cuviință.
— Dar dacă pierdem cauza?
— Atunci, vorba ceea: “De ce cîntă cocoșul?” “Ca să răsară soarele”. “Iar dacă soarele nu va răsări?” “Aceasta de acuma nu-i treaba cocoșului...”
Ziua au petrecut-o în bună dispoziție, iar seara au mers amîndoi la un restaurant și s-au despărțit cu mari speranțe.
Victor era în așteptarea zilei cînd va începe simpozionul. Avea speranțe. Au mai revăzut proiectul, macheta cu Daniela și cu Ion Mămăligă. După serviciu, rămînea cu prietenii să le mărturisească ceea ce avea să spună la simpozion. Odată seara trecu și pe la Vasile Þapoc. Eugenia Arhipovna suferea de alergie. Amîndoi aveau necazuri. Feciorul Vasile hotărîse să abandoneze învățătura și comisariatul militar, profitînd de aceasta, îl mobiliză în armată. Nașa plîngea, iar nașul era convins că armata e o datorie a bărbaților și nu o tragedie. Victor nimeri la ei la o petrecere. Se aprinse o discuție. Ascultîndu-i povestea despre conversația avută cu Maximilian, nașul Vasile îl sfătui cum să se comporte în “aventura” pusă la cale:
— Finule, să faci așa cum ai chibzuit, că e bine. Uneori o asemenea aventură îl face pe rivalul tău să-ți poarte stimă...
* * *
În dimineața cînd avea să aibă loc simpozionul, Victor își călcă costumul, cămașa. Se spălă pe cap cu șampon finlandez, își pieptănă părul, slobozindu-și obișnuita cărare. În sala de festivități a institutului apăru ca un mire. Oarecum intimidat, s-a pomenit deodată în centrul atenției. Daniela îi ieși în cale, ca să-l admire cu bunăvoință:
— Adevărat Alain Delon!
Maximilian îl asigură că toate chestiunile organizatorice - sala de banchet, casa de vînătoare, precum și alte servicii — sînt soluționate. În pădurea de la Căpriana, într-un loc retras, s-a dus pește într-un iezișor pentru ca oaspeții să aibă plăcerea de a pescui... în deleanca de la Răuțel au fost sloboziți doi mistreți, ca să-i poată vîna...
Victor stătea lîngă geamul alungit al sălii inundate de lumină. Privea încîntat masa acoperită cu o stofă roșie pe care erau multe vaze cu flori. La tribună se ridică Aștorski fiind întîmpinat cu aplauze. Printr-un gest, moscovitul opri ovațiile entuziasmate, își puse ochelarii și citi lista celor care trebuie să ia loc în prezidiu. Printre ei fu numit și... Victor Inereanu... care se așeză alături de Maximilian. Deschise forul științific cu o cuvîntare, elogiind somitățile arhitecturii sovietice. Îi prezentă pe fiecare în parte. Ceremonia de prezentare dură multă vreme. Apoi la tribună urcă primul orator — Rutkovski, vestit savant din Novosibirsk, ce semăna la înfățișare cu Pascare — aceeași față lunguiață, ochi mici, șireți, și un nas ca o gulie. Rutkovski era inițiatorul aplicării elementelor iurtiste în arhitectura Moldovei. El îi delegase pe tuvini să sporească prestigiul acestui gen de arhitectură... Rutkovski lămurea că odată, într-o noapte de vară, stînd la pescuit pe malul Obiului, a ajuns la concluzia că moldovenii au fost o vreme sub turci. De aici i-a venit ideea că e posibil ca moldovenilor să le prindă bine... iurtele! Ascultîndu-l, Victor deodată își înăduși rîsul cu batista. Doctorul se mîndrea cu ideea lui.
— Trăim într-o țară multinațională. Arhitecturile, stilurile unor popoare trebuie îmbinate cu elementele arhitecturale ale altora... pentru a ajunge la un numitor comun... continua savantul sosit din inima Siberiei.
Mai apoi începu a-și mărturisi impresiile călătoriilor avute în străinătate, unde s-a întîlnit cu arhitecți de vază. Demult expirase timpul regulamentar, dar nimeni din sală nu îndrăznea să-l întrerupă. Victor înțelese că Maximilian avusese dreptate cînd afirmase că sîntem o provincie înapoiată în domeniul arhitecturii, iar universitatea noastră nu e decît o școală de meserii, unde muncitorii de mîine învață a șurubări și a suci mutelcile...
Ideea orășelului pentru copii i se păru o aventură. Nu vroia să ajungă la momentul descurajării. Vroia să se bucure că zilele nu trec în zadar. Entuziasmat, se grăbea acasă să-i povestească Lorinei despre cele auzite de la savantul moscovit... Acolo însă îl aștepta altă surpriză. Veniseră pe ospețe socrii, împreună cu Victorița, îmbrăcată într-un costumaș albastru de lînă. Fiica stătea de-acu copăcel. Apropiindu-se de oglinda mare a șifonierului, Victorița arăta bucuroasă cu degețelul: “Toia, Toia...”
— Ce spune? întrebă Victor.
— Victoria, îl lămuriră socrii.
— Fetița mea, să-i semeni numai mămicăi, auzi? Numai mămicăi să-i semeni...
Seara Lorina rămase acasă cu Victorița, iar Victor cu socrii plecară la premiera baletului “Luceafărul”. Soacra adora baletul. În tinerețe urmase la institut niște cursuri speciale și, amintindu-și, se mîndrea nespus de mult...
S-au întors acasă pe străzile semipustii, adumbrite de salcîmi. Socrul, un bărbat înalt, puțin adus din spate, cu burtă mare, chel, era tăcut din fire, dar spectacolul, satisfacția soției l-au bine dispus și pe dînsul. Povestea diferite istorioare despre anii tinereții lui, cum a făcut armata în Kuban, în trupele de comunicații. Victor le povestea animat despre impresiile primei zile de simpozion, despre remușcările lui... Soacra era mulțumită de ginere. Se împăca bine cu el și dorea tuturor soacrelor să aibă un asemenea ginere.
— Rezultatele tale o să vină mai tîrziu, neapărat vei avea succes dacă o să muncești, îl încuraja socrul.
Întrînd în casă, observă stăpînii care veniseră după plata pentru chirie. Amîndoi erau dichisiți, parfumați; zîmbeau arătîndu-și dinții de aur. Moșneagul cu breton o ridică pe Victorița pînă la abajur:
— Să crești tîta mare, hulubițo!..
Primind banii, baba le aminti de înțelegerea pe care o făcuseră:
— Știți că nu puteți ține aici copilul? Nu vreau să afle vecinii, că ună-două și vor scrie anonime...
— Doar cîteva săptămîni, încercă să-i înduplece socrul.
— Nu pot, vă rog să mă credeți, insistă baba.
— Lasă-i, Agafie, îngînă moșneagul, sînt oameni deștepți și își dau seama. Sigur că nu pot să-și țină fiica aici...
Victorița prinse a gînguri ceva. Baba o luă în brațe și o dezmierdă.
A doua zi socrii, împreună cu nepoțica, se întoarseră la țară. Simpozionul continua. Victor asculta prelegerile oratorilor și se delecta. Rutkovski ținu un discurs de o oră și jumătate, fără a produce mare impresie. Sala se plictisi. Unii începură să pirotească. Pe la chindii, Maximilian deodată se apropie de Victor și-i șopti la ureche:
— Te cheamă soția... Privește!
În prag stătea Lorina sprijinită de ușor și îi făcea semn să iasă. I se păru frumoasă ca niciodată. O fi avînd vreo noutate urgentă? Victor se strecură printre scaunele de la masa prezidiului.
— Turtă cu mac ce ești, zise ea plină de voioșie. Scuză-mă, dar vreau să-ți spun că... am prilejul să plec la mare. Pe două săptămîni... Mi-au dat un bilet de odihnă de la serviciu... Ei, ce zici?
— Dacă ai posibilitate, zise împăcat Victor.
— Mulțumesc, iubitule. Știam că o să fii bun cu mine și azi... uite biletul. Ea desfăcu o hîrtie lucioasă, colorată, pe care era desenat un cort, valurile mării și un soare. Am plecat deci!
— Chiar acum?
— La 17 și 26 am tren spre Odesa.
— Þi-ai pregătit bagajele? Ai bani?
— Am de toate. Părinții mi-au dat gologani destui, iar a face bagajul e o nimica toată.
— Atunci odihnă plăcută!
— Þi-am lăsat în frigider salam, peltea de vișine, în pîinieră un colac proaspăt.
— Pleci singură?
— Cu o colegă de serviciu. Ea mi-a făcut rost de bilet. O să ți-o prezint cînd ne întoarcem.
— Păcat că nu plecăm împreună, făcu Victor cu părere de rău. La vară o facem și pe asta. Ei, hai, că mă grăbesc.
— Ia seama. Păzea! Să fii cuminte ...
— Înțeles! Zîmbește-mi la despărțire...
— Sărută-mă!
Se sărutară sub privirile curioase ale trecătorilor. Lorina arăta foarte bine. Lui Victor i se lungeau ochii privind-o din urmă cum pășește fericită pe stradă. Soția era în rochie de mătase albastră, transparentă. Vîntul fierbinte de vară îi răsfira părul mătăsos, învălurat...
Victor mai zăbovi cîteva clipe. Făcuse o adevărată descoperire. “E fermecătoare”, își zise petrecînd-o cu privirile pînă dispăru după colț. Apoi se întoarse în sală. Era plictisit și prelegerile somităților nu i se mai păreau interesante.
21.
A cîta vară trecea în viața lui Victor ca o pasăre magică ce-i purta succesul spre care jinduia în taină. “Care e taina ce-l frămîntă pe om?” se întreba el. Există taine ce necesită a fi păstrate o oră, o zi, un an, toată viața. Există taine pe care e păcat să mori fără a le dezlega și există taine pe care ești obigat să le ei cu tine pe lumea cealaltă... trebuie să plece cu noi în mormînt, pentru a nu se mai întoarce, pricinuind cîndva bătaie de cap arheologilor. Taina lui Victor nu era de lungă durată, căci frămîntările o schimbau, o transformau mereu, iar dezlegarea ei continua să stea ascunsă într-un safeu de la care, deocamdată, nu putea găsi cheia...
Stînd în prezidium, trăia cu sărbătoarea așteptărilor, iar undeva... la o fereastră de vagon, Lorina își mîngîia privirile cu verdele livezilor și lanurilor ce zburau pe alături de calea ferată.
* * *
Lorina trăia clipe de înălțare. Purta în suflet un mare secret pe care trebuia să-l dezvăluie, ajungînd la gara din orașul-port. Avea o mare plăcere să călătorească cu taina în inimă și dorea ca secretul ei... să-l cunoască toată lumea. Îndeosebi femeile să știe că e frumoasă și bărbații o iubesc. Morala rămînă în afara judecății. Omul trebuie să le încerce pe toate: pasiunile, aventurile chiar...
Trenul gonea în sunetul ritmic al roților spre litoral. Ea îngîna o melodie de Toto Kutunio, auzită cu cîteva zile în urmă la radio București. Deși în subconștient, o umbră de spaimă mai dăinuia undeva într-un colțișor al inimii. I se părea că o urmărește Victor, luînd-o peste picior că e îndrăgostită de un bărbat de două ori mai în vîrstă. Încerca să-și alunge gîndurile. Desfăcea hîrtia împăturită în palmă, citind conținutul ei laconic: “Vă aștept marți, orele 16. P.K.”. Fraza încorona tot zbuciumul ce a purtat-o atîta vreme. Telegrama i-o dădu secretara lui Petre Kuraliu, o femeie prezentabilă, tăcută și modestă. “Dacă aventura mea ajunge la urechile lui Victor? El doar nu-i bărbat prost. Are o intuiție ehe-he!.. După o lungă meditație, Lorina deveni îndrăzneață și dădu a lehamite din mînă: fie ce o fi. Mi-a surîs norocul!..” Tot secretara îi dădu biletul de tren și biletul de odihnă, plătite deja. “Iată cum se întîmplă în viață. Lucrurile care par irealizabile deodată devin atît de simple, se gîndi ea. Atîtea patimi, emoții s-au încununat cu o întîlnire obișnuită... O femeie m-a găsit, alta mi-a dat biletele și, poftim, pleacă spre fericirea mult așteptată...” După o pauză își aminti cîntecul și prinse a-l îngîna:
Inimă, nu fi de piatră...
Pentru că-n a vieții roată...”
Trenul înainta spre mare, cu un balaur de fum deasupra locomotivei...
Auzise de la colegele de serviciu că Petre are o vilă pe litoral. Chibzuia cum va trebui să se poarte, atunci cînd se va pomeni față-n față cu el. Era convinsă că voiajul îi va aduce surprize, o întîlnire cu un om interesant, pe care și-l imagina în culori trandafirii. Dar mereu-mereu o cuprindeau îndoielile. Oare Petre este un om cu adevărat interesant? Poate face un bine familiei mele și n-o fi cumva o creatură spoită, falsă, precum a fost directorul clubului muncitoresc?.. Dar dacă poate și nu va vrea? Ehe-he! Păzea! Nu știa cu cine are de furcă!..” Ducă-se încolo de îndoieli! Ajungem la destinație și toutul se va limpezi.
* * *
Oratorii de la Moscova la începutul și sfîrșitul cuvîntărilor îl tratau pe Maximilian ca pe un “națmen” provincial. La masa din prezidiu, Victor, sufocîndu-se de zăpușeală, urmărea profesorii din sală care își făcuseră din foile referatelor adevărate evantaie. În văzduh plutea moleșeala. El se străduia să asculte tot ce se vorbea. Profesorul din Novosibirsk părea că se abătuse de la temă și melița polemizînd în jurul unor teorii de pe timpurile lui Papură-Vodă, încălcînd și el timpul regulamentar. Cineva începu să bată din palme, dînd de înțeles savantului să-și încheie cuvîntarea. Victor se gîndea cu regret: “Ce poate fi mai anapoda decît atunci cînd toți vorbesc și nimeni nu ascultă?”
Aștorski, care prezida simpozionul, nici să-i pese că Rutkovski încalcă timpul regulamentar.
Cînd savantul siberian își încheie logosul, la tribună se grăbi un profesor chel, cu o căpiță de păr cărunt la ceafă. Avea o cravată lungă, lucitoare. Pe degetele groase, păroase se vedea un inel.
— Armenii, precum știți, sînt adepți ai stilului baroc, își începu el discursul. De-a lungul veacurilor, ei au pus temeliile arhitecturii contemporane, avînd la dispoziție un minunat material de construcție — tuful calcaros...
Cuvîntarea armeanului Nevsesean continuă cu o puzderie de maxime și zicale orientale. Noutățile arhitecturale ale Erevanului erau mereu aplaudate. Forul științific luase amploare. Victor își mușca nervos unghiile, așteptînd să ia și el cuvîntul, măcar cinci minute! Daniela îi pregătise toate mostrele pentru care trebuia să le demonstreze sălii. Fata din sală îi surîdea ca să-l îmbărbăteze. Se părea că momentul mult așteptat plutește în aer...
