Apoi scriitorul se aseza pe masa, iar cu foile in mana nota, uitandu-se foarte mistic la noaptea ce-l inconjoara, creaturi subite.
Cararile se ratacesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gandul... Gandul se declina deprimat impreuna cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea. In timp ce autorul se gandeste la un nou proiect de epitet al dragostei puternic inaltatoare, un alt scriitor isi zdrobeste ideile in paginile lui, de pe ciorna --> pe curat, in timp ce vantul zgarie cerul.
___________________________________________________________________________

Primul numar cardinal. Prima cifra. Primul cuvant rostit de mine. Era 1. Iar cand am cunoscut-o pe una, am aflat, pentru prima oara, ca in lume exista si cifra 2. Exista si unii, si altii... dar si ceilalti. Am descoperit momente cand in lumea mea sunt 1, iar 2... Doi a disparut. Doi si-a gasit pe ,,alt unu". "Unul" pe care il va respinge, mai devreme sau mai tarziu, din cactusul ei intern. Care tremura pentru 2? Ce ii domina pe din afara inima ei ghimpata (ce-i inteapa?), ucigandu-i pseudo- sentimentele. Daca se va intampla sa vina si al doilea numar in viata numarului doi o sa cunoasca formula:
In iubirea sincera si pasionala nu exista decat o dreapta finita pana la acest "alt unu", dar niciodata un 3. triunghiul desparte sentimentul profund. 2 risca sa piarda si pe 1, si pe 3 sau, in cel mai bun caz, sa castige unul. acel "unul" poate fi, mai degraba, 3. sau poate... 4. "alt unul" va ajunge in lume mea, adica in lumea unuia singur. singur pe lume.
___________________________________________________________________________

Dezvelit de plapuma amorului si descaltat de pantofii atingerii, lipsit de manusile calde ale palmelor ei, ma inghit in creatia mea. Capodopera intr-o seara cu semiluna. Capodopera nebulosului mister.

Publicitate:
La ce folos traiesc? Atata timp cat trecutul: e un vis personal, prezentul: o enigma, iar viitorul: o speranta. Iar si iar, mereu, permanent, fara nicio singura oprire, ceasul dragostei ticaie. Un ceas perpetuu care functioneaza fara baterie. Poate intra cu o relatie la apa, iar cand bazinul seaca, se poate umple la loc in tine. E in fiecare. Atat in persoana mea, a naratorului, cat si in persoana cititoarei... sau a cititoarelor. Poate fi procurat din magazinul sufletului deschis non-stop. Buy now!

Continui sa ma plimb ratacitor prin labirintul vietii. Teorii tomnatice imi bantuie menirea. Orgoliul si mandria m-au parasit de mult. Innot prin vise si zbor spre asfintit. In seara aceasta sumbra ma leagana pamantul. Ma stie el prea bine, pentru ca zilnic ma tarasc dintr-o directie intr-alta.
Lumea care ma inconjoara se metamorfozeaza zilnic in furnici mecanice. Musuroiul e sistemul in care traiesc. Se zbat indutrializati. Muncesc industrializati. Invata diferite experiente industrializati. Si sunt bolnavi de industrializati... Dar nu toti sunt creaturile industrialului. Exista si creatile iubirii. Ale dragostei menite sa nu moara. Ale sensibilitatii molipsitoare. Sunt acele doua pete de cerneala pe care le vars in scrierea mea. Sunt acele doua numere cardinale de la care pornim cu totii. Sunt acele doua corpuri ceresti care plutesc in nocturn. Sunt acei doi despre care filozofez.
Femeia ramane frumosul. EXACT! Atunci cand ma gandesc la adjectivul ,,frumos", un singur substantiv il merita sau, mai degraba, o merita: ,,femeia". Dar notiunea de frumos poate fi strans legata si de arta. Totusi, arta si frumosul raman, pentru mine, adanc ancorate in universul gandirii. Frumosul se inradacineaza in arta romantica si piere, definitiv, in tema uratului.
Emotia e o vibrare in candelabrul luminii umane. E ca si cum am sta noi doi impreuna, doi necunoscuti pe o campie pustie, iar la un momentdat, foarte timid, iti ating gatul transpirat cu buricul degetelor. E ca si cum am tremura ca doua vrabii, ciripind pe o ramura destinul unui anotimp.
Focul intern palpita cand amintirile mi se dilata. Imi amintesc si acum ziua primului sarut, clipa ultimei atingeri si momentul cand ma indragostesc de clapele costumului feminin. Iar partitura nudului ei imi cutremura urechea muzicala. Ani, deceni, veacuri, dar si mileni influenteaza soarta dorului suav. Forma nemuritoarei nimfe ridica motivul muzei.
Corabia Supremei Impliniri se scufunda in adancurile meniri, invartind orologiul zeilor. Implinirea este doar o etapa, nu un infinit din religia dragostei profund visata. Visul devenit realitate. Realitatea celor care viseaza. Pentru ca visul e cel mai frumos secret trait. Visand iti concepi viitorul. Sperand in visul tau.
Infatisarea ta divina este paleta in care ma pierd cu pensula prin misterioasele pavari. De fiecare data cand nu esti langa mine, iti invoc prezenta. Iti chem chipul, privirea si trupul in gandul meu. Te desenez in minte, te creionez in suflet. Vreau sa-ti... sa-ti mai sorb limba, sa-ti ling sarutul iar.
Si din nou ma simt un calator solitar, un calaret singur, singur in drumul spre noua si viitoarea mea muza.
In ascendentul noptii nemarginite o caut si o sper. Speranta pentru mine ramane ultima mea cheie; o cheie ce-si cauta lacatul ca sa deschida portile sentimentelor fata de cineva. O Alta Ea. Fiindca numai Ea ma va salva si-mi va repara craterul inimii.
Ca un unicorn alb cu ