FRAGMENTE din Romanul Coada - câștigătorul premiului de debut pentru proză pe anul 2008 acordat de editura Cartea Românească

Pe întâi noiembrie, duminică, era ziua mea. Tata avea ceva probleme la serviciu așa că trebuia să stau la coadă. Mama vorbise cu el și hotărâseră să-mi facă ziua acolo. A făcut în casă niște prăjituri și un tort de mere. I-am invitat pe Popa și pe Adâr alături de cei cu care stăteam în fiecare zi la coadă: domnul Georgescu, nea Marin, nea Costel, tanti Nuți și tanti Florica. Tata a insistat s-o chemăm și pe domnișoara Calomfirescu, profesoara de română. Mama a cam strâmbat din nas pentru că nu știa dacă o să ne ajungă tortul, dar n-a avut încotro. Toată lumea s-a așezat pe scăunele în jurul meu și a început să înfulece la prăjituri. Ceilalți din jur se uitau cu poftă.

- Cu ce-ați făcut tortul, cu unt sau cu margarină? o întrebă pe mama o cucoană pofticioasă de pe lângă noi.

- Cu unt doamnă, răspunse mama mai mult șoptit să nu o audă toată lumea.

- Da’ unde-ați găsit doamnă unt, că eu caut de o lună și nu găsesc? Am fost și la București la cumnată-mea care lucrează la ICIL, dar mi-a spus că nu s-a făcut decât pentru export.

- Doamnă, am avut o jumătate de pachet și o țin de patru luni la frigider că știam că o să fie ziua lu’ ăsta micu’, drese mama busuiocu.

Ce să mai, o cam feștelise! Untul i-l dăduse tanti Rodica de la noi de pe scară, care lucra la fabrica de lapte. Mama îi dăduse la schimb un pachet de Kent primit de la Suzi pentru că o trimisese la o asistentă, pe care o cunoștea mama, s-o ajute într-o problemă.

- Îmmmmmm, ce frumos miros prăjiturile doamnă! zise o altă coțofană. Ce arome ați pus la ele?

- Arome doamnă, de la Alimentara, îi răspunse mama furioasă pe lumea ce-și ațintise toți ochii asupra tortului și prăjiturilor mele care nu ajungeau nici măcar pentru invitați.

Peste puțin timp coada a fost cuprinsă de fumul grătarelor oamenilor cu relații, iar cei de la coadă și-au abătut atenția de la prăjiturile mamei, la mirosul de carne sfârâind pe foc.

Tata a venit și el peste puțin timp. Se întâlnise pe drum cu Fică Bubumanu - acordeonistu’ și cu Dandone cu vioara și venise cu ei la coadă. Erau cam afumați toți trei. Dăduseră și pe-acasă și luaseră niște țuică din Moldova de la sora lu’ mama și cred că se aghezmuiseră și pe-acolo. Tata le-a zis să o cânte p-aia cu “Are tata un băiat”. Lăutarii l-au ascultat, dar eu simțeam că se uită la noi toată coada răsucită în jurul orașului. Și mama schimbase toate culorile curcubeului și încă vreo zece, dar nu putea să-l certe pe tata în public. Lăutarii câtau de zor și oamenii începuseră să țopăie prin jur, ajutați de tata care le tot turna din damigeana de țuică.

La un moment dat tata s-a oprit și mi s-a părut că toți oamenii din jur s-au oprit instantaneu, ca la un semnal. Mi se părea că și vântul se oprise și că nimeni nu mai respira. Toți îl priveau pe tata care era înlemnit. Doar nările îi fremătau în vânt, iar ochii i se umpluseră de sânge. Aveam să aflu puțin mai târziu ce i se întâmplase. Un fir de miros de cotlete de porc îi intrase prin nas direct în creier și îl paralizase de poftă.

După ce și-a revenit, a strigat către lăutari să nu plece și a dispărut imediat. A revenit într-o oră cu grataragiul de la Miorița, cârciuma cea mai de soi de la noi din oraș și cu două pungi de cotlete de porc. Aveam să aflu mai târziu că le făcuse rost de la tanti Tudorița cu mari sacrificii. O mințise că sunt pentru o obligație foarte importantă.