De la microfon i se oferi cuvîntul unui tînăr specialist din Estonia, Loemaa. El puse pe masă macheta unei case rustice și demonstra cu voce rară invenția...
Rutkovski reținu, pentru o clipă, atenția lui Maximilian. Ce talent crește în Estonia! Directorul dădea aprobator din cap... Cînd estonialul își încheie cuvîntarea, Aștorski sări din loc, aplaudînd frenetic, după care spuse:
— Propun să o încheiem cu luările de cuvînt ale celorlalți oratori incluși în listă și să trecem la dezbateri.
— Cine susține propunerea? se adresă neașteptat Maximilian audienței și votă pentru, propunînd sălii: Rog să votați... Așa, urmărea el mulțimea, propunerea este susținută unanim. Acum anunțăm o pauză.
În scuarul institutului, unde lumea ieșise să fumeze, să se relaxeze, Maximilian îi zise lui Victor:
— Înțeles-ai cum se frămîntă marea știință? Contraziceri, argumentări. Din păcate, Moldova deocamdată n-are profesori de talia lui Rutkovski sau Aștorski. Sîntem la poalele Olimpului, pe cînd ei — cățărați în vîrf. Totul se proiectează după șabloanele aduse din capitala Uniunii. Dar... precum afirmai dumneata, tinerețea e viitorul nostru.
— De ce nu mi-ați oferit cuvîntul? Trebuia să recurgem la aventură...
— M-am gîndit să facem altfel, îngînă Maximilian. Deseară, la banchet, o să te prezint moscoviților și tu o să le expui ideea proiectului tău. O să le vedem reacția. Nu te amărî, doar îndeplinim directivele de sus...
— Mi se pare că jucăm un straniu joc al... paiațelor... surîse Victor. De ce nu m-ați prezentat? Doar m-am pregătit?..
— De vină e Ologul... adăugă disperat directorul, slobozind un oftat adînc. Fără acordul lui nu am putut să fac nici o abatere...
* * *
Ion Ologul descindea dintr-o familie de țărani din apropierea tîrgului Balta. Taică-său, complice din banda lui Kotovski, și-a ispășit pedeapsa pentru banditism pe timpul țarului Neculai, în Transbaikalia, iar maică-sa, slujind ba la un boier, ba la altul, s-a ales cu o casă de copii de la diferiți bărbați. Reîntors din detenție, tatăl scuipă sînge un an și o vară și în toamnă, cînd veniră la Petrograd bolșevicii la putere, se călători în lumea celor drepți. Rămasă de una singură, cu trei băieți și două fete, mama îi lăsa în casa de la marginea satului și pleca cu cerșitul. Într-o zi Ion, care era cel mai răsărit, puse la cale cu fratele mijlociu să-l dea în cuptor pe fratele mai mic, ca să scape de o gură... O coincidență întîmplătoare: femeia tocmai se întorcea de unde a umblat cu cerșitul și le împiedică să-și ducă la capăt intenția. Ea o mai duse cîteva ierni, avînd darul suptului, și, într-o zi de primăvară, a fost găsită țeapănă într-un fund de rîpă. După moartea mamei, bolșevicii nu i-au lăsat în drum pe copiii fostului luptător din echipa lui Kotovski.
Ion Ologul s-a mîndrit toată viața cu părintele său. Surorile și frații au fost trimiși la orfelinate, apoi la școli... La șaisprezece ani, Ion deveni activist comsomolist, luptînd înverșunat cu chiaburii din Transnistria. Prin toată Ucraina, în 1932, bîntuia o foame cumplită. Flăcăuanul umbla cu o echipă înarmată, măturînd podurile oamenilor de ultimele grăunțe. Partidul îl îndemna să fie dîrz, dur și necruțător cu cei care ascundeau pîinea. Participa la raziile nocturne prin satele din preajma Rîbniței, Dubăsarilor, Grigoriopolului și a Tiraspolului. Știa să tragă fără greș cu arma, să descopere cele mai dosite locuri, unde țăranii puteau ascunde puținul ce-l mai aveau, să despartă soțul de soție, copiii de părinți și, conform listelor alcătuite de activiști, să-i mîne, ca pe vite, la gara Kodîma pentru a fi trimiși în Siberia. Din fragedă tinerețe, i se atrofiase sentimentul de compasiune și el nu putea să accepte o altă ideologie decît cea comunistă. N-a crezut vreodată că există și un glas al inimii, pînă cînd, într-un miez de vară, la Coșnița, se îndrăgosti de fata preotului din sat, o copiliță cu părul negru, buzele trandafirii, ochii triști, tăcută. Ion tocmai venise să sechestreze avutul bisericii și să-l aresteze pe preot. Prins în amețeala dragostei de la prima privire, a lăsat lucrurile mai pe mîine, găsindu-și altă ocupație: cerceta un caz legat de secta inochentiștilor. Seara, întîlnindu-se cu fata popii, s-a scăpat cu vorba, mărturisindu-i ce-i așteaptă pe ai ei... A încercat s-o sărute, dar ea și-a ferit gura, spunîndu-i că nici o domnișoară nu se lasă sărutată din prima seară. Fermecat de zîmbetul ei, Ion s-a împăcat cu gîndul să se îndulcească din cele rîvnite a doua seară. Toată noaptea a exersat la bara de pe stadion din apropierea Nistrului. Numai că în ziua următoare activistul comsomolist pupă lacătul la ușa lăcașului sfînt. Preotul, cu întreaga familie, trecu noaptea Nistrul. Începură cercetările și, ca să scape basma curată, Ion Ologul ordonă să fie arestați cinci grădinari, acuzîndu-i de spionaj și că ar fi ajutat preotul să fugă în România. Răfuiala s-a petrecut momental, dar fata preotului îi lăsase o rană...
Vremea trecea. Ion Ologul a fost trimis la o școală de unde, peste un an, s-a întors în calitate de colaborator al NKVD-ului. În ajunul zilei de 28 iunie 1940 el a trecut clandestin Nistrul, cu scopul de a organiza și mobiliza muncitorii și evreii de la Chișinău să întîmpine cu flori Armata Roșie. Cunoscător al limbii și obiceiurilor basarabenilor, Ion Ologul repurtă mari victorii, ulterior fiind decorat cu ordine și medalii sovietice. După ocuparea Basarabiei, autoritățile sovietice au început să epureze plaiul de acei care nu le conveneau. Locotenentul-major Ion Ologul conducea de minune automobilul și azi era la Tighina, mîine la Orhei, sau în altă localitate, îndeplinind misiunea importantă de a alcătui liste de chiaburi și a altor elemente antisovietice. Erau cazuri cînd intra la vreo crîșmă, lăsată de izbeliște la Bravicea sau Comrat, și stătea acolo pînă se făcea ziuă. Întîmplător, aflase astfel despre familia preotului de la Coșnița, care se stabilise la Curchi. Cît ai clipi din ochi, Ologul a fost acolo. Era zi de sărbătoare. Lumea se adunase la biserică și popa fu ridicat din altar. Fiică-sa, măritată și mai frumoasă decît o văzuse la Coșnița, izbutise cu tînărul ei soț, agronom la viile de pe colinele Hînceștilor, să-și adune lucrurile și să pornească spre Prut. Era gravidă. Curînd trebuia să nască. Arestarea lor și-a asumat-o personal Ion Ologul. Într-o goană sălbatică, pe șosea, a ajuns diligența cu tînărul agronom și nevasta lui, în valea Leușenilor. Îi opri, îi porunci bărbatului să urce în mașină și cînd acela refuză, în liniștea din lunca Prutului răsună o împușcătură. Femeia scoase un strigăt deznădăjduit, iar Ion Ologul rînjea cu toți dinții.
— Ai crezut c-o să amăgești Puterea Sovietică, năpîrco? Ea poate stîrpi toți dușmanii de clasă alde tine, viperă ce ești...
Apropiindu-se de femeia împietrită, smulse de pe ea hainele și o violă cu bestialitate... Caii nechezau speriați. Ion Ologul, trăgîndu-și pantalonii cazoni și încheindu-se la prohab, rămase pe o clipă stană de piatră. În acel șoc, femeia născu doi gemeni, care se zbăteau vineții sub razele soarelui purpuriu ce apunea în partea dreaptă a Prutului. Femeia se zbătea în convulsii lîngă bărbatul ei, cu fața îngropată în țărînă, iar pruncii țipau abia auziți la picioarele ei. Cu obrajii asudați, Ivan Ologul scrîșni din măsele:
— Dușmanii nu merită cruțare!.. Așa spune tovarășul Stalin!..
Calmîndu-se, aduse din mașină o canistră cu benzină, stropi cadavrul bărbatului, femeia, pruncii nou-născuți și aruncă un chibrit aprins. În lunca Prutului izbucni o pară albastră. Ion Ologul urcă în limuzină și pînă în zori bău cu cei mai buni gospodari din Cărpineni, pe care, peste o săptămînă, avea să-i deporteze în Siberia. Bea și se veselea, bea și se văicăra că timpurile sînt tulburi și el, care a adus Puterea Sovietică de la moldovenii Transnistriei, are foarte mult de lucru... Căpitanul Ion Ologul devenise persoană de răspundere la poliția politică de la Chișinău, anchetînd zi și noapte dușmanii de clasă. Minciuna și teroarea se înscăunau în capul mesei. Pe atunci Ion Ologul aflase pentru prima oară că există profesia de arhitect, devenind ulterior responsabil în Chișinău pentru securitatea statului în construcții.
Cînd izbucni războiul, a fost evacuat împreună cu alte instituții, avînd misiunea de a supraveghea comportarea ideologică a basarabenilor, care se evacuaseră cu tot cu Guvern și boaghea de intelectualitate undeva pe malurile Volgăi. Cît a durat războiul, a citit gazetele și a ascultat emisiunile de radio destinate moldovenilor din tranșee, depistînd astfel cîțiva “trădători” și punîndu-i la zdup, iar în august ’44 a revenit la Chișinău. Era încă tînăr, cu grad de colonel, dar avea destulă experiență, reputație în conducerea de vîrf a republicii. Tocmai atunci se punea la cale migrația intensivă a rușilor și a altor etnii în Moldova, mai ales în capitală. Principala misiune a lui Ologul era nu atît lupta împotriva dușmanilor de clasă, cît repartizarea acareturilor și a spațiului locativ celor care veneau cu serviciul și cu traiul în capitala republicii. Moldovenii erau trimiși cu miile la munci în Donbas, Karaganda, Siberia, iar în casele naționalizate intrau rușii. O directivă neafișată, venită de la Moscova, urmărea scopul de a schimba componența etnică din republică în favoarea vorbitorilor de limbă rusă. Într-un fel, chestiunea aceasta era amuzantă pentru Ion Ologul, el urmărea cum, pe an ce trece, la Chișinău, dispăreau școlile, grădinițele naționale și în locul lor apăreau instituții de învățămînt cu predare în limba rusă. Între timp se căsători, cum era la modă pentru cei de la posturi de răspundere, cu o rusoaică, vorbea numai rusește și nu suporta limba maternă. Lupta lui pentru dezrădăcinarea “naționalismului moldovenesc” era dată drept exemplu demn de urmat în directivele secrete ale securiștilor din celelalte republici ale U.R.S.S. Ion Ologul s-a bucurat de toate onorurile regimului pe care l-a servit. Inima lui se umplea de mîndrie la gîndul ca și-a consacrat viața stabilirii ordinii în Moldova. La fiecare festivitate din cadrul institutului stătea în prezidiu. Contribuia la instaurarea Puterii Sovietice în Moldova... La institut se angajase după ce atinsese vîrsta pensiei, avînd misiunea K.G.B.-ului să nu permită infiltrarea elementelor naționaliste și acei cîțiva conaționali din institut erau supravegheați de el cu strășnicie. În fiecare săptămînă ticluia cîte un raport secret pentru conducerea orășenească a securității și pentru acest serviciu primea, pe lîngă pensie, recompensă în bani. Avea o singură remușcare: la sfîrșitul activității sale a admis să fie angajat în institut Victor Inereanu, intuind că aceasta poate să-i aducă în viitor mari prejudicii, deoarece nu se recomanda ca în orașe să fie angajați specialiști moldoveni cu perspectivă.
Oricît ar părea de straniu, anii îl făcură pe Ion Ologul mai calm și mai cumpătat. Omul știa să-și mențină echilibrul în situații imprevizibile. Deseori îl puteai vedea stînd pe banca din colțul biroului cu un ziar în față, prefăcîndu-se adîncit în lectură, deși ochii lui urmăreau mereu cine cu cine dialoghează, iar urechile înregistrau conținutul acestor dialoguri. Pe față îi stăruia întruna un zîmbet victorios. La apusul vieții, era mulțumit că a izbutit să sape o groapă enormă, în care aruncase fărădelegile comise de el în trecut, pentru ca ele să nu mai poată ieși la suprafață. Apăsat de ani, Ion Ologul mai știa să zîmbească... Principala lui misiune consta acum în a nu-l scăpa din ochi pe acest moldovean pasionat de muncă. Era convins că, odată, îl va pune la punct, că nu-i va permite să se evidențieze prea mult. Altminteri, superiorii n-o să-l înțeleagă pe Ion Ologul și n-o să i-o ierte.
* * *
Petre o întîlni pe Lorina în halta orașului, lîngă “Volga” neagră, cu cotul rezemat de portiera deschisă. Era vesel, lejer, stăpîn pe situație. Lorina roși. Urcă în automobil... Petre o sărută pe obraz și-i dărui un buchet de garoafe roșii, un ursuleț alb ce purta o centură olimpică.
— Pentru mîngîierea ta... Bine-ai venit! În pustietatea aia riscam să pier de urît.
“Volga” cotiseră spre cîmpie, lăsînd orășelul în urmă. Petre îi povestea despre vila sa: cum a construit-o veri la rînd, singur, fără ajutorul cuiva. În muncă își află fericirea!
Au ajuns degrabă pe malul mării. Vila era înconjurată de tufe de viță de vie și cîțiva salcîmi înalți. În grădină creșteau flori, arbuști. Locul se asemăna cu o oază. Marea se afla chiar alături, peste duna de nisip. Pe muchia dealului din depărtare se zărea o livadă.
* * *
Îndemnat de Daniela, Victor a mers la banchet. Stătea la masă, trăgînd cu urechea la discuțiile savante din jur. Maximilian era lăudat pentru buna organizare a simpozionului: pentru vilele și rezervațiile naturale ale codrilor, vînătoarea și pescuitul... Victor se apropie de arhitectul estonian, retras într-un colț al sălii, studiind curios eticheta de pe sticla din care își turna singur vin în pahar, savurînd plăcerea de parcă făcea o degustare...
