Astăzi realitatea m-a privat de nimicul insesizabil care întregea însuși sensul vieții. Cred că acest minuscul nimic are un rol important, căci el era cel care ținea trenul vieții pe linie dreaptă. De fapt este atât de insesizabil încât ceilalți nici măcar nu au habar că destinația lor este destrămarea și cred că șinele pe care ei calcă înfumurați vor rămâne veșnic în această formă, fără liantul de bază, care s-a terminat în stația precedentă.
Și când mă gândesc că azi dimineață am coborât din acest tren, ah... univers sintetic... totul pare atât de în regulă încât aș crede că se poate trăi și fără a cunoaște ceea ce vrei să cunoști cu adevărat...
Te uiți la ei, pioni în universul meu -lumini și umbre din stinghii de lemn- așteaptă neputincioși, îi și vezi cum suferă, cum se bucură, pentru ceva ce nu există. Așteptă mâna Jucătorului să le schimbe poziția, să câștige... să fie pierduți... Și, dintre aceste piese s-au găsit careva care să nege așteptarea celorlalți și imediat au fost numiți „nebuni”.
Ei au o mișcare haotică, incontrolabilă, pe lemnul vopsit al vieții, fiind deseori evitați de toți ceilalți...
Și totuși, cred că tot nimicul este cel care însuflețește acest tablou pictat cu molecule, pe pânza atât de opacă cum este gândirea... să vrei să ai tot ce restul personajelor aruncă, culori învăluite în mister, în general... acesta este nimicul.
Poate că lipsa nimicului chiar m-a afectat. Nu pricep însuflețirea cu care firicelele acestea infime de praf cred. Cred în ideologii, cred în vise, cred chiar în realitate... își croiesc existența după această credință oarbă.
Eu nu cred... pur și simplu. Nu cred nici măcar în apa cristalină ce susură din munții mei de carton mâzgălit cu pixul. Nu cred pentru că și apa, sintetică ce-i drept, e o parte dintr-un întreg; un întreg care face parte din universul meu, care face parte din mine, dar și eu, fiind un fragment, fac parte din această încrucișare energetică pe care noi o numim, în cel mai vulgar chip posibil, realitate...
Dar dacă sunt ca și ceilalți, eu de ce nu mă ghidez ca și ei?!... eu mă uit în palmă, citesc coordonatele și pornesc... deși știu că și palma și coordonatele și plecarea sunt amăgiri ale creierului, granular și el.
În lipsă de timp -o fluctuație energetică ce se oprește și pornește deodată- îmi caut nimicul printre bucățile de praf ale credinței, vaporizate de oamenii ale căror șine i-au condamnat la incapacitatea de a înțelege totul, în lipsa nimicului...