Grătarul a fost încins imediat, acolo la marginea cozii. Mirosul de cotlete plutea peste coadă și mi se părea că în mersul lui în lungul și în latul cozii, ridica de nas oamenii de la pământ. Ochii tuturor erau sângerii. De poftă. Fiecare și-a lăsat rând să plece până acasă să ia câte ceva de pus pe grătarul uriaș. Tata nu putea să dea la toți, n-ajungea nici pentru musafirii mei.

Unul și-a adus o coadă de purcel, altul o ureche. Am mai văzut aruncate pe grătar câteva labe de rațe, niște gheare, o piele și un gât de pui, niște felii de salam, o jumătate de pește sărat, o vânătă, ceapă, cartofi și niște mere.

Vântul vânzolea fumul în toate părțile și lăutarii săltau coada la joc. Þuica aluneca pe beregate, iar mama l-ar fi omorât pe tata pe loc.

De mine uitaseră toți.

_____________________________

Cel mai trist Crăciun fusese cu trei ani înainte de coadă. Tata nu reușise să facă rost nici măcar de bomboane albe de brad. Făcusem un brad împodobit numai cu vată și cu puțină beteală, că instalația de pom se stricase.

Tata m-a chemat în fața bradului și m-a rugat să spun și eu niște poezii. I-am spus numai poezii cu Partidul, Tovarășu’ și Þara. Atunci m-a întrebat dacă nu știu și poezii cu părinții. I-am spus că nu știu. Mă uitam în ochii lui și credeam că începe să plângă. Apoi s-a luat curentul și ne-am culcat toți trei în dormitorul părinților. La mine se arseseră toate spirele la sobă.

Mă gândeam că ce frig trebuie să îi fie brăduțului rămas în sufragerie. Mama mi-a spus să nu-mi fie teamă, că brazii cresc la munte și sunt obișnuiți cu frigul.

Atunci am visat că tata a inventat o cutie care făcea apă caldă și care ne încălzea caloriferele prin niște țevi subțiri care porneau din cutie și mergeau pe lângă perete până la calorifere. Tot în vis se făcea că în bucătărie aveam o țeavă cu gaz care ieșea din perete și intra în mașina de gătit și astfel nu mai aveam nevoie de butelie. O vedeam pe mama fericită, gătind într-una la cuptor pui mari cu aripi aurii, iar eu stăteam în tricou și în pantaloni scurți și priveam pe geam cum se așeza zăpada peste oraș.

În alt vis, tot în acea noapte, se făcea că se dăduse ordin să se ardă toate căciulile pătrate de iepure din țară și s-a făcut o grămadă de căciuli mare până la cer, în centrul orașului nostru. Eu i-am pus foc. Ardeau căciulile și mirosea a iepure rusesc în toată țara. Lângă foc era cald.

A doua zi am găsit bradul în dormitor, acolo unde dormisem. Îl adusese tata peste noapte. Mama l-a mai împodobit cu mere și nuci învelite în staniolul de la ciocolată, păstrat de-a lungul anului.

La vreo două săptămâni după acel Crăciun, într-o sâmbătă, tata a primit un telefon de la un prieten de-al lui dintr-un oraș aflat la 60 de kilometri de orașul nostru. După telefon a luat valiza de lemn din armată și a plecat la gară, fără să ne spună mare lucru. Sau poate că vorbise cu mama mai multe, dar eu n-am știut nimic. A venit duminică, de-abia târând valiza după el. Eu trebuia să plec iar mama era la coadă la butelii. Când ne-am întors seara și am intrat în sufragerie, la televizor, am avut o mare surpriză. Tata împodobise brăduțul cu șiruri întregi de cârnați pe care îi făcuse rost de la prietenul lui. Cârnații groși și albicioși înfășurau brăduțul ca pe o beteală. În sufragerie mirosea a carne și a brad. Mirosea a Crăciun. Mama l-a certat pentru că mânjise pomul de grăsime, dar cearta a durat foarte puțin. A tăiat niște “beteală” și a aruncat-o îndată în tigaie. Tata a pus urgent de-o mămăligă. Am mâncat și am adormit fericiți. Am visat că la bucătărie, din robinet nu curgea apă, ci șiruri nesfârșite de cârnați proaspeți.

____________________


De la școală ne-au anunțat că peste două săptămâni tovarășul Nicolae Ceaușescu va efectua o vizită de lucru la noi în oraș. Toată lumea intrase într-o mare agitație. Tovarășul director ne-a spus că trebuie aleși câțiva copii care să-l întâmpine pe Tovarășu’ și să-i ofere pâine și sare. Așa că o comisie de la inspectorat urma să vină prin clase și să facă o preselecție.