Aștorski, aghesmuit de-a binelea, îi convingea pe toți că vinurile georgiene, coniacurile armenești sînt superioare celor moldovenești. Zicea că anul trecut, participînd la un forum internațional al arhitecților, la Tanger, un savant american, laureat al Premiului Nobel, a fost de aceeași părere. Toți ridicară pocalele spre luminile candelabrelor:
— “Trifești”! exclamă un rus albinos, înalt, spătos, cu nasul acvilin. Un vin de elită!
— Vinurile bune se beau la Paris!
— “Negru de Purcari”! exclamă armeanul. Îl preferă prințesa Marii Britanii.
Mesenii începuse o discuție în timpul căreia vorbeau toți odată. Aștorski se apropie de Loemaa, îl luă la braț, îl aduse în centru și îl prezentă:
— L-am vînat cînd mă odihneam la Narva Iesuu... apoi se întoarse spre Maximilian. În Moldova, din păcate, nu sînt locuri atît de pitorești ca acolo: mare, nisip, pinii pe care i-a imortalizat Șișkin în pînzele sale... apoi arătă iar spre Loemaa. Își desena schițele pe nisipul mării ca Pitagora. Uneori, talentele sînt descoperite întîmplător, ca orice lucru simplu. Ochii lui șireți scînteiară și după o pauză propuse: să ridicăm acest pahar în cinstea talentelor tinere ce vin să ne ia fotoliile. Pentru Loemaa, numele căruia foarte curînd va colinda lumea!
— Bravo! izbucni din adîncul bojocilor Rutkovski. Pentru arhitectura estoniană: cultă și sobră!..
Maximilian, oarecum incomodat, se apropie de Aștorski, păstrîndu-și zîmbetul blajin, și-i vorbi cu o mîndrie afișată:
— Cer scuze, domnule profesor, dar avem și noi rezerve promițătoare. Dați-mi voie să vi-l prezint pe Victor Inereanu, șahist înveterat, cu idei originale demne de luat în seamă.
Victor tocmai se răfuia cu un picior de găină, oțărîndu-se că bucatele erau cam crude.
Rutkovski intrigat, cu o sticlă de “Inești” în mînă, privea cu ochii sticliți la băiat și îngînă către Maximilian:
— Plaiul vostru ni l-a dăruit pe Șciusev și de ce să nu ne mai ofere o surpriză peste o sută de ani?
— E abia cocoșel, a surîs, Ologul care era și el acolo. Trebuie să-i mai crească creasta...
Aștorski, Rutkovski, Kukișvili din Georgia, Sardîbekov din Kazahstan, Turdîbaev din Kirghizia, Loemaa și toți ceilalți priveau la Victor, care înțepenise cu gura plină. “Doamne, îi fulgeră gîndul. Atîta frămîntare... doar ca să fiu apreciat la o beție...”
— Să-i oferim cuvîntul! ordonă cineva.
— Ce planuri ai, june? întrebă Kukișvili.
— Carnea e crudă... bîigui Victor și toți izbucniră în hohote de rîs.
— Arhitectura e o artă. Împătimiții de ea trebuie să-și poată apăra ideea chiar cînd carnea e crudă, îl provocă la discuție arhitectul georgian.
— La beție... chicoti Ologul.
— Moldova are arhitectura sa?! întrebă zeflemitor Harcenko, savant din Kiev.
În acea clipă de surprindere, Victor își aminti de “compromisurile” lui Pascare și surîse... Începu să vorbească cumpătat, așezat. În sală se făcu liniște. Toți îl ascultau. Daniela aduse macheta orășelului și Victor își demonstra ideea la concret. Rutkovski își răsuflecă mînecile, veni mai aproape, scoase ochelarii, întinse urechea să-l audă mai bine și tot dădea satisfăcut din cap...
— Maximiliane! strigă el în cele din urmă. Se pierde un talent. De ce n-ai prezentat tînărul la simpozion?
— Expirase termenul regulamentului, îi răspunse Ologul.
Harcenko se sufoca, cercetînd sticla de “Cagor”. Loemaa își aprinse o țigară și-i urmărea pe profesorii care îl înconjuraseră pe Inereanu și nu îndrăzneau să-l întrerupă.
— La beție se spun idei bune... bălmăjea Ologul.
— Maximiliane! strigă fără noimă Rutkovski. Dacă mai ai asemenea băieți, te asigur că o să ajungeți departe! Tînărul e o revelație pentru mine, zău. Deoarece zarurile au fost aruncate, la iarnă îi fac invitație la Simpozionul internațional al arhitecților de la Moscova. El va participa fără concurs preventiv. Vă asigur pe toți! Fantastic, magnific, incredibil! Nu-mi voi retrage cuvintele în nici un caz...
— Să bem pentru Moldova! Ea aduce în vistieria statului valută forte cu vinuri minunate... Pentru tînărul Inereanu!
— Mare brînză, îngînă Ologul abia auzit.
— Să ai încredere în oameni! îi ură Aștorski.
— Pentru propășirea poporului moldovenesc! închină Loemaa.
— E bun vinul, dar oare nu e nici o bucată de carne de caprioară la băutură? se oțărî deodată Rutkovski. Sufletul îmi dorește bujeniță.
Sindrofia dură pînă în zori. Geamurile erau asudate de-a binelea. Sala se îmbîcsise cu fum de țigară. Discuțiile sporadice prinseră a se stinge o dată cu sosirea limuzinelor, în care erau “îmbarcate” mințile luminate pentru a fi transportate la hotelul din centrul orașului.
Tot atunci Loemaa se apropie de Victor.
— Fii precaut, colega... Dacă vei pleca la Moscova, să știi că problemele tale se vor dubla... Dar să fii insistent! Să nu cedezi!
Victor se întorcea acasă, cînd soarele era cocoțat deasupra orașului, încălzind fără milă acoperișurile de tinichea ale caselor. În depărtarea străzilor, peste asfaltul gudronat jucau vîrcolaci de căldură. Purta o săgeată de fericire otrăvită în inimă, zicîndu-și: “Poate e un succes îndoielnic, care o să rămînă la judecata timpului. Cred în sinceritatea oamenilor și mă îndoiesc de toate, căci e imposibil să obții de unul singur un succes. Totul se face cu ajutorul oamenilor iar eu nu sînt singur. Și el își aminti o dată de Daniela Ion Tîrsînă, Mihai Þurcanu, soție, fiică...
Savura aroma plăcută a teilor de pe străzi, imaginîndu-și a cîta oară seara romantică în care o cunoscuse pe Lorina. Pe buze îi rătăcea o frază care îl îndemna spre noi și noi realizări: “Viața e minunată. Eu, deocamdată, mai rămîn în ea. El strînse pumnii, surîse și își zise: Învață, sărăcie!”
* * *
Peste întinderile mării se frămîntau scîntei coborîte pe razele lunii din cer. Lorina adormi curînd, uitînd un zîmbet sfios parcă în colțul gurii. Aerul sărat, briza răcoroasă se strecurau printre perdele în așternutul ei. Odaia era mobilată cu gust. Mirosea a vopsea proaspătă. Petre, îmbrăcat într-un halat de atlaz, se tolăni într-un jilț rabatabil. Þinea în mînă un pocal de cristal plin cu pepsi-cola, băutura lui preferată.
La fereastră fremătau cîteva rămurele de sălcii plîngătoare.
— Mi-a fost cam urît singur, șopti Petre, crezînd că Lorina s-a trezit. Ea însă nu-l auzi, dormea dusă și bărbatul nu mai îndrăzni s-o deranjeze.
Spre ziuă, cînd Lorina se pomeni cu soarele în față, Petre deja lipsea. Era plecat pe litoral. Ea se apropie de geam, căscă, se întinse a plăcere, urmărind pescărușii gălăgioși ce pluteau deasupra valurilor. Simți că i-i foame. Veni la bucătărie. Pe masă era un castron cu fructe și legume, o pîine mare; în frigider ca în cornul abundenței: lapte, smîntînă, brînză, alcool, salam, pachețele cu carne...
În pragul vilei se vedea o fîntînă cu colac de beton și cumpănă din lemn de salcîm. Lorina își puse șorțulețul și prinse a trebălui lîngă aragaz. Scoase din frigider o găină înghețată, o puse la fiert și făcu o zeamă cu tăieței. Mai găsi faină de porumb într-o pungă și făcu o mămăligă, după care înveli bucatele într-un prosop și ieși afară. Împrejurimile semănau cu un pustiu fermecător. Pe muchia dealului se zărea o livadă de meri. O umbrelă colorată, învecinată de un chaise-longue, îl adăpostea pe Petre. Pe măsuța din fața lui cînta un “Panasonic”. Briza deja caldă o îndemna să se scalde. Își descheie nasturii halatului de culoarea valurilor și apăru în fața lui în costumul de plajă. Petre ridică sombrero, își scoase leneș ochelarii fumurii, apoi, peste o vreme, fermecat de frumusețea femeii, se ridică buimăcit în picioare. Lorina chicoti și începu să alerge ca o căprioară printre valurile ce înaintau peste nisipul neted și lucios.
— Nu te-ai bronzat defel! strigă bărbatul.
— Dumneata, în schimb, ești deja un african sadea! îi răspunse ghiduș Lorina, înotînd cu dibăcie pe dunga soarelui coborîtă peste valurile mării.
Petre continua să stea în picioare. Era oribil de păros. Mușchii îi spînzurau învinețiți ca găina scoasă din frigider. Nu rămase nici pomină din impresia pe care i-o făcuse atunci cînd îl văzuse prima oară, cuvîntînd la tribună pe Bulevardul Păcii. Înfățișarea lui îi displăcu, dar această descoperire instantanee vroia s-o păstreze în cea mai mare taină, în cel mai îndepărtat colțișor al sufletului.... În acea clipă lui i se părea că visează, că vede aievea o zeiță ce-i va aparține și care... totuși nu-i va aparține niciodată. Regreta că nu poate înota ca să fie alături de ea. Pentru a susține veselia și buna dispoziție, el veni în apă și prinse a se ghilosi copilărește, după care alergă fricos sub umbrela mare, trîntindu-se cu neglijență în scaunul pliant. Lorina continua să rîdă veselă provocată de mișcările lui neîndemînatice și stîngăcia dezarmantă. Bărbatului însă îi era a hîrjoană... Și ea sălta copilărește, zglobie, zgomotoasă pe alături. Îl apucă de mînă și veni cu el la crestele înspumate ale valurilor... îl împinse în apă. Petre izbuti s-o prindă în brațe și amîndoi căzură în valuri.
— Vai! Vai! rîdea Lorina fericită. Mi-a intrat apă în urechi: “Auraș, Păcuraș, scoate apa din urechi!..”
Petre își înfipse privirile în ea... Ieși din apă cu pașii greoi, își puse ochelarii și veni lîngă Lorina care stătea întinsă pe nisip, zîmbea. “Nu mă nimici, suflețelule, gîndi Petre, te rog. Asemenea frumusețe întîlnești o dată în viață. Lasă-mă să stau alături de tine, suflețelule! Lasă-mă...” Stătea răstignit în fața ei, acoperindu-i corpul catifelat cu umbra sa mătăhăloasă...
— N-ai teamă, auzi el vocea blîndă a femeii. O să te învăț a înota. Curînd Lorina iar intră în apă, se cufundă, apoi, ieșind la suprafață, continuă să-l sfătuiască: Mai întîi dai dintr-o mînă, pe care o duci sub corp, apoi pe cealaltă o treci pe lîngă coapse, astfel ca să te ții la suprafață... Din picioare miști tot timpul, de parcă te-ar gîdila furnicile la tălpi... După o zi de exerciții, vei pluti ca o corabie!
— Am încercat, însă corabia mea de fiecare dată naufragiază. Acuma, avînd un profesor ca tine, voi fi salvat...
— Vom vedea cît de silitor e domnul director!
— Nu mă boieri atîta “domnule director!”, zise Petre. Parc-am fi într-o ședință...
— Nu-mi pot imagina, protestă ea timidă. Sînt subalternă.
“Pare-mi-se că patronul nu prea sclipește de inteligență”, îi trecu prin gînd Lorinei.
După cîteva “lecții”, Petre făcea succese la înot. Cînd soarele coborî la orizont, deja se putea ține la suprafața apei. Lorina plecă se pregătească cina. Halatul flaușat îi schimba simțitor exteriorul. Petre cu ochelarii săi obișnuiți, cu ramă aurită și înfățișarea-i de om de afaceri, nu o mai stingherea. Sfiala de altă dată dispăruse. Vorbele lui înțelepte, pline de tîlc, o făcură să coboare steagurile...
O dată cu sosirea nopții, cînd prin geamul larg, la care fîlfîiau ca pînzele unei nave naufragiate perdelele albe, dinspre Moldova adia un vîntuleț, aducînd aroma de struguri și fructe coapte. În așternut Lorina se pomeni neputincioasă... Dornică de mîngîiere, se scălda în plăcere și extaz. Nu bănuise nicicînd ca Petre, la cei cincizeci de ani ai săi, să poată dărui atîtea surprize într-o singură noapte. Fericirea lor se aduna pic cu pic în cupele pline cu elexirul tinereții.
— Aș vrea să ne întoarcem la aceste clipe peste un secol...
— Dar mai întîi să le răsplătești, zise categoric Lorina.
— Sînt la dispoziția ta oricînd, suflețelule!
— Nu-ți pierde capul de dragul unei femei ca mine! Tot ce facem, aici rămîne...
— Nu-mi pasă de nimica.
— Atunci cum stai cu morala, Petre Kuraliu?
— Ducă-se naibii morala! E de ochii lumii. Pe ascuns procedăm cum ne dictează sufletul. Legile nu trebuie să ne dirijeze viața, ci noi trebuie să le dirijăm! Viața e una, suflețelule. Face oare să regretăm atunci cînd, răpind o fericire străină, găsim o adevărată armonie în așternut? Nu sînt un Adonis, dar sînt capabil să te iubesc pătimaș.
— Prin toate mijloacele, Petre?
— Fii a mea totdeauna. Voi face totul pentru tine, șopti el. A mea și mai mult a nimănui...
— Nici a soțului?
— Nici.
— Egoistule!
— Așa mă vezi...
— Iubirea n-are rușine, Petre. Nu dorești să fii puțin romantic?
— Viața m-a stors ca pe o piersică, sînt pustiit încît nu mi-a mai lăsat loc pentru aventuri. M-am îndrăgostit de tine cu adevărat.
— În ce zodie te-ai născut de pari atît de sentimental, Petre?
— A vărsătorului de apă...
— Așternutul suportă orice minciună. Fie! Toți bărbații sînt făcuți dintr-un aluat. La fiece pas trageți foloase din slăbiciunile noastre, deoarece vă credem... totdeauna. Înainte de-a vă culca cu o femeie, îi turnați dulcegării cu duiumul, iar după ce vă satisfaceți poftele, ne arătați cu degetul. În asemenea cazuri nimeni n-a fost în stare să dovedească cine rămîne fericit: bărbatul sau femeia?..
— Dăruiește-mi anii tăi și ai să vezi că, alături de mine, vei fi mereu fericită...
