Comoara din noi
Pământul începu să se cutremure ușor, când el deschise ochii și se ridică brusc în picioare. Era dimineață și cam răcoare. Soarele încă nu răsărise , dar vârfurile munților ce se vedeau la orizont începură să se coloreze în roșu-cărămiziu, apoi treptat în roz pal până când primele raze de soare le făcură să strălucească de un alb sclipitor de-ți lua vederea.
Admiră un pic acest spectacol al culorilor, după care cu un mormăit numai de el înțeles , omul de Neandertal își prinse la brâul din piele un cuțit din piatră, luă în mână sulița lungă și începu să coboare spre delta râului acoperită de stufăriș.
Fața, pe care se vedea o cicatrice adâncă era posomorâtă. Se grăbea. Nu mâncase de două zile și acum, pășind prin iarba înaltă și mustoasă din deltă, trăgea aer prin nările larg deschise – căuta mirosul vreunui animal care ar fi putut să i se potrivească drept hrană. Nimic.
Porni în direcția unui zăvoi. Pe la jumătatea drumului vântul își schimbă direcția și îl făcu să se oprească – în nări îl izbi un puternic miros de mistreț. Merse în direcția vântului pe jumătate aplecat și pășind neauzit prin iarba deasă până când văzu o turmă nu prea mare de mistreți ce pășteau liniștiți pe marginea râului. Era gata să se arunce în atac, când animalele, ca la comandă, o luară la fugă. Vântul sufla spre el și instinctiv își dădu seama că nu el era pricina acestui eveniment. Cu o grimasă de nemulțumire se ridică și se îndreptă spre pădure, cînd din dreapta se auzi urletul puternic al unui tigru.
Ajuns în pădure, începu să caute vizuina în care știa că se ascund bursucii. A hoinărit o vreme până când la poala unui arțar bătrân văzu un om. Rămase nemișcat, privindu-l. Omul avea ca și el un brâu din piele și un toporaș din piatră. În mâini avea niște fructe, pe care el după toate semnele, le ducea tribului său.
La vederea fructelor simți o foame cumplită, care îl înrăi și mai tare. Ochii i se tulburară, mușchii i se încordară, își apucă sulița în mână și porni spre celălalt om.
Desigur, în pădure fructe ai fi găsit îndeajuns. Dac-ar mai fi insistat asupra căutărilor, poate c-ar fi dat și de vizuină și atunci ar fi mâncat pe săturate. Dar ceva îl făcu să ridice arma în mână. Nu știu, o fi asta rudimentele instinctului animalului din sine sau poate primele manifestări ale cruzimii pur omenești, dar el era gata să atace o ființă lipsită de apărare pentru a-i lua hrana de care avea nevoie.
Peste câteva clipe sulița zbura spre pieptul bietului om...
A început războiul...
* * *
A început războiul. Era anul 1939. Corbul german ieși din cușca sa, își desfăcu aripile și umbri soarele unei mici și bătrâne Europe.
Nemții erau groaza tuturor popoarelor , care, mânate de un slab sentiment al patriotismului și de un puternic instinct al autoconservării, încercau să le țină piept. În zădar.
Au călcat în picioare tot ce se putea călca, au zdrobit tot ce se putea zdrobi, pentru a-și alimenta propriile convingeri în perfecțiunea unei singure națiuni pe pământ – cea germană.
Au sfâșiat ca niște lupi orice hotare, au încolțit orice popor care li s-a pus în cale, mânați fiind de sălbăticia unui dictator dezlănțuit în dorința de acaparare.
La fel ca niște câini turbați, au infectat popoarele supuse cu virusul cruzimii și a războiului, antrenând în goana nebuna tot mai mulți și mai mulți oameni crescându-și puterile ca o avalanșă care nu mai poate fi oprită.

Războiul nu a ocolit nici satul Ponoare de pe marginea unui râuleț. Intră în sat odată cu câteva tancuri nemțești, distruse câteva case atunci când zburară niște avioane pe deasupra, scoase din sat toți bărbații și lăsă în loc cam tot atâtea văduve.
Au mai trecut câteva zile la rând unități de mașini blindate și motociclete prin sat, apoi totul s-a liniștit. Doar avioanele zburând sus de tot, îndreptându-se spre răsărit, plutonul de soldați din clădirea sovietului sătesc și gardurile dărâmate și necârpite arătau că undeva este război.
La marginea satului se afla o căsuță. Proptită în doi pari ea continua să sfideze toate legile gravitației, conform cărora, ea demult ar fi trebuit să se prăbușească.