Ce bucuros am fost când m-au ales și pe mine! Mama s-a lăudat la tot blocul. Numai că abia peste două zile urma să fie alegerea finală. Comisia ne-a chemat pe fiecare într-o cameră și ne-a întrebat mai multe lucruri: ce lucrează părinții, dacă am avut vreodată hepatită, dacă am avut scabie. Le-am spus că nu am avut hepatită, dar ei tot vorbeau între ei că sunt cam galben.

Nu știam ce înseamnă scabie, dar le-am spus că nu am avut. Totuși am fost sincer și am mărturisit că am avut, mai demult, râie. La final m-au pus să deschid gura mare și s-au uitat cu o lanternă la măselele mele. N-au zis decât: “are carii, nu merge”. Așa că am fost respins. Am fost foarte trist. Nu mai zic de mama care se ferea să dea ochii cu vreo vecină.

Am mers, totuși, cu toată școala, pe marginea șoselei pe unde trebuia să vină Tovarășu’, ca să agităm stegulețe cu țara și partidul și să strigăm: ”Ceaușescu PCR, Ceaușescu PCR!”, “Þara noastră și mândria, Ceaușescu România!”, “Ceaușescu Pace, Ceaușescu Pace!” sau “Ceaușescu și poporul!”. Dacă n-ar fi fost atât de frig, poate că ar fi fost distractiv pentru noi. Tovarășu’ trebuia să treacă pe acolo pe la ora 12.00, iar noi fuseserăm chemați de la șase dimineața. Ninsese foarte mult de cu seară, iar dimineața la cinci jumate, când am plecat către școală, erau deja niște nămeți de un metru.

Am stat acolo pe șosea să-l așteptăm până la trei după amiază. Nu ne mai simțeam picioarele de frig. De foame nu mai zic. La ora trei profesorii au strigat la noi: “Vine! Haideți, stegulețele sus, unu, doi, trei și: Ceaușescu PCR, Ceaușescu PCR!”. Noi nu am văzut decât un ARO argintiu trecând în fugă și o mașină de miliție în spate. Am fost cam dezamăgiți. Supărarea a crescut și mai mult pentru că nu ne-au mai dat stegulețele acasă ca în alte dăți ci le-au luat la școală pentru manifestațiile viitoare. Măcar de la practică veneam cu niște roșii!

Am ajuns acasă, dar nu era curent. Așa că nu aveam unde să-mi încălzesc picioarele degerate. Mama mi-a dat telefon și mi-a spus să încălzesc un ibric de apă pe aragaz că tocmai umpluse butelia, să o pun în lighean cu puțină apă rece și să țin picioarele în ea. Când am băgat picioarele în lighean am simțit miile de ace care îmi smulgeau carnea, iar apoi o liniștire binecuvântată. M-am lăsat pe pat și am adormit fericit.

Am visat că fusesem ales să îl întâmpin pe Tovarășu’ cu pâine și sare. Eram față în față și după ce a gustat din pâinea și sarea pe care i le-am oferit, m-a întrebat:

- Tinere pionier, ce vrei să te faci și care sunt năzuințele tale pentru viitor?

- Tovarășe Nicolae Ceaușescu, eu vreau să mă fac milițian și pentru viitor năzuiesc să am curent, apă caldă, căldură acasă și la școală, să găsim mai multe de mâncare la Alimentara și să nu mai fie cozi, i-am răspuns.

- Cum? Þelul tău nu este propășirea neamului și înaintarea României spre cele mai înalte culmi ale socialismului și comunismului, ale progresului și civilizației? Să-ți fie rușine, pionierule! zise Tovarășu’ smulgându-mi cravata roșie cu tricolor de la gât.

Niciodată nu am simțit o rușine mai mare ca în acel vis.

După ce Tovarășu’ mi-a smuls cravata, se făcea că eram adus la școală cu cătușele la mâini, scos în fața careului și dat afară din Organizația de pionieri și din școală. Și în timp de directorul citea sentința, toți pionierii aruncau în mine cu roșii.

Când m-am trezit, tremuram ca un iepure, picioarele îmi înghețaseră la loc în lighean, afară era întuneric și curentul tot nu venise.

Doamne, mă gândeam, ce bine că nu i-am spus că cea mai mare năzuință a mea era de fapt să am un robot care să scoată gume când apeși pe un buton!