— Femeia nu cere multe pentru o adevărată fericire, se rezemă ea în coate pe pernă. O fericire adevărată pentru mine, astăzi, înseamnă un acoperiș deasupra capului. Dar cred că nici Cel de Sus nu e în stare să mă ajute...
— Acoperiș?! făcu Petre rezervat.
— Da, închipuie-ți. E atît de puțin și în același timp atît de mult.
Petre nu-i spuse nimic. Abia cînd femeia începu să lupte cu somnul, îi șopti:
— Îmi plac faptele și nu promisiunile. O să fac totul pentru tine. Sufletul meu se va contopi cu sufletul tău, va arde ca o scînteie pînă se va stinge...
Petre adormi fericit, văzînd că pe fața femeii se așternu un surîs de plăcere. Noaptea o visă pe Lorina cum aleargă goală, cu brațele întinse peste crestele valurilor înspumate... Îl chema în îmbrățișările sale și striga mai tare ca zbuciumul mării: “Sînt a ta de ieri, de azi, de mîine... Sînt a ta!” În vecinătate plutea în valuri o cîmpie de flori de romaniță.
S-au întors de la mare după două săptămîni. Trăiseră, feriți de ochii lumii, într-un castel al fericirii, ca într-un vis...
22.
Lorina s-a întors acasă noaptea tîrziu. Puse plasa cu portocale lîngă ușă, intră în baie, se spălă. Era drăguță, zveltă, bronzată... Victor dormea. Ea îl gîdilă la nas și Victor se trezi. Îi surîse. O luă în brațe și aprinse lumina. În casă era curat, iar la bucătărie — mîncarea pregătită. Pe perete atîrna poza în culori a fiicei Victorița, pistruiată, cu ochii mari, cu dinții albi și rari.
— Fără tine mi-a fost trist, zise Victor, punînd poza pe divan, între ei. Nu mi-ai scris un rînd. Mereu mă nelinișteam, cum te odihnești, cum te-ai aranjat...
— Cum se simte fiicuța?
— Sîmbătă am fost la părinți. Mama te-a rugat să pleci acasă îndată ce te întorci de la mare. Mi-a făcut mizerie că te-am lăsat singură.
— Vrei portocale?
— Ce miros plăcut de la ele!
— Cască gura, spuse Lorina, curățind fructul zămos și parfumat.
— E trist cînd mămica nu-i acasă...
— Zău?
— În decembrie plec la Moscova să-mi “apăr” ideile. La un forum internațional. Chestiunea e deja hotărîtă, au rămas doar unele formalități...
— Avansezi, vasăzică? se bucură sincer Lorina.
— Și încă o noutate. Peste două luni, mi s-a spus la comitetul sindical, o să fim asigurați cu loc la grădiniță... În septembrie bobocii pleacă la școală, se eliberează locuri.
— Minunat!
— Maximilian mi-a promis și o odaie cu toate comoditățile în alt cămin, pentru familiști. Atunci vom fi tustrei: eu, tu și Victorița.
— Ce-a mai spus mama?
— Nimic... Victorița deseori ia stiloul în mînă și, chipurile, ne scrie scrisori. Se apleacă deasupra foii și îngînă: “Dragu tăticu, dragu mămica...”
— Glumești?
— Cum pot glumi la miezul nopții!
— Ce va fi bun la căminul pentru familiști? E clădire nouă?
— Cam veche, dar e bine, zise el.
Lorina observă cinci garoafe în vaza de ceramică.
— Le-ai procurat?
— Cu ocazia întoarcerii tale. Cum a fost timpul la mare?
— M-am bronzat ca niciodată.
— Dezbracă-te...
— Am o piele ca ciocolata.
— Ai desenat ceva la mare?
— Picioare în creion, răspunse Lorina.
— Cînd te vei sătura de atîtea picioare?
— Niciodată... Ele sînt componentele corpului omenesc, care exprimă starea de suflet, mai ales cînd e vorba de femei. A zis-o un mare filozof.
Lorina avea patima de a desena picioare. Picioare urîte, frumoase, picioare de bărbați, picioare de femei, picioare, picioare...
— A fost bine la mare? o întrebă a cîta oară.
— Impresiile nu se pot împărtăși într-o singură clipă. Vreau să fac dragoste...
— Pe Emil nu l-ai întîlnit acolo?
— Ce să caute el la mare? El preferă aerul de munte și-apoi... parcă spunea că pleacă la capătul lumii. Avea un bilet pe insulele Marchize. Mi-a spus Sabina în ajunul plecării mele, cînd am întîlnit-o la frizerie.
— A renunțat, spuse Victor. Mi s-a lăudat și mie.
— La ce bun?
— Face economii. Are de gînd să vîndă limuzina și să devină proprietarul uneia noi, mai luxoase.
— Zevzecul! Mă irită trufia lui. Nu-i atît de bogat precum crede că arată.
— Nu se prea înțelege cu soția.
— Nici nu vreau să vorbesc despre dînsul.
— A plouat la mare?
— Ba nu. A fost splendid. Numai zile însorite, vezi că m-am bronzat minunat.
— D’a pe la noi a plouat cu găleata...
— Mai bine hai să dormim, propuse Lorina. Stinge lumina.
— Mîine pleci acasă?
— Vreau să mă satur de somn. Cred că voi pleca poimîine.
— Peste două ore trebuie s-o pișc la serviciu, își aminti Victor.
— Cînd vei ieși, să nu mă trezești, te rog.
— Dormi, iubito. Să visezi un cal alb.
— De ce alb?
— Aduce noroc.
— Multe trăsnăi îți mai trec prin cap.
— Gata, adorm... Ieri fotbaliștii de la “Nistru” au cîștigat partida cu “Zalgiris”.
Cînd soții adormiră, la geam se mijea de ziuă.
Lorina a plutit într-o lume de vis: murmura prin somn, mereu ridica mîinile în sus, imitînd zborul pescărușilor... chemînd numele soțului... Victor trezit, privea chipul ei drăgălaș, mîngîindu-i părul mătăsos, pielea bronzată...
* * *
După vacanța de la mare, Lorinei începu să i se năzărească că-i urmărită. Se simțea o criminală în fața soțului, dar... era suficient să schimbe două-trei vorbe cu el, ca să se convingă că suspiciunile-i sînt neîntemeiate. Devenea stăpînă pe situație. Îl căuta mereu pe Kuraliu prin culoare, adeseori se cerea în audiență... dar șeful, după concediu, era foarte ocupat — ședințe peste ședințe. N-avea timp să-i acorde atenție. Lorinei îi mai era frică să nu fie divulgată de bătrînelul de la serviciul personal. “Faptele, medita ea, totdeauna lasă urme. Urmele se transformă în vorbe, iar vorbele s-aud Doamne–Dumnezeule, numai să nu se audă ceva...”
Adeseori zăbovea lîngă geamul ce dădea în curtea clădirii. Cu mîinile încrucișate la piept, urmărea plină de înfrigurare limuzina neagră, care-l aducea pe Kuraliu la serviciu, regretînd întruna că va mai trece o zi, fără ca el s-o observe. Socoti că... îmbătrînește. “A zburat ultimul crîmpei al tinereții. Cui trebuie, o nenorocită ca mine? S-a zis cu toate. Kuraliu și-a satisfăcut plăcerile... și-a bătut joc de mine? El crede că lui i se permit multe? Nu se teme că mă pot preface în răzbunătoare? Chiar nu-i e frică?”
Revolta ce-i clocotea în suflet o îndemna să-i deschidă ușa biroului, parcă voind să-i mărturisească chinurile ce o năruiau, însă Petre era potopit de griji și necazuri. El pleca în deplasare prin republică și cîte o săptămînă nu-l vedea. Gîndurile rebele continuau s-o copleșească. Ea aștepta de la viață o idilă, vise luminoase, dar constata că toate nu sînt decît niște iluzii spulberate. Continuau s-o roadă îndoielile. Peste oraș zbura vara. Persista miros de flori și de vin nou. O mai înspăimîntă gîndul că poate fi gravidă de la Petre. Totul devenise trist. Numai nopțile păreau fermecătoare. Frumoase-s nopțile, toamna, în Moldova! Luna ca totdeauna licărea printre ramurile arțarului mare ce creștea lîngă geamul lat... Petre continua parcă s-o ocolească. Lorina hoinărea pe străzile aglomerate ale orașului. Uneori nu se ducea la serviciu. Hrănea cu fărîmițe de franzelă porumbeii adunați lîngă clădirea înaltă, cu orologiu din centrul orașului. În amurg urmărea, cu nostalgie și tristețe, amintindu-și de anii adolescenței, perechile care se plimbau prin parc. Alteori se așeza pe o bancă de pe aleea clasicilor, ascultînd freamătul teilor, amintindu-și cu răsuflarea întretăiată de serile chinuitoare și pline de discuții în casa bătrînei Roza Lvovna. Recita pentru sine versurile de dragoste ale marelui poet Eminescu... convinsă că iubirea adevărată e zidită și din dureri. Nu fiecare muritor de rînd are norocul să simtă în viață dragostea adevărată... Nici ea n-a simțit-o. Ce folos c-a iubit un om căsătorit. Ea — o zeiță, iar el — un neghiob! Asta să fie marea dragoste? Nimeni nu poate ști. Prea și-a făcut de cap! O deruta bunătatea dezarmantă a soțului, dar o considera ca pe ceva obișnuit. Cînd prinzi a te obișnui cu ceva, acel “ceva” aproape că-și pierde valoarea. Nici pe Victor nu vroia să-l piardă. În comparație cu dînsul, Petre nu făcea nici o ceapă degerată. “Spatele frontului! așa o numea în glumă Victor. Soția menține focul nestins al familiei”. Vorba asta a lui o calma.
Vara a fost dat în exploatare Circul, Teatrul de Operă și Balet. Vroia să fie angajată într-o instituție culturală, fie și femeie de serviciu, dar să scape de rușinea care o măcina zi de zi... După cîteva zile de îndoieli și frămîntări, hotărî să se concedieze de la biblioteca uzinei. A depus cerere. Dar de cum cererea nimeri pe masa lui Petre, interfonul... se făcu roșu. Șeful o chemă la convorbire. Auzindu-i vocea, Lorina simți că inima ei deveni de ceară. În birou nu era nimeni...
— Am fost grozav de ocupat, dragă, o sărută el cu gingășie pe obraz, înmînîndu-i un buchet superb de trandafiri, scoțîndu-și ochelarii. Iartă-mă. N-am avut grijă de tine și-mi închipui ce suflet ai avut zilele trecute...
— Taci! șopti Lorina, acoperindu-i cu palma buzele cărnoase. Uităm ce-a fost. Totul s-a topit fără urmă...
— Am noutăți pentru tine. Comitetul sindical al uzinei a hotărît... să-ți ofere o garsonieră în căminul pentru familiști. Cu toate dependințele. Etajul trei. Am dat deja dispoziție să se facă reparație capitală acolo... E o încăpere modernă! N-o să regreți. Poftim bonul de repartiție. Săptămîna viitoare vă mutați.
Pe fața Lorinei se profilă o lumină de izbîndă. Deodată se aruncă în brațele bărbatului, cuprinzîndu-l și sărutîndu-l cu patimă.
— Și încă o noutate, continuă Petre cu emoție vădită. Avem prilejul să plecăm în delegație, luna viitoare, la capătul lumii, în Kamceatka. Mă vei însoți ca... secretară... Acolo o să admirăm vulcanii, ne vom scălda în apa gheizerelor. Vous etes d’accord, madame?
— Avec plaizir, mon șher!... zise Lorina.
— În interes de serviciu, o încredință Petre. Am deja procurate bilete la avion. Mîine-mi spui dacă mergi sau nu...
Reveni acasă înaripată. Se convinse că repurtase prima victorie, dar nu se hotăra să-i spună soțului, pentru a nu-i trezi bănuieli.
Dar aflînd de la ea noutatea, Victor era în culmea fericirii. Peste o săptămnă s-au mutat la căminul familiștilor. Camera era frumoasă și spațioasă. Mirosea a lemn, vopsea proaspătă. Cu ajutorul vecinilor, Victor prinse în perete polițele de cărți. În antreu înstală panoul de proiectare. Au cumpărat un divan, o masă, patru scaune...
Lorina s-ar fi mulțumit cu această mană cerească, dacă Petre n-avea să se folosească de serviciile interfonului.
— Dacă nu mergi la Kamceatka, merge altcineva, îi zise el. Așa cere instrucția: să am cu mine o secretară.
— Crezi c-o să mă relaxez în asemenea călătorie? La capătul lumii.
— Acolo te vei odihni. Eu voi munci. E unica ocazie să faci un voiaj.
— Ce boli se tratează în gheizerele de acolo?
— Tot ce vrei. Pînă și... Pe scurt: ginecologia e pusă acolo pe roate. Soția m-a informat deja...
— De ce n-o iei pe ea?
— A fost cu mine în călătorie o singură dată. M-am săturat de ea ca de mere pădurețe și ea de mine.
— Soția dumitale e medic?
— Ginecolog. Dacă ai nevoie de ajutorul măriei sale.
—...O să merg la Kamceatka.
— Cum te-ai aranjat la cămin?
— Bine.
— Curînd se va îmbunătăți situația ta materială.
— Cît de repede?
— Să fii cuminte, să mă asculți.
— Am înțeles.
— Iat-așa... Îmi placi, suflețelule!
Lorina așteptă ziua plecării în deplasare. Victor, auzind că i se vor plăti diurnele din contul uzinei, nu se împotri. Lorina, pomenindu-se gravidă, se zbuciumă pe la cunoștințele ei, pînă nimeri... la soția lui Petre. Stătea pe masa de operații, urmărind cu tremur chipul obosit al doctoriței, pe ușa căreia atîrna o tăbliță cu laconica inscripție “A. Kuraliu”. La finele operației de chiuretaj doctorița îi vorbi:
— Ce frumoasă ești, dragă, și ce păcat că nu vrei să naști... Ai făcut un păcat mare!
— Am deja un copil, se apără Lorina. Dar fără acoperiș deasupra capului...
— Unde lucrați?
— La biblioteca orășenească.
— Acolo există rînd?
— Pe hîrtie există.
— Totuși copii trebuie să mai ai... Stranie e viața, făcu deodată doctorița, prăbușindu-se obosită pe scaun. Unii se chinuie să-i aibă și nu-i au, alții... îi omoară. Ce folos c-am ajuns la bătrînețe fără de copii?..
— Înfiați pe cineva.
— Una e copil adoptiv și alta e cel născut de tine. Sîngele tău e sfînt, continuă cu tristețe femeia, ajutîndu-i să se ridice de pe masă. Necesitatea nu cunoaște lege.
Trei zile Lorina a stat acasă în concediu medical. Cînd se întremă peste o săptămînă, împreună cu Petre, plecă în țara vulcanilor.
Cele zece ore de zbor fără escală o impresionară. Avionul plutea deasupra Oceanului Înghețat de Nord. La orizont o urmărea mereu prin hublou Steaua polară, aurora boreală... În zori, cînd avionul decola lîngă golful Avacea, doi vulcani grandioși fumegau domol în zarea orașului Petropavlovsk.
