SEMN DE JUSTIÞIE MILITARÃ



În ziua în care adversarul de moarte al armatei mele, Costel Balan, alerga în jurul unui pom de la marginea lizierei Adâncata, cu mâinile strânse in jurul săgeții trase din arcul rudimentar al unui camarad, lăsând la vedere vârful din cui înfipt exact între ochii bulbucați, bătând bezmetic cu picioarele goale frunzele rupte ale unui alun, mi-am descoperit vocația de avocat militar.
Nu aveam mai mult de 9 ani si am pledat nevinovat în fața completului ce mă judeca, unul foarte aspru, ce o avea pe mama ca președinte. Variantele pledoariei erau exersate în orele ce au urmat faptei descrise, ore de zbucium și frică , după ce am fugit urlând de spaima că Balan va muri de mâinile noastre, așa cum filmele arătau ca se întâmpla cu cei săgetați. Eu am alergat peste câmpuri și m-am ascuns la coada unui iaz, în stuf, murdar și plâns, cu inima ieșindu-mi din piept, ascultând și așteptând sa se întâmple ca poliția sa mă găsească neapărat. După ceva timp, mai mult de foame, am luat drumul casei și, neîndrăznind să mă prezint în fața mamei, am intrat la unchiul Gică și la mătușa Olga, sa fiu protejat de supărarea instanței.
Eram în formula completă: învinuitul - în persoana mea, procurorul- mama lui Costel Balan, avocatul- nea Gică, și supremul jude- mama. Din public făcea parte tanti Olga și bunica - asesori populari.
S-a intrat direct în judecarea dosarului, fapta reținută fiind conexă cu cea de a fi murdărit hainele, agravanta constând în recidivă și, mai mult, în aceea că nu s-au putut observa fapte de îndreptare în ce mă privește.
Toate discuțiile se îndreptau spre amărâta de înțelegere militară pe care am făcut-o noi, Popeștii și Bălăneștii- copiii familiilor adversare din mahala, de a ne lupta cu săbii și arcuri, de a cuceri un deal- reduta, așa cum ne plăcea să vedem la singurul program TV. din acea vreme. Lupta dată, după reguli militare, s-a terminat odată cu fapta pentru care eram judecat, nu știu nici azi daca am pierdut sau am câștigat, dar știu ca o repetiție nu a fost niciodată pusă în scenă.
Când mi-a fost dat cuvântul, după ce deja verdictul a fost luat, calitățile mele de orator au fost impresionante. Am îngânat, printre lacrimi, spășit, cuvinte bolborosite și de neînțeles, nu mai mult de trei, lucru care a înfuriat completul și care mi-a adus o pedeapsă complementară. Am fost tare bun în acea zi- și așa am rămas, am conștientizat ca justiția se face cu emoții iar justiția militară nu este cu adevărat practicată decât de cei ce pot să impresioneze, așa cum am reușit eu în contradictoriu cu magistratul suprem. De multe ori, de-a lungul anilor în care am stat în instanțe și am răspuns prezent în cauze ale Apărării, emoția luptei de idei și a strategiei care te fac sa dorești să câștigi, m-a cuprins cu semn de sete ori gură uscată, cu senzația de durere de stomac ori de transpirație rece. De fiecare dată am comparat prezentul cu amintirea primei judecăți, pe care am memorat-o .
Am cam stat pe lângă casă vreme de doua zile, am spălat vasele, am măturat prin curte, am păstrat hainele curate, am refuzat propunerile de peste gard, care mă îndemnau să iau drumul colbuit spre joacă. Nu, pedeapsa mă marca, eram conștient că trebuia să mă îndrept și, cum altfel, trebuia să o ascult pe mama.
Nimeni nu mă grațiase, nu aveam reducere de pedeapsă, când, de la mine putere, am părăsit zona și, evadând, am făcut alegeri la colț de stradă pentru formula de echipe care să zboare cu avioane ușoare , construite de noi. Bineînțeles, echipele erau aceleași -Bălăneștii și Popeștii, s-a trecut peste semnul de fier dintre ochii lui Costel, am uitat pentru totdeauna că a avut loc o lupta, eram pregătiți acum pentru o alta.
Judecătoria în care am ținut prima mea pledoarie, casa unchiului și a mătușii, este și acum acolo, numai unchiul s-a dus la ceruri să apere îngerii, magistratul suprem este acum în vârstă și mult mai conciliant, de cele mai multe ori o întâlnesc, ca bolnavă, la camera de urgențe a spitalului militar, iar eu, cu păr albit pe tâmple, port de pe umeri semnul balanței- firul de lacrimă ce vine din copilărie, emoția sincerității și a naivității pe care niciodată nu am sa o mai întâlnesc.
Am urmat drumul destinului fără să fiu neapărat merituos, am fost doar ales, privesc spre colegii de armă și văd în fiecare un copil ce mă însoțește în poveștile adevărate ale lumii acestea. Îl vad foarte rar pe Costel Balan, dar știu ca dansul cu săgeata m-a marcat și că trebuie să spun mai departe despre el și despre procesul vinovăției de a fi fost copil.
Să nu credeți că eu, părinte de copii, am fost mai puțin exigent față de ,, relele,, acestora. Am fost și eu judecător- poate voi fi erou de poveste peste ani, am dat și eu pedepse ,,privative de libertate,, fetiței și băiatului meu, am avut și eu surpriza ca pedeapsa pronunțată să fie respectată cel mult două zile, am fost și eu orb și surd la vederea și la pledoariile avocaților, pană într-o zi, când din senin, s-a întâmplat să fiu rotit pe funcție și, instantaneu, am avut revelația a tot ce vă împărtășesc.
Si pentru ca că sunt 90 de ani de Justiție Militară, pentru ca Bălăneștii și Popeștii copilăriei vor continua să lupte în aventuri spuse și nespuse peste vremuri, gândul meu se îndreaptă către foștii și actualii colegi, cărora de dedic povestirea adevărată a primei judecăți, asa cum a fost ea trăită de mine.
Dumnezeu să-I binecuvânteze pe toți cei fac parte, sau au făcut parte, din Justiția Militară !


IASI, APRILIE 2009
î