Ușa casei se deschise și afară ieși o bătrânică micuță, cu fața brăzdată de cute adânci, având doi ochi verzi de o limpezime uimitoare. Se așeză pe banca din fața casei pentru a-și mai odihni bătrânețile.
Tocmai își adormise nepoțeii. Erau doi și ambii orfani deacum. Feciorul său plecă pe front la începutul războiului. La început scria. Dar iată de doi ani poștașul îi ocolește ograda de fiecare dată ferindu-și privirea în altă parte. Noră-sa, mama lor, fu rănită de o ghiulea căzută chiar în ograda lor și muri...
Lângă gardul ogrăzii creștea o salcie. Bătrâna privea la ramurile plângărețe ale copacului și se gândea la bieții copilași, care au gustat din amarul nefericirii atât de devreme.
Îi vedea crescând în fiecare zi cu o întrebare mută scrisă pe față, dar nu le putea răspunde decât prin dragostea și mângâierea pe care le-o dăruia fiecare clipă trăită alături de ei. Nu știa ce va fi cu soarta lor, dar știa că nu-i va lăsa până la sfârșitul zilelor sale. Erau unica ei alinare. Era unica lor mângâiere și speranță în viitor. Trăiau unii pentru alții la marginea satului, neștiuți de nimeni și fericiți de fiecare zi netulburată de zgomotul avioanelor sau de bubuitul armelor.
Undeva în ograda vecină începu să latre un câine. Peste câteva clipe se auzi o ușă închizându-se cu zgomot. Câinele amuți.
Bătrâna ar fi blestemat acel popor în care s-a născut ideea barbară de a despărți o mamă de fiul său și soția se bărbat, dar nu mai avea puteri... și nici dorință... Ochii verzi și limpezi nu vroiau să se tulbure. Ar fi plâns, dar ea plângea numai de fericire...
Era o primăvară târzie și cireșul din fața casei, pe ici pe colo, începu să-și deschidă bobocii de floare, din care se iviră câteva petale. Erau roze, de parcă s-ar fi sfiit de propria lor frumusețe. Sub streașina casei acolo unde, cu două luni în urmă, două rândunele lipeau de dimineață până seară mici gogoloașe de lut peste firișoarele de paie, acum se auzeau glasurile subțiri și flămânde ale puișorilor. De fiecare dată când în aer se auzea fâlfâit de aripi, ele se întețeau, pentru ca peste câteva clipe să amuțească.
Deodată ușa se întredeschise ușor și afară se arătă un căpșor de copil. Avea părul auriu și foarte zbârlit, de-ți părea că are o creastă pe cap. Ochișorii somnoroși priviră în jur.
- Bunicuță ți-e rău?
- Nu puișor, mi-e bine. De ce nu dormi.
- Bunicuț-o, dar de ce sunt nemții atât de răi?
Tăcea. Nu știa ce să-I răspundă. Băiețașul mai zăbovi câteva clipe, apoi spuse:
- Când mă voi face mare, voi pleca pe front și eu. Acolo o să-mi dea o medalie pe care am să ți-o aduc ție.
Bătrâna zâmbi.
- Bine haiducule, du-te și vezi ce face surioara ta.
Băiatul trase ușa după el, dar peste câteva clipe o deschise iarăși:
- Bunicuțo, vrei să-ți aduc o cană cu apă?
- Adu-mi.
Peste câteva clipe băiatul îi întinse o cană, din care bătrâna bău puțin.
- Mulțumesc, puișor. – îl mângâi pe cap.
Băiatul rămase confuz în fața ei.
- Bunicuțo, să știi că noi te iubim foarte mult. Iar dacă vor veni nemții, eu le voi da praștia mea și atunci ei au să plece.
Bătrâna îi netezi creasta de pe cap.
- Bine, voinicule. Acum fugi în casă să nu răcești.
Ușa se închise. Bătrâna rămase așezată. Își ridică mâna apoi se răzgândi. O lacrimă îi izvorî din ochi și ea o lăsă să-I mângâie obrazul…
*
Mai trecură câteva săptămâni, după care în cer au început să se audă tot mai des vuietul avioanelor. La marginea satului, unde își avea garnizoana un pluton de soldați se făcu observată o oarecare agitație, care creștea pe zi ce trece.
Într-o dimineață toți soldații fură aranjați în coloane. După câteva minute de alergătură a ofițerilor încolo și încoace coloana porni spre răsărit.
Satul trase aer în piept pentru a răsufla ușurat, dar zări un grup de soldați care totuși rămaseră și încremeni. Fiecare avea în mână câte un bidon și discutau ceva.