Chiar din primele clipe Petre era mereu ocupat. Pleca dimineața și venea seara tîrziu. Locuiau într-un hotel de categorie superioară, aflat în vecinătatea unei piscine cu apă termală. Rămînînd singură, Lorina căuta distracții în stațiunea balneară din vecinătate, unde se lecuiau militarii. Cobora în hol, trecea în coridorul luminos, pînă nimerea la piscină. În stațiune se tratau maladiile cardiovasculare și genitale. În chiar prima zi a făcut cunoștință, la o pizzerie, cu Serghei Proboteanu, originar din Moldova, moldovean de naționalitate, căci își uitase și limba, și obiceiurile de acasă. A fost o vreme aviator militar, dar se îmbolnăvise de poliartrită și se trata. Era smead, înalt, cu ochii albaștri. Deși nu știa graiul matern, aștepta cu sufletul la gură clipele în care Lorina îi vorbea românește, căutînd să-și amintească cîte ceva... Se mai întreceau la înot. Serghei se simțea bine în compania ei. Mai jucau ping-pong într-o sală mare, luminoasă. Fiind o fire inteligentă, Serghei îi povestea entuziasmat despre profesia sa, despre zborurile efectuate în Vietnam, despre trecutul părinților lui deportați în Siberia și cîte ceva din propria-i biografie. Părinții, originari de prin părțile Teleneștiului, fuseseră deportați cînd avea doar șapte ani... El mereu se interesa despre Moldova. Își amintea vag umbra unor butuci de viță de vie — unica amintire despre baștină ce-i rămăsese întipărită pentru totdeauna în memorie.
...Deocamdată, se plîngea el, boala mă ține în mrejele sale. Nu pot dezdoi degetele. Lorina îl dădăcea ca pe un copil. Numai seara, cînd apărea Petre, se despărțeau, ținîndu-l parcă la distanță.
La cîteva zile, Lorina începu să se plictisească în compania lui Petre. Zbura mereu cu gîndurile la fiică și la Victor. Acasă era miezul toamnei, cu un soare cald, iar aici, la marginea Oceanului Liniștit, ningea. Vîntul vălura coamele de zăpadă de pe piscuri, fluturîndu-le chiar deasupra craterelor celor doi vulcani. Toată frumusețea era potopită de un soare de aramă ce-și trimitea razele în infinitul Oceanului. “Ce-i cu mine, pe ce cale am pornit? Și unde o să ajung?” o încolțeau din cînd în cînd părerile de rău.
Avea o presimțire stranie. Îi părea că nu va mai vedea curînd fiica, ființa apropiată. Petre se reținea mai în toate serile pînă tîrziu, în convorbiri cu oameni de afaceri la Paratunka... Apoi apărea într-un tîrziu cu un vraf de cadouri japoneze, taiwaneze, obosit și îngîndurat. Lorina primi în dar de la prietenii lui Petre o rochie din stofă chineză, un costum sport german. Cînd cobora în restaurantul de la parter, unde se afla un magazin cu mărfuri în exclusivitate de import, bărbații tineri o savurau cu privirile, iar cînd venea să se scalde în piscină, îi urmăreau mișcările grațioase de felină... În restaurant devenea veselă și îndrăzneață. Nu se sfia să accepte, dacă era invitată la dans.
Comanda mereu muzică moldovenească. Orchestra de la terasă știa o singură melodie “Trandafir de la Moldova”... Dansa ușor, chiuia vesel... Se bucura nespus, cînd oamenii adunați în sală, îi aplaudau măiestria. Invita bărbați necunoscuți, pe cei sfioși, făcîndu-le mare plăcere. Întîmplător, observîndu-i ingeniozitatea, în inima lui Petre se înfiripă gelozia. O silea să se întoarcă la hotel. Deveni grozav de cicălitor. “Cine e tipul care te învîrtea, șoptindu-ți la ureche? De ce i-ai zîmbit cînd ai știut că sînt alături de tine?..” Ea ajunse nemulțumită... la istoria avortului... Aflînd cu surprindere noutatea, pe fața lui Petre apărură broboane de sudoare îl cuprinse tremuriciul. Lorina cuprinse cu amîndouă mîinile plapuma și își ascunse ochii...
— De ce-ai omorît fătul, nesocotit-o?
— Trebuia să cresc copii străini?
— Ești sigură că a fost al meu? o întrebă Petre, cu regretul că întreaga viață a fost învinuit de soție că e steril. Doar credeam...
— Nu încape îndoială, surîse Lorina. Medicii mi-au făcut chiuretaj, chiar propria-ți consoartă... N-o să nasc în viitorii zece ani...
— De ce nu m-ai anunțat?
— Mă privește doar pe mine. Sîntem diferiți și ne-am cunoscut întîmplător. Ceea ce facem acum e un vagabondaj sexual. De ocazie! Ești de-acord cu mine? Lorina izbucni în rîs, lăsîndu-l pe Petre încruntat. Nu ți-s datoare cu nimica. Poți să-mi fii amant și atît... Cînd ne-am întors de la mare, aveam nevoie de susținerea ta morală. Dar m-ai ocolit...
— Lorino!.. Spune, fetițo, de ce mi-ai omorît copilul?.. Pentru el îți plăteam un milion...
— Dispui de asemena bănet?
Neputincios, Petre își cuprinse fața în palme.
— Naște-mi un copil și părăsește-l pe prostul tău.
— Mă abțin, răspunse Lorina. Ceea ce facem aici rămîne.
— Cu mine te vei simți ca o regină oriunde. E totul în puterile mele.
— Ce declarații pompoase!
— Promite-mi c-o să naști un copilaș! se umilea Petre.
— Dacă mai bocești, mă răzgîndesc chiar acuma...
— Bine, tac... Dar jură-mi mai întîi.
— Bine, bine... Lorina se prefăcea că-i veselă, dar sufletul îi lăcrima. Pe lîngă compătimire, Petre îi trezea repulsie. Nu putea ierta slăbiciunile bărbaților. Gîndul o duse la chipul plin de bărbăție al lui Serghei...iar cînd adormi într-un tîrziu îl visă... pe Victor îmbrăcat în alb, pășind pe o cîmpie imensă, acoperită cu lumînări aprinse. La orizont, un crucifix ardea cu flăcări puternice ca și lava vulcanică. Ochii aprinși ai soțului o săgetau cu fulgere, îndemnînd-o să-l urmeze spre înălțimile astrale, pentru a întoarce flăcările la începutul lor, a-l scoate pe Hristos de pe cruce, a-l salva... Ea însă nu-i răspundea. Își avea chestiunile sale, pînă se pomeni acoperită cu un val de pămînt bolovănos și negur ca smoala.
Se trezi speriată. Petre sforăia gălăgios. Afară totul era acoperit de polei. Dinspre golful Avacea bătea vîntul... Dimineața se pregăteau de reîntoarcere în Moldova. Înainte de-a părăsi hotelul, au coborît în restaurant. La masă se alătură Serghei. La despărțire Lorina își permise să danseze cu el un dans. Era veselă, sinceră, puerilă.
După ce au făcut schimb de adrese, Serghei le zise cu tristețe în ochi :
— La prînz veți zbura din Kamceatka și tot la prînz veți ajunge în Moldova. Ce mult aș vrea să vă însoțesc!
* * *
După zborul obositor, Lorina și Petre s-au întors acasă pe la miezul nopții. Au comandat un taxi și de la aeroport au venit să se adăpostească într-o casă de la marginea orașului, locuința unui cunoscut de-al lui Petre, care era plecat în Kongo. Casa era mobilată cu obiecte de anticariat, avea geamurile arcuite, coloane stil doric în prag. Sobele din teracotă chineză. Reproduceri din pictura barocă împodobeau pereții. Draperiile grele de pluș bordo creau o atmosferă solemnă. Obloanele deschise lăsau lumina să pătrundă din belșug.
— Avem timp pînă-n zori și pentru dragoste...
— Avem... îngînă Lorina, contemplînd volumele operelor complete ale lui Dickens, rînduite pe polițe. Minunat castel, Petre!
— Aici ne va fi sălașul. Să-l numim de azi înainte “Ministerul bordelului”.
În frigider era depozitată o colecție de șampanie. Au băut pe îndelete.
— Ce bine e că o să-mi naști un copil, repeta Petre. Poate nu numai unul, ci doi, trei...
— Încetează, bărbate! Nu-s o combină de făcut copii, rîse ea amețită nițel. Liniștește-te!..
“Poate e păcat să fac asemenea promisiuni, gîndi Lorina. Oare cum se simte o femeie în momentul cînd e însărcinată cu-al zecelea? Ce gînduri, Doamne!”
— La ce te gîndești, scumpo?...
— Încerc să adorm, zise Lorina, întinzîndu-se în așternut...
Cînd s-a trezit, Petre pregătise aperitivul, formă un număr de telefon și chemă șoferul personal:
— Radu?.. N-am cutezat să te deranjez aseară... Vino cu căruța la “castel”... pe la vreo zece...el puse receptorul și zise încet: Vom pleca la serviciu cu mașina mea. Pentru prima oară, împreună...
— Aș dori să mai dorm, dacă se poate...
— Þi se permite totul, zise împăcat Petre, lăsînd la căpătîiul ei o cheiță lucitoare. Cînd vei pleca, dacă n-ai să ai răbdare să m-aștepți, închide ușa.
Lorina se trezi pe la amiază. Se simțea obosită.O durea capul. Bău apă sifonată, dădu draperiile la o parte. Soarele era strălucitor Cerul înalt, neobișnuit de albastru. Pe fundalul lui roiau stoluri de păsări pregătindu-se probabil să-și ia zborul spre țările calde. Pe copaci se iviseră frunze galbene, tremurătoare. Aerul întremător de-afară pătrundea prin ferestruica deschisă. Îi plăcea luxul, liniștea și confortul în care se pomenise. “La naiba cu sacrificiile, își zise ea șovăitor. O viață trăiesc!... Petre e prostănac, dar bogat! Și apoi... soțul meu nu va ști despre aventurile mele, că-i nechibzuit și el. O femeie frumoasă ca mine trebuie supravegheată și păzită ca ochii din cap! Dar el? Îl înșel? Ei și? Astăzi e la modă! Cine are nevoie de fidelitate, cînd cei din jur se bucură de privilegii și plăceri?..”
O copleșeau un roi de gînduri. Pășea spre casă, pe străzile semipustii ale orașului, fără dispoziție. Victor nu era acasă. Ea aduse odaia în ordine. Pretutindeni erau împrăștiate scheme și schițe. Coșul cu gunoi era plin cu coji de ouă. În lipsa ei, Victor se alimentase doar cu scrob și ceai. Biblioteca soțului era completată cu patru volume de Pablo Neruda, pe care era o dedicație a unui oarecare Loemaa. Îi plăceau versurile marelui cilian și se afundă în lectură. Apoi făcu demîncare. Adusese din Kamceatka delicatese. Cînd Victor reveni de la serviciu, masa era gata. Mîncă lacom, ascultînd impresiile soției despre țara magică a vulcanilor, despre Valea gheizerelor din rezervația naturală Kronoțk. Apoi Victor se lungi în pat, ca să adoarmă îmbrăcat, cu o gazetă pe piept. După ce spălă vesela, Lorina se așeză la căpătîiul lui, privindu-l multă vreme cu luare-aminte. Îi asculta răsuflarea domoală, bătăile inimii...
A doua zi la serviciu, Lorina citi ordinul cu iscălitura lui Petre Kuraliu, în care se aducea la cunoștință că familiei Inereanu i se repartizează, din fondul administrației, un apartament cu trei odăi în “cartierul aristocratic” al orașului, la etajul 20. Aflînd noutatea, Victor era șocat de izbînzile surprinzătoare ale Lorinei, urmărind-o cum ea dansa bucuroasă prin odăile încăpătoare.
— Cînd va afla Emil, o să-i crape bășica udului de invidie... Să știi cum se trăiește în ziua de azi, Victore! Dacă ești molău, te papă cuțu! Uneori, pentru a-ți atinge scopul, trebuie să fii nu numai deștept, dar șiret, mai ales cînd sînt puse pe cîntar interesele familiei... Iar dacă nu reușești nici una, nici alta, dreptatea se mai dobîndește cu... pumnii!
— Cum ai reușit să obții această mană cerească, draga mea?
— Cu pumnii! rîse mulțumită soția.
Victor simțea că-i dator să se “predea” în fața argumentelor ei. Continua s-o admire cum se plimbă mîndră prin odăile pustii, tot zicîndu-i:
— Totuși pentru mine rămîi o veșnică enigmă. Pentru asta te iubesc!..
— Victore, răspunse ea chibzuind, am descoperit că sînt bărbați de trei categorii: de calitate superioară, grupa întîi, grupa a doua, iar tu... tu ești, pur și simplu, un bărbat deștept în pantaloni...
— Nu crezi că pot să mă supăr? o făcu pe ofensatul Victor.
— Dacă te superi, rîse Lorina, renunț la apartament.
Victor era prea bine dispus pentru ca să-i ia vorbele în serios. Era în stare să i le ierte pe toate... De azi înainte putea să lucreze la proiectul său în condiții splendide. Își potrivea părul negru la tîmple, alegîndu-și cărare dreaptă în moalele capului, iar glasul conștiinței îl îndemna: “Învață, sărăcie!”
23.
Pentru Victor toamna a fost complicată. Trăia cu remușcările că a încheiat-o cu proiectul, dar nu-l desăvîrșise pentru a-i putea convinge pe “giganții” arhitecturii, participanți la simpozion. Cu cît lucra la desăvîrșirea proiectului, cu atît mai multe lacune descoperea. Devenise irascibil. Deseori bombănea supărat ceva sub nas. Gîndul că are datorii financiare față de rude și cunoștințe îl scotea uneori din sărite. Procurase mobilă în rate, reținîndu-i-se din salariu. Deseori rămînea fără o lețcaie, îndurînd lipsuri sfidătoare. Muncea ca un sclav, dar, în consecință, se alegea cu neîncredere în propriile forțe, cu lipsă cronică de bani.
Maximilian continua să invite delegații la institut, în biroul lui Inereanu, demonstrîndu-le macheta orășelului; îl prezenta pe autorul ei. Victor, de la o vreme, se plictisi de-atîtea ceremonii... Într-o bună zi, directorul nitam-nisam conchise că proiectul lui Victor nu prevede ca în jurul orășelului să se sădească alei de copaci, ci ziduri crenelate din piatră albă exportată de la Brănești.
— Lumea copiilor trebuie să fie veșnic înconjurată de verdeață, oricît de frumoase și atrăgătoare ar fi zidurile de piatră, parcă-i ordonă directorul.
— Voi face așa... doar sînteți conducătorul meu științific.
Peste cîteva zile Victor veni la director cu proiectul corectat. Maximilian se arătă entuziasmat și, peste o săptămînă, îl informă că a făcut un demers din partea institutului la Guvernul republicii, ca orășelul să fie inclus în planul de construcții ce vor fi începute la anul viitor. Ideea a fost discutată în prealabil. Toate acestea s-au făcut în mare taină, încît Victor prima dată a fost înștiințat de către... soție.
— Cîți bani vei primi pentru proiectul pe care îl buchisești atîta vreme?
— Poate că o să ne ajungă, răspunse Victor. Cîndva, la licitația din Londra, fiecare pagină din proiectul meu va costa mii de dolari.
Gluma o irită pe Lorina.
— Am auzit că Daniela te ajută masiv și relațiile voastre nu pot fi relații numai de prietenie. Cu ea poți face dragoste, sex... Să nu încerci să mă convingi că între tine și Daniela e doar o colaborare de serviciu...
— Deși fantezia mea e bogată, vorbi Victor, nici nu încerc să reproșez...
“Ce poate aduce ziua de mîine, se frămînta Victor, atunci cînd în locul nostru vor veni alții? Unul trăiește ca un meteorit, ca o scînteie, iar mie mi se pare că trec prin viața aceasta ca... o santinelă... Mereu trebuie să am o comportare în conformitate cu principiile morale. Succesorii noștri vor privi cu ironie la mrejele ruginite ale timpului de azi, la capriciile soțiilor noastre mereu nesatisfăcute ba cu masa, ba cu casa, învinuindu-ne de naivitate și orgolii... Nu voi fi capabil să rezist cu ideile mele în fața timpului modern. Azi pune totul la cîntar o zi. O zi poate aplana conflictele dintre popoare, poate atîța un război crîncen ori declara pacea. Într-o zi pe pămînt se nasc mii de oameni și nimeni dintre noi nu e în stare se evite această legitate, nici cu cel mai ilustru, genial proiect. În fine, o zi poate determina viitorul unei epoci...” Iar față de soție... Mă străduiesc să am conștiința curată... Daniela este doar o poveste foarte frumoasă, care mă înaripează, mă inspiră, mai mult, nimic...
Gîndurile, uneori haotice, îl duceau adesea la o frontieră imaginară dintre prezentul și trecutul destinului, acoperit de pînza colbăită a vremii. Amintirile parcă-l luau de mînuță și-l duceau, și-l duceau... la clipele copilăriei... Cu bunicul cutreiera dealurile, cîmpiile din preajma satului. Mai vedea aievea iernile geroase cu multă zăpadă, cînd amîndoi, bine îmbrăcați, încălțați în opinci, mergeau în pădure după ciotce cu sania. Se întorceau degerați acasă, făceau focul în sobă. Pe plita de fier puneau să fiarbă terciul... Bunicul aducea din beci murături. Mîncau cu linguri mari de lemn. Se încălzeau la sobă... Vag își amintea clipele cînd bunicul îl ducea la grădinița din josul satului... Acolo, o femeie în șal negru îi hrănea cu lapte acru...”
Cînd era năvălit de amintirile copilăriei, văzîndu-l în vis și pe bunelul, Victor avea impresia că viața i-a devenit și mai bună, și mai veselă. Chiar dacă Lorina aștepta în zadar ca el să-i dea multe explicații...
* * *
Liniștită și împăcată Lorina plecă la părinți și o aduse pe Victorița. Cîteva zile nu se duse la serviciu. Îi dădu lui Petre de știre că stă cu fiica din cauză că... știe el din care cauză... Căpătase un loc la o grădiniță, aflată într-o văgăună îndepărtată a orașului, în apropiere de institutul lui Victor. Copila nu era obișnuită să asculte părinții. Bunicii o răsfățaseră la culme... În primele seri, în apartamentul lor se cuibărise o puzderie de țînțari și, din cauza scîncelii, ei nu-și puteau găsi odihnă. Corpul Victoriței se acoperise cu bășici mărunte, roșii. Doctorul i-a prescris medicamente pe care fiica le refuza... Cînd se însănătoși de-a binelea, toată grija pentru copilă, seara și dimineața, era pe capul lui Victor. O ducea la grădiniță cu două transporturi. Întîi, pînă în Dealul Viilor, mergea cu troleibuzul, apoi călătoreau cu autobuzul, ca de la stația terminus o bună parte din cale s-o parcurgă pe jos. Aceste călătorii îi înghițeau o groază de timp, mai ales în orele de vîrf. Victoriței îi plăcea să meargă alături de tăticu’, să-l prindă de mînă, să danseze și să îngîne ceva... Adeseori o ducea după cap, mereu spunîndu-i poezii. Victorița le învăța repede și bătea din palme bucuroasă cînd le recita. Superbe erau serile senine, cu luna plină. Copila admira astrul ceresc și atunci Victor o întreba:
— Ce face luna, Victorițo?
— Luna se spală și... face gimnastică...
În drum spre casă mai treceau pe la cafeneaua din Malina Mică și o servea cu înghețată și alune. Era bucurasă și-i povestea tăticului cele mai importante evenimente, cu lux de amănunte, de la grădiniță: ce a făcut Petrică, ce a spus Ionică, cum a plîns Irinuța... Curînd amîndoi au devenit mari prieteni... Victorița nu mai aștepta mult rugată, recita mereu poezia pe care Victor o știa din copilăria lui, de pe timpurile cînd bunicul îl ducea la grădinița din sat:
“De ce nu vii o, turturică!
Nu vezi că ziua s-a sfîrșit
Întoarce-te la noi în grabă
Spre cuibul tău cel liniștit
Te-nalță iar în zbor voios
Despică zarea curios
Să nu te prindă uliul furios.

De ce nu vii pe la fereastră
Să fim prieteni amîndoi
Și eu să-ți dau grăunțe multe
Și pîine — fărîmițe moi?..”
Pronunțarea Victoriței era uneori ghidușă, amuzîndu-l, și Victor devenea pentru toată ziua vesel și bine dispus, deși grijile de la serviciu nu-l slăbeau nici pentru o clipă.
Victor se străduia să recupereze timpul pierdut cu Victorița sîmbăta și duminica. Lorinei nu-i plăcea să rămînă singură acasă. Fiica mai era capricioasă; o irita, o obosea. Seara, cînd soțul se întorcea de la serviciu, Lorina ieșea în oraș să se relaxeze. De la o cabină telefonică îl chema pe Petre și plecau la “castel”... Victor adeseori rămînea serile lungi cu Victorița, așteptînd pînă tîrziu zbîrnîitul unui motor de mașină, cînd apărea Lorina. Nu îndrăznea s-o bănuiască, deși în adîncurile inimii i se înfiripa o mică gelozie... A încercat într-o seară s-o dea la socoteală pentru întîrzierile ei... Lorina avu cces de isterie.
— Am devenit adevărată roabă a sîmbetelor și duminicilor... Tu te delectezi cu mironosița ta între panourile de proiectare iar eu trebuie să dădăcesc fiica... Unde umblu serile? În parc!.. Admir stelele, luna, mă relaxez... Mă odihnesc...
— Bine, bine... se străduia Victor s-o îmbune. Nu te supăra chiar atît de tare. Gelozia nu e chiar atît de rea în inima unui soț care-și iubește soția.
— Dar e un lucru urît... se împăca necăjită Lorina.
— Mai mult n-am să fac! – zicea zîmbind Victor, revenind la gîndurile sale... Biroul de la serviciu părea “asaltat” de nenumărate comisii guvernamentele, cerîndu-i dări de seamă, informații, rapoarte. Iar Lorina îl tot cicălea cu dojnă:
— Rău te gîndești la familia noastră... Sezonul de odihnă e în toi, ai promis cîndva c-o să ne odihnim la mare...
— La vara viitoare vom pleca neapărat la Carolina Bugaz.
— Nici nu roșești cînd nu te ții de cuvînt!
— Vezi, că nu pot, zise Victor cerîndu-și iertare.
— Atîta lume pleacă la Dunăre, vorbi Lorina visătoare. De ce n-am purcede și noi? La uzină ni se propun bilete, încheia dînsa.
Cu gîndul la Petre, care o dorea pe zi ce trecea tot mai mult. Ea după fiecare întîlnire, primea de la Petre bani să-și procure haine în vogă, pentru a-i fi drag s-o privească... Uneori, călătoreau cu mașina în afara orașului, se ascundeau în restaurantul “Ciocîrlia”, dintr-o dumbravă cu nuci tineri, beau șampanie, mîncau încgețată... Lorina nu își închipuia viața fără el. O băteau gîndurile să-i spună despre toate aventurile ei amoroase soțului... Numai un imbold lăuntric o stăpînea. Dacă Petre pleca în deplasare pentru mai multe zile ea devenea iritată și ieșea din pepeni.
— Lasă, Petre, lasă... îi zicea ea. Dacă voi fi gravidă, îți voi spune îndată...
— Nu pot trăi fără tine se destăinuia Petre copilărește... Să facem ceva, Lorino, zicea el, sorbind-o din ochi.
Deși la serviciu, Kuraliu era cu totul altul. Își permitea să facă observații la stînga și la dreapta, cu și fără motiv... Lorina se obișnuise cu felul lui de a fi și-și vedea de treabă la bibliotecă, era corectă cu colegii și nimănui nu-i trezea nici o bănuială că este amanta șefului...
Dar cum numai obținea o țîră de timp liber, Lorina se învălmășea tot mai mult în vîltoarea distracțiilor. Procura bilete la concerte, spectacole, cinema, cheltuind banii cîștigați “la castel”. Uneori se bucura că Victor este un paravan în calea aventurilor sale, alteori se enerva că el e nechibzuit și nu observă nimic. Uneori... se ruga lui Dumnezeu ca soțul ei... să devină concubinul Danielei, convinsă că Victor nu se lasă ademenit de blonda visătoare...
Lui Victor, la toate grijile, i se adăugase... momentele plăcute ce le petrecea cu Victorița. Îi ducea dorul ziua, cînd se afla la serviciu, povestea pasionat tuturor colaboratorilor despre micuță. Seara pășea grăbit pe străzile aglomerate s-o ia de la grădiniță. Oprindu-se în parc să se relaxeze în preajma havuzului străjuit de doi lei de marmură, avea strania presimțire că printre teii, unde se afla bustul marelui poet, parcă-l urmăreau niște ochi mari, roșii... Apoi se conturau niște zîmbete hidoase, înrăite... De undeva de sus, printre vîrfuri de copaci, coborau frînturi incandescente de imagini, adunînd în fața-i chipul Viforului Roșu.
— Lasă gîndurile tale mărunte și ferește-te de capricii, căci nici tu, nici strămoșii tăi deocamdată n-au izbutit să realizeze ceva irepetabil, să lumineze lumea. Sînteți un neam care abia încearcă să prindă aripi... Prea nesigur vă este zborul...
— Pămîntul nicicînd nu va rămîne fără neamuri, zise Victor. Vor veni timpurile de glorie ale neamului meu... Orice epocă este apreciată la justa valoare la depărtare de... un secol.
— Generația voastră, zise Vifor Roșu, e formată din niște sceptici, copii teribili ce n-au izbutit să se maturizeze, nu s-au despărțit întru totul de trecut, nu-s pregătiți pentru a cofrunta viitorul. Ca să dăinui în timp cu ajutorul unei singure idei este nevoie să te desprinzi de glia strămoșilor și să pleci pe alte plaiuri mai fertile...
Din para Viforului începea a se desprinde stîrvuri cu pîntece roșii, învălmășindu-i drumul spre grădiniță, încercînd să-i scoată inima din piept, să i-o strivească. Pămîntul ardea în flăcări... Victor pășea bărbătește înainte, înspăimîntîndu-l pe Vifor. “De cînd există neamul meu, el și-a aflat salvarea în lumină, dragoste, muncă și mișcare. Mișcare! Mișcare! Munca și mișcarea e totul pentru el!”
Copleșit de jocul propriei fantezii, Victor surîdea aiurea și nici să-i pese că cineva din stradă urmărindu-l putea să strîngă a nedumerire din umeri...
* * *
Lorina n-avea grijă ca, după serviciu, să se ducă s-o ia pe Victorița de la grădiniță. Era mereu ocupată cu ale ei. Trecuse abia o lună de la întoarcerea ei din călătoria în țara vulcanilor, cînd într-o bună zi, după ora prînzului, se pomeni în pragul bibliotecii cu un bărbat înalt, zvelt, cu un coș de garoafe roșii.
— Serghei!.. zîmbi ea bucuroasă.
Aviatorul își făcu drum prin orașul lor. Zbura la Montevideo avea la dispoziție cîteva ore... A invitat-o la restaurant.
— Cum de m-ai găsit?
— Cine caută, găsește!
— Te-ascult.
— De ce nu porți numele soțului. Al lui Petre?
Lorina surîse încurcată, apoi se apropie de pick-up-ul din mijlocul sălii și puse o placă.
— În Kamceatka eram în deplasare de serviciu. Nu fiecare bărbat, care te însoțește în delegații, este și soț. Bărbatul meu e arhitect. Om cumsecade! Mai vrei ceva?
— Scuză-mi lipsa de tact, dar Petre te-a prezentat ca soția lui, făcu vinovat Serghei. El îi luă mîna, i-o sărută.
— Calmează-te și fii cu gîndul la America Latină, căzu de acord Lorina.
După restaurant au făcut o promenadă prin parcul din preajmă. Vîntul prinse a grămădi frunzele pe la colțuri de străzi. La despărțire, privirile lor se încrucișară... Lorina a fost sedusă... S-au pomenit într-o odaie de hotel, în îmbrățișări sălbatice, mistuiți de para focului unei iubiri visate și pierdute... La aeroport Serghei, salutînd-o militărește, i-a spus:
— Să piară toată lumea, dacă inima mă minte... Va veni clipa cînd vom fi împreună...
* * *
“Omul niciodată nu este mulțumit, gîndea Lorina. Fie bine, fie rău.”
Oare există vreo îndreptățire a aventurilor mele? surîzînd ghiduș, cerca să se descurce... înfricoșată de evoluția lucrurilor. Numai într-o zi, întîlnindu-se cu Emil, s-a bucurat în sine că-i face pămînteanului concurență serioasă. Dar după cîteva discuții, deduse că consăteanul e la curent cu aventura de dragoste dintre ea și Petre.
Emil se întorsese dintr-o deplasare ordinară, avea haine scumpe, brățară de aur pe mînă. O invită la un prînz.
— Ești de aldămaș. Ai primit apartament!
— Și tu ești de aldămaș. Curînd vei fi tată.
— Cine ți-a spus?
— Nu trăim în pădure.
— Aș dori să-ți văd apartamentul obținut prin dăruire de trup, zise deodată Emil, trăgînd lacom din țigară.
— Vino sîmbătă, în ospeție cu Sabina. Am o gîscă pentru rolă, se va găsi și un burluieș cu vin.
— Scoate că m-ai convins! zise Emil.
Sîmbătă seara în casa familiei Inereanu ardeau toate becurile, pe masă fu pusă o vază cu gladiole. Pe pereți și pe jos stăteau covoare moldovenești, procurate în rate. Victor se împotrivea acestui bluf, dar Lorina o ținea pe a ei.
— Lasă-mă să-i arăt și eu că pot cîte ceva în viața asta sumbră.
Victor își puse șorțul și o ajuta la bucătărie. Făcuse nenumărate drumuri pînă la alimentara de peste drum, după cumpărături. Se pregăteau ca de un examen dificil. Înfrumusețase casa cu o mulțime de flori.
Oaspeții au sosit cu o mică întîrziere. Erau indispuși... Hainele scumpe de pe ei le camuflau întrucîtva starea.
Sabina purta o căciulă de vulpe argintie, blană lungă pînă la călcîie, cu gulerul de lamă, iar cînd o scoase, rămase într-o rochie de velur, cu umerii goi. Își puse o etlă splendidă. Emil purta costum stil sportiv: giacă albastră, ghete englezești, la cingătoare o cataramă pe care era încrustat un cap de leu...
Nu se văzuseră demult. Emil umbla țanțoș prin casă, cercetînd pereții împodobiți cu reproduceri ale moderniștilor, și tăcea de parcă uitase cuvintele. Sabina era mai vorbăreață. Îi povestea Lorinei cu pasiune despre concediul petrecut în munții Ala Too, în Kirghizia, cum au băut cumîs. Povestea hazliu, dar parcă-și lăsase zîmbetul în stradă. Petele cafenii de pe față, caracteristice femeilor gravide, o incomodau. Deodată, Lorina propuse:
— Să mergem la balcon, să vorbim, ca femeile...
— Mai bine să mergem la bucătărie. Acolo e cald.
Aprinzîndu-și țigara, Sabina slobozea rotocoale de fum. Din tranzistorul de pe pervaz izvora o melodie plăcută de la cenaclul “Flacăra”:
Puștoaico, ai un sînge de viperă
Îți zic adio și te las...
— Cum stai cu sexul? o întrebă Sabina ca din senin.
— Armonie deplină.
— Emil al meu se apropie o dată pe lună și atunci parcă a lehamite.
— Te cruță! Ești grăvidă.
— Medicina permite sexul pînă în luna a noua, iar eu sînt abia în a treia. M-am consultat la medicul Kuraliu... Emil îmbătrînește, văzînd cu ochii. În afară de bani, nu-l interesează nimic.
— După ce vei naște, o să uiți complet de el. Liniștește-te. Viața abia începe. Există și alți bărbați pe lume.
— Da, își șterse Sabina ochii, fie...
Lorina scoase din frigider o sticluță de rom românesc.
— Să ne creăm nițică dispoziție.
— Îți place noul serviciu? o întrebă Sabina.
— Relativ. Am căpătat tot ce am dorit la serviciul meu. În primul rînd, acoperiș deasupra capului...
— Pe mine nu mă aranjează serviciul și mă țin de el doar la insistențele lui Emil. A lucra vînzătoare înseamnă a fi într-o încordare permanentă. Practicăm antrepriza de brigadă. Fiecare fură cum poate. Eu am grijă să duc contul mărfurilor care-l interesează pe soț. Și încă... Emil plătește pensie alimentară... are un copil din flori, iar părinții mei nu ne mai ajută. Emil s-a certat cu ei.
— Unde ai vrea să lucrezi?
— Am absolvit doar Institutul de Medicină. Ce pot avea comun cu comerțul lui Emil? Voi lucra la magazin pînă ies în concediu de maternitate, apoi atîta mă mai vede pe acolo... deși Emil mă sîcîie, cerîndu-mi să ocup postul vacant de director al... cimitirului central. Cică acolo e o adevărată vînă de aur: la fiecare îngropăciune poți acapara bacșiș!..
Victor și Emil, ieșiră și ei la balcon să fumeze cîte o țigară. Fostul coleg îi arătă o “Volgă” vișinie ce stătea jos, lîngă scară.
— Am de toate, fiule: apartament, mașină, serviciu bănos și totuși, în ultimul timp, simt că fericirea adevărată îmi lunecă de sub picioare. Mă sufoc! N-am dragoste, gingășie și iubire în casă... Te invidiez: tu ai un scop spre care tinzi, iar eu...
Să nu uiți nicicînd că viața, în genere, uneori se transformă într-o mare tristețe, plictiseală...
— Mai ales viața de familie.
— O să ai degrabă copil și-ți va fi vesel, interesant.
— Să dea Domnul! – răsuflă necăjit Emil.
În cameră plutea o melodie frumoasă:
Melancolie, dulce melodie.
Melancolie, misterios amor...
— Sărmana Sabină, oftă Lorina, urmărind mașina vișinie, care plutea în depărtarea bulevardului cu cei doi musafiri. Vai de capul ei!.. E gravidă și bolnavă! Emil, neghiobul, i-a făcut probleme. Ea se lecuiește la venerolog! Nici nu vrea să audă de chiuretaj... Atîta vreme nu prindea gravidă...
24.
Victor rămînea în așteptarea invitației de la Moscova.
— Aș vrea, în sfîrșit, să aflu poziția oficialităților de acolo, zise stînd la o partidă de șah cu Maximilian. Pentru mine și un eșec ar însemna un rezultat.
— Ai puțuntică răbdare, surîse directorul. Vei pleca... și vei învinge!
Așteptarea lui se potolea numai la revederea cu Victorița. Micuța deja citea Albinuța. Uneori duminica, veneau împreună la locul unde avea să se înalțe orășelul copiilor, iar în vecinătate se afla cafeneaua “Prichindel”, un local bine amenajat, cu picturi murale pe motivele basmelor populare, cu acvarii în care pluteau peștișori decorativi. Fetița asculta cu răsuflarea întretăiată poveștile și istorioarele cu urși, lupi, balene... spuse de tăticu.
— Închide gurița cea frumușică, o lua Victor de mînuță. Mergem la menajerie să vezi lupul, vulpea, ursul...
Deseori veneau la viile bătrîne din partea de sus a orașului, lăsate de o vreme în pîrloagă, pînă vor începe construcțiile. Starea podgoriilor trezea jalea și nostalgia în inima lui Victor. Copilița, însă se simțea bine și cînta bucuroasă noul cîntec pe care-l învățase de la el:
A venit o vulpe să fure găini
Și-a intrat tiptil în curte,
La niște vecini...
Apoi sfîrșind, întindea mînuțele, cerîndu-se în brațe. El o cuprindea fierbinte și se rotea cu ea în jurul nucului singuratic din vîrful dealului.
Se întorceau acasă în amurg. Lorina îi aștepta și se bucura cum Victorița stătea pe umerii tăticului și batea tăpușele...
* * *
— A îmbătrînit tineretul, auzi Victor într-o zi în troleibuz. Și au întinerit... bolile!
Și la serviciu părea că a venit o perioadă de moleșeală. Colaboratorii se aflau într-o stare de apatie, găsindu-și consolarea la tabla de șah. Nici Ologul nu mai era “băgăreț” ca înainte. Odată chiar îl invită pe Victor la o cafea.
— M-au întrebat cei de sus despre proiectul tău, zise Ologul. Le-am raportat că e gata și nu constituie secret de stat. Poți pleca la Moscova.
— E un act de generozitate din partea securității, rîse Victor. Dar la simpozion de ce nu mi-ați dat aprobare?
— Maximilian a fost de aceeași părere cu mine; să nu ne grăbim. Mi se pare că n-am dat greș atunci. Ai mai lucrat la proiect, l-ai desăvîrșit și-acuma, cred eu, e mai bun...
— De ce spuneți așa, dacă n-aveți studiile respective?
— Securitatea știe totul. De aceea și colaborez cu voi...
De fiecare dată discuția cu Ologul îi trezea repulsie. Se ridică și-l lăsă pe securist să-și bea cafeaua singur. Victor în ultima vreme se simțea obosit. Sub ochi îi apăruseră cearcăne, pleoapele-i deveniseră grele. Uneori simțea dureri de inimă.
Daniela îl sfătui să facă plimbări solitare în aer liber, să practice sportul. Și Victor o ascultă. În vecinătatea blocului unde locuia era un stadion. Dimineața făcea cros.
— Salut îndeletnicirile tale, îl îmbărbăta Daniela. De la o luni voi alerga și eu.
— Pe soție n-o încînta ultima pasiune a soțului. Mai bine te-ai ocupa puțin cu gospodăria, îi reproșa ea. Să duci sticlele goale la sticlărie, bunăoară, că s-au adunat o mulțime la balcon. Doar vezi că ratele ne înghit tot bugetul. Cît am să le fac eu pe toate?! Te-ai deprins să te dădăcesc.
Soția nu prea avea dreptate. Victor primea salariu bun și îi dădea toți banii, iar dacă își lăsa ceva mărunțiș, pentru cheltuielile zilnice, Lorina stîrnea tărăboi. Cu timpul însă se deprinsese cu toate capriciile ei. Lorina în ultima vreme devenise imprevizibilă, chiar scandalagie. Ca să evite conflictele, Victor își găsea totdeauna de lucru în birou...
* * *
Vestea că mîine trebuie să plece la Moscova i-a adus-o Daniela. Prin telefon îi spuse că a primit o telegramă de la Aștorski... Victor îi dădu Danielei toate copiile proiectelor – schemă. La despărțire, în biroul pustiu băură în doi o sticlă de șampanie, pe care fata o ținea special, pentru acest eveniment.
— O să-ți simt mereu lipsa, zise Daniela cu o voce plîngăreață.
— Voi reveni acasă cu rezultate bune. Bucură-te de asta...
După o lungă tăcere tinerii s-au îmbrățișat, s-au sărutat nestingheriți și s-au despărțit...
Căzuse prima zăpadă. Fulgii stîrneau fiori de nostalgie. Avea presimțirea că proiectul încă nu-i desăvîrșit.
— Auzit-ai că s-au răzvrătit armenii împotriva azerilor, în legătură cu Karabahul de Munte? îl întrebă șoferul taxiului, un bărbat micuț, cărunt, cu ochi negri ca tăciunele. Ce nu le ajunge oamenilor, se întreabă?..
Victor nu ascultase știrile de ultimă oră, strînse habarnic din umeri. Șoferul dădu a lehamite din mînă, supărat că are un pasager ursuz, însă continuă:
— Și Þările Baltice au pornit împotrivă... Cine-i iubește astăzi pe ruși?
— Eu, răspunse Victor cu ironie. Mă topesc de dorul lor...
Spre surprinderea lui Victor... acasă fierbea veselia. Veniseră o mulțime de oaspeți: cunoscuți și prieteni de la serviciul Lorinei (pe mulți Victor îi vedea pentru prima oară). Intrase tiptil în apartament, urmărind ce se petrece. Prin ușa salonului larg deschisă o văzu pe Lorina în rochie din mătase care părea că plutește pe trupul ei ca un nor. Soția hohotea mereu și se învîrtea veselă, rotindu-și poalele rochiei să i se dezvelească coapsele. Pe divan cînta un magnetofon. Printre bărbați era și Emil. Toți discutau agitați evenimentele din enclava Karabah, ciocnind pocalele.
— Bun venit, prietene! îl întîlni deodată un bărbat cu fața roșcată, care ieșind din sufragerie se ciocni față-n față cu Victor. Intră, poftim... Simte-te ca acasă la tine! apoi bărbatul cu fața mare își fixă ochelarii pe rădăcina nasului și o întrebă pe Lorina:
— Ai un oaspete, primește-l!
— Acușica, Petre, acușica. Lorina veni în antreu, voioasă, și dînd cu ochii de soț, izbucni în hohote de rîs: Doamne, acesta-i onorabilul meu soț! Ce cadou mi-ai adus?
Victor mai să intre în pămînt de rușine. Uitase că e ziua de naștere a soției, dar clipi din ochi și zise:
— Am pentru tine gingașe sărutări...
Petre reveni în antreu, cu un clondir. Îi umplu lui Victor paharul ordonîndu-i:
— Mai întîi bea-l pînă la fund, apoi, o să-ți dăm voie ca să o săruți pe consoarta ta la douăzeci și cinci de ani. Odată în viață omul împlinește asemenea vîrstă.
Lorina dispăru pentru o clipă în salon, stinse lumina și reapăru în altă rochie, de mătase vișinie. Purta ochelari cu ramă aurită. Ea ridică mîinile în sus, apoi le coborî spre fața lui Victor, se cuprinseră și se sărutară. Cei adunați începură să aplaude.
— O-o! Ce-mi văd ochii! exclamă, venind la fața locului, Emil. Bien venido, fiule! Simte-te cu noi ca acasă! Să-ți fie puternică vîna strămeleagului! Să poți dezbrăca iute și acționa în ritm fugitiv... după formula revoluționarilor francezi: Egalite! Fraternite! Rapidite! Sexualite!..
Lorina luă un pahar plin din mîna lui Petre și i-l întinse soțului:
— Mai bea unul, pentru fericirea mea! Văzînd că Victor șovăie, îl bău ea, și... aruncă pocalul pe podea, făcîndu-l țăndări. E pentru fericirea mea! Am dreptate, soțioare?
— Așa e, gîfîi Victor. Altfel nici nu poate fi!..
Cei adunați aplaudau frenetic.
— Fă cunoștință, zise Lorina cînd se eliberă din brațele soțului, arătînd spre Petre. Directorul meu și al celei mai prestigioase uzine din oraș, Kuraliu.
— Frumos nume, constată Victor.
— Numai oamenii cu nume de familii frumoase sînt deștepți și la cîrmă! iar intră în vorbă Emil. El, Kuraliu, fiule, e cel mai bogat cetățean de onoare al orașului. Să-l scuturi bine la un colț întunecat de stradă, ar zbura biștarii din el ca din dihor putoarea...
— Să lăsăm glumele de-acest fel, reproșă Petre.
— În această seară să nu aud replici! protestă Lorina, ridicînd un deget în sus. Se bea și se mănîncă! Sus paharul fericirii!
În mijlocul oaspeților, apăru deodată Victorița, care tocmai se trezise din somn. Ochișorii îi străluceau fericiți, întrebători și, urcînd pe un scaun, începu să recite cu vocea-i puțin somnoroasă, poezia învățată la grădiniță:
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai...
Victor o luă în brațe, o sărută pe obrajorii rumeni.
— Copil-minune! zise Petre.
— Poftim! Toată lumea trece la masă! îi îndemna Lorina, continuînd, mulțumită, să se rotească ca un titirez. În astă-seară am organizat masă suedeză. Fiecare să mănînce ce-i poftește inima, să danseze cu cine vrea, să bea cît poate!.. Aș vrea să aud și urările amicilor. Împlinesc un sfert de veac.
Victor după ce o sărută îi dărui un lănțișor de aur, procurat încă din primul salariu, și-l păstra ascuns. Apoi se apropie de Lorina Petre Kuraliu, care-i ură:
— Să aveți norocul a trei mese în casa voastră: masa de serviciu, masa prietenilor și masa familiei!
— Pentru norocul celor trei mese! preluară urarea ceilalți.