După ce terminară vorba, intrară în sat ca niște lupi într-o turmă de oi. Peste câtva timp deasupra Ponoarelor se ridicară, împletindu-se, fumul caselor arzânde și plânsul disperat al femeilor și copiilor. Din când în când se auzeau împușcături…
Satul înțelese totul. Înțelese și bătrâna. Privea pe fereastră la norul de fum. Copiii, fără a bănui încă nimic, se jucau cu pisica, încercând să-I îmbrace niște pantalonași. Își întoarse capul spre ei și-I privi îndelung și cu tristețe. Inima îi era sfâșiată de durere.
Afară se auzi scârțâitul portiței și în ogradă se văzu intrând un soldat german cu bidonul în mână și cu arma la gât. Picioarele nu o mai ascultau și ea rămase nemișcată. Pe pragul casei se auziră pași îndesați, după care ușa se deschise cu zgomot și în casă se făcu văzut soldatul german.
Părea să fie tânăr. Avea fața albă și rotundă. Strigă ceva și arătă spre copii, care începură să plângă ținându-se de mâna bunicii. Bătrâna îi mai privi o dată și îi mângâi pe cap. Soldatul strigă pentru a doua oară, apoi ridică arma spre pieptul bătrânei. Privirea I se oprise peste ochii verzi de o limpezime uimitoare…
*
Pe străzile Berlinului era pustiu. Chiar dacă linia frontului se afla la sute și mii de kilometri depărtare de capitala Germaniei, ea continua să păstreze acea atmosferă de veghe de parcă ar fi presimțit ceva îngrozitor.
Undeva în centrul capitalei, într-un subsol blindat și bine amenajat se bărbierea cel, la auzul numelui căruia începeau să plângă copiii iar mamele își făceau semnul crucii. Tocmai isprăvi cu bărbieritul când intră un tânăr ofițer, îmbrăcat în manta gri de pe care șiroia apa căzând pe podea. Cu un gest larg își salută comandantul. Colțul stâng al gurii îi tremura ușor și pentru ascunde aceasta, începu să raporteze situația de pe front.
Hitler stătea nemișcat în fața lui. Zâmbea abia vizibil. Fața îi exprima satisfacție și orgoliu. Respira frecvent și zgomotos pe nas. Ascultă până la capăt raportul ofițerului, după care începu să facă pași încolo și încoace.
- Europa am supus-o! Nu-mi va lua nimic să cuceresc și Asia. Voi deveni dictatorul unui întreg continent! – era într-o stare de euforie. Dar asta nu-I de ajuns. Națiunea germană este unica națiune demnă de a popula pământul și nu mă voi opri până când nu voi supune tot globul pământesc!
Voi să mai adauge ceva, dar emoțiile îi sugrumară vocea. Făcu semn ofițerului că poate să plece și se așeză în fotoliu. Gândurile îi scăpară de sub control ca niște cai scăpați din frâe și acum galopau peste țări, peste mări și oceane. Nimic nu le putea sta în cale căci nimic nu vedeau…
*
O adiere ușoară de vânt făcu să se risipească un nouraș de fum, lăsând să se vadă la marginea unui sat cuprins de flăcări, o căsuță sprijinită în doi pari, arzând iar pe drum patru oameni mergând.
Unul mergea mai înainte. Avea o cască nemțească pe cap, la gât o armă-automat și târa din urma sa un cărucior în care erau aruncate la repezeală haine, un ceaun, papuci și două perne.
În spatele lui mai veneau trei: o bătrână și doi copii. Copiii se țineau de poala fustei sale iar bătrâna din când în când ridica ochii verzi și limpezi la cer și-și făcea semnul crucii…
În aceeași zi, undeva departe, pe front, armata germană suferea înfrângere…
* * *
Sub un arțar bătrân zăcea corpul neânsuflețit al unui om. La brâul din piele avea un toporaș. Capul îi era așezat pe o piatră ca pe un căpătâi. Părea că omul se culcase să se odihnească ca după un drum lung și obositor. În jurul său era o liniște adâncă, întreruptă câteodată de cântatul păsărilor de pădure și de foșnetul frunzelor trezite din somn la fiecare adiere de vânt.
În alt capăt al pădurii liniștea era străbătută de zgomotul pașilor îndesați și grăbiți care își făceau cărare printre tufișurile dese. Pe fața celui care mergea, brăzdată de o cicatrice adâncă, se citea îngrijorare și în același timp hotărâre. Strângea la piept niște fructe, pe care le ducea cu o grijă deosebită, ca pe o comoară. Se grăbea spre tribul în care o femeie își aștepta bărbatul de trei zile și în care doi copilași flămânzi, tot de atâtea zile își așteptau tatăl…