Emil, care, după ce-i privi pe Lorina și Victor, zise:
— Sunteți superbi, puilor! Mîine plecați în oraș să faceți o poză. Iar la vară să vizitați Puțuleuca de la Telenești. O s-aveți impresii de vulturi...
— Pînă la vară mai este, zise o colegă de-a Lorinei, ce purta rochie galbenă și avea părul blond încît semăna cu un puișor de găină.
— Just, căzu de-acord Emil, dînd paharul peste cap. Atunci să plecați la mare, la Nikolaev. Acolo sînt cele mai frumoase fete din Ucraina! S-o știi de la mine, fiule. Pe acolo încă nu și-a tras piciorul SIDA... Liber poți să te dăruiești...
— Pentru Lorina! exclamă Petre, ridicînd paharul și îndemnînd lumea să cinstească. Să fie totdeauna tînără și mereu frumoasă!
— De ce dumnealui a venit fără soție? o întrebă Victor pe Lorina, cînd s-au pomenit amîndoi la bucătărie.
— Kuraliu?.. Nu știu... Datorită lui, locuim astăzi în acest confort. Îți place rochia asta. Mi-a dăruit-o el.
Revenind în salon, oaspeții continuau să discute agitați. Victor vru să se apropie de Petre, dar acela nu se mai oprea:
— Să lăsăm în pace muieruștele din Nikolaev.
— Cele mai frumoase femei sînt moldovencele! afirmă Emil, clătinîndu-se. Ele știu ca nimeni altele să facă mămăligă, zeamă de găină, tocană și borș cu sfeclă roșie. Iar temperament ca al lor nu au nici aborigenele din Papua! A-h!..
— Mare zăpăcit mai ești, bărbate! rîse Sabina.
Curînd, în odaie iar apăru Victorița cu o păpușă mare, în rochiță albastră.
— Îți trebuie un frățior, Victorița moșului, zise Emil, luînd copila în brațe. Am dreptate, finuța nănuțului?
— Da... zîmbi copilița printre dințișorii mărunței. Da-a!..
— Nu prea avem noroc de băieți, zise Lorina.
— Este o soluție.
— Care?
— Schimbă cocoșul, răspunse Emil, jucîndu-și caraghios genele.
— Urați-i succese și lui Victor, zise Sabina. Astăzi pleacă la Moscova să apere onoarea republicii!..
— Drum bun! zise Lorina, plină de nemulțumire.
— Fiule, ia aminte și mîndrește-te, căci oamenii ca tine renasc epoca. Numai noi sîntem niște consumatori...
— Astăzi el pleacă... nu se putea liniști Lorina. Soțul meu veșnic glumește. De doi ani în șir tot pleacă, e pe roate...
— De data asta plec cu-adevărat, peste trei ore, cu trenul, zise mulțumit Victor.
— Mergem la Moscova cu toții! ridică Petre pocalul. Dar pîn-atunci să urăm multă baftă... fotbalului sovietic. Sunt amator de fotbal. Suporter al “Spartakului” moscovit!
— Iar eu sînt pentru “Torpedo”! sări Emil cu vorba.
— În timpul de la urmă mă încîntă “Steaua” București, zise colega Lorinei. Deținătoarea cupei europene!
Lorina continua să-și privească nedumerită soțul.
— La patru dimineața am bilet la tren, îi spuse Victor.
— De ce nu m-ai prevenit că pleci cu trenul?
— Am aflat cu cîteva ore în urmă.
— La o adică, putem schimba biletele pentru mîine, la amiază, interveni Petre. Pleci cu avionul; vei economisi timpul. Prietenii mei te vor ajuta la Moscova cu loc la hotel, bilete la Bolișoi...
— Acesta-i îngerul ocrotitor al familiei voastre, zise Emil. Ascultă-l ca pe un părinte...
— N-aș dori să risc, zise Victor în cele din urmă. Doar timpul de afară e instabil. Zborul avioanelor poate fi amînat.
— Hai să-l convingem, se enervă Lorina. Gata! E hotărît, în astă-dimineață nu pleacă nicăieri.
— Trebuie să fiu la Moscova! Mîine, după amiază începe simpozionul, încercă să se îndreptățească Victor.
— Totul s-a rezolvat, exclamă Petre. Am telefonat la aerogară, ți-am rezervat bilet pentru orele douăsprezece. Deci mîine peste o oră și patruzeci și cinci de minute... vei fi de-asupra Kremlinului!
Victor a vrut să mai spună ceva, dar, din îndemnul soției, oaspeții se prinseră în horă, dansînd “Perinița”. Lorina cu o băsmăluță albastră, rotind-o deasupra capului, poftea întruna bărbații la joc, sărutîndu-i nestingherit... Unicul suflet treaz la masă era o prietenă de-a Lorinei, o femeie trecută de prima tinerețe, palidă, cu un zîmbet bolnăvicios. “Sărmanul bărbat! se gîndi femeia în sinea sa. Cît e de credul și naiv!” Deodată, în mijlocul tuturor oaspeților, nestingherită, își făcu apariția Victorița, cu un zîmbet larg și plin de voiciune. Făcea niște mișcări neîndemînatice în ritmul muzicii. Oaspeții o înconjurară, aplaudînd-o și nestăpînindu-și rîsul. Fetița ieșise în sala de dans îmbrăcată în cîteva perechi de chiloți de-ai mămicăi luați din garderobă. Era încălțată în niște pantofi cu tocurile înalte... Cînd veselia și hazul se mai domoli, Lorina îl luă pe soț la dans. Îl întrebă la ureche:
— Ai iubit pe cineva vreodată, Victore?
— Pe tine!
— Minți!..
— Am o grecoaică și numai pe ea astăzi o mai pot iubi cu adevărat.
— Acesta e adevărul pe care-l aștept de la tine, mincinosule. Cum o cheamă pe grecoaica despre care vorbești?
— Lorina. Și e născută sub o stea norocoasă.
— Dar în afară de Lorina, pe cine mai iubești? insistă soția.
— Numai pe Lorina.
— Dar ce te faci cu “cenușăreasa” blondă de la serviciu?
Victor tăcu mulțumit că se terminase banda de magnetofon și toți musafirii îi aplaudau plini de entuziasm...
* * *
Lorina se trezi la prînz. Orologiul vechi ticăia monoton pe perete. Victor era plecat. Nu-și amintea dacă l-a condus pînă-n prag. Afară ningea din belșug. Intră în odaia alăturată, o înveli pe Victorița, care dormea cu piciorușele aruncate peste modița brodată, apoi se duse la bucătărie, umezi un ștergar și își înfășură capul. Se lungi în pat cercă să adormă, dar capul îi plesnea de durere. Întrecuse măsura cu băutul noaptea trecută... Luă receptorul, formă un număr. Se acoperi cu plapuma peste cap și vorbea cu vocea sa răgușită:
— Alo! Te-ai trezit, dragule?
— Te ascult, Păunițo! îi răspunse, tot atît de răgușit, glasul lui Petre de la celălalt capăt al firului. Cu cea mai mare plăcere!
— Mă doare harbuzul de mă cațăr pe pereți, rîse ea isteric în receptor. Îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine!..
Victorița se apropie somnoroasă de patul mămicăi. Þinea oala cu ambele mînuțe, grijulie să n-o scape jos. Privea cu interes firul telefonului, care intra sub plapumă... Discutînd cu Petre, Lorina hohotea și plapuma juca deasupra ei. Victorița începu la fel să surîdă voioasă, tot privind la patul mămicii. Multă vreme copilița a stat cuminte alături, așteptînd ca mămica să tremine discuția telefonică, presărată cu hohote de rîs.
* * *
La lumina hubloului apăru din nou Vifor Roșu, încrezut ca totdeauna, cu fața încruntată:
— Ce stranii sînteți totuși voi, oamenii! zise el.
— De la înălțime îi puteți cunoaște, pe cînd eu, trăind între ei, sînt încîntat mereu și regret că nu le cunosc adevăratul farmec nici pe jumătate.
— De aici pot să vă cunosc la perfecție, se lăudă Vifor Roșu.
— E păcat că trăiești între oameni și nu lași urmă de veșnicie printre noi...
— Generația voastră e ratată! Ea nu ne-a uimit decît prin crearea pericolului de a distruge pămîntul cu arme și felurite proiecte. De aceea eu sînt supraveghetorul fiecărei mișcări a voastre.
Victor abia izbuti să observe cum printre nouri, în zare, dispărea Vifor Roșu, frămîntat. Amuzat de această scenă, se cufundă iarăși în jilț...
Deodată simți o bubuitură aprigă, venită din afara avionului. Cîțiva pasageri scoaseră strigăte stridente, înspăimîntătoare. Toți cei din jur păreau a fi năuciți. Fețele lor se învinețiră, apoi se înnegriră... Urmă un trosnet, venit din coada avionului. Se vede că s-a rupt ceva acolo, deoarece fotbaliștii alergară spre carlingă... La lumina hubloului reapăru Vifor Roșu.
— Þi-am ghicit gîndurile: omul vrea și tinde să pună stăpînire pe tainele veșniciei... Asta nu se va întîmpla.
Lumea era cuprinsă de panică. Însoțitoarea nu se arăta în salon, să dea vreo explicație. Motoarele avionului prinseră a mugi ca o fiară rănită mortal. Aripile enorme se înclinau cînd pe o parte, cînd pe cealaltă, pînă avionul începu să cadă vertiginos... Salonul învăluit de panică și groază, de vuiete, strigăte sinistre, hohote de plîns, părea a fi un adevărat infern.
Pentru o clipă, Victor își pierdu cunoștința. Revenindu-și, continua să urmărească cu ochii deschiși chipurile desfigurate de spaimă, strînse și mai tare la piept proiectele...
— Daniela, scumpa mea Daniela! Ai rămas să duci la bun sfîrșit ceea ce n-am reușit eu. Pasagerii se zbăteau neputincioși în agonia disperării. Geamul se sparse și fumul din afară năvăli în salon. Se înăbușea și abia mai deslușea mîinile oamenilor care căutau în agonie să se sprijine de ceva. În avalanșa de strigăte bizare, deodată, desluși hohotele victorioase ale lui Vifor Roșu.
— Oameni!.. Colb al universului! Sînteți naivi, dar îndărătnici. Intrați în panică atunci cînd vi se curmă existența, de parcă aveți privilegii mai mari decît alte ființe ce conviețuiesc alături de voi.
— De ce ne-ați dus la pieire tocmai acuma? întrebă rațiunea lui Victor. Ia aminte: cineva dintre noi totuși ți-a fost credincios și, ajungînd, prin nu știu ce întîmplare, viu pe pămînt, va spune celorlalți oameni să nu te mai creadă, căci ești nesincer, răzbunător. Un Vifor ce trăiește printre oameni și se consideră superior lor trebuie să-i ocrotească, nu să-i nimicească... Încearcă să ne salvezi. Astfel vei păstra credința oamenilor în tine... Vei convinge lumea întreagă că ești cu adevărat Vifor Roșu ocrotitorul...
— Da, izbucni el din nou în hohote de rîs. M-au plictisit ambițiile voastre! Ați adus pămîntul într-o stare deplorabilă, încît curînd nu veți avea apă. Nu vă e de-ajuns că sînteți stăpîni acolo, tindeți să deveniți stăpînii cerurilor, dar adevărul care nu vă convine e altul. Pe pămînt sînteți trecători, iar în ceruri demult sînt stăpîn eu!
— Sîntem oameni pașnici, îngînă rațiunea lui Victor.
— Simțămintele voastre, după atîtea nelegiuiri aduse pămîntului, nu mai au nici o însemnătate. Faptele comise pînă acuma, din cauza naivității voastre, vor avea consecințe grave... Am constatat: dacă mai prelungesc viața oamenilor pe pămînt, risc să pun în pericol ziua de mîine a universului...
— Idioțenie pură! se indignă rațiunea lui Victor. Dacă ești cît de cît clarvăzător, atotputernic, de ce nu ne-ai prevenit din capul locului, cînd am început a-ți face neplăceri?
— V-am prevenit de cum ați început a stăpîni tainele focului pe pămînt, căci cu focul nu e de jucat, și de fiecare dată oamenii mă încredințau că vor avea în vedere... Dar au trecut milenii și numai promisiunile de ei. De îndată ce scapă de un pericol, încep să nimicească pămîntul, fără să le pese... Ați avut la dispoziție secole întregi... Sute de generații au emis legi, și-au întronat monarhi, despoți totdeauna, dar cu toate acestea pacea nicicînd nu v-a fost prieten... Acuma n-am de ce să vă cruț...
— Dar dacă noi nu vă vom permite să ne nimiciți? Cum va trăi pămîntul fără oameni?..
— Nici o problemă, zise Vifor calm. Voi da pămîntul ca la începuturi, în seama naturii, a animalelor... Ele sînt cu mult mai înțelepte decît rațiunea bine programată a omului.
— Oare nu există nici o ieșire din situația în care ne-am pomenit? întrebă rațiunea lui Victor.
— Nu sînt vinovat cu nimic, repetă Vifor Roșu. Vina e a voastră și numai a voastră...
— Prea mare este năpasta...
— Întoarceți-vă în pămînt, de unde ați pornit odată să creșteți și odihniți-vă în pace sub valurile negre...
Victor închise ochii. Simți o lovitură în moalele capului. Mintea i se întunecă și căzu într-o lume necunoscută, rece și lipsită de durere. Își reveni, dar nu mai vedea, nu mai auzea pe nimeni în jur. Era singur-singurel ca în fața nașterii. O șoaptă neauzită, neînțeleasă mai rătăcea pe buzele lui însîngerate. O povară grea i se lăsă pe suflet. Răsună explozia zguduitoare a mașinii aeriene... Peste o vreme, coborî o liniște dezolantă pe suprafața întregului pămînt, auzindu-se doar vocea înspăimîntoare a flăcărilor...
26.
Peste o săptămînă, Lorina primi vestea despre moartea lui Victor. Era în bibliotecă, cînd pe ușă intră Petre și-i întinse un ziar pe prima pagină a căruia citi o informație scrisă cu litere mari, cuprinsă într-un chenar negru: “Ministerul Aviației vă aduce la cunoștință că la 16 decembrie anul curent s-a produs un accident aviatic pe cursa Chișinău–Moscova. Pasagerii, precum și echipajul, și-au pierdut viața. Cauzele catastrofei sînt cercetate de o comisie specială. Ministerul Aviației exprimă profunde condoleanțe rudelor și persoanelor apropiate ale celor pierduți”.
Fața ei brusc își schimbă culoarea. Pămîntul i se cutremură sub picioare. Simți că-și pierde echilibrul, căzu ca săgetată.
Lorina nu și-a putut reveni din șoc nici peste o lună, nici peste două... I se părea că totul s-a stins. Devenise abătută, îmbătrînise. Seara, se întorcea de la serviciu, deconecta telefonul ca să nu fie deranjată, o hrănea pe Victorița, apoi se închidea în odaia sa, se întindea în pat, fixînd cu ochii tavanul, și stătea nemișcată și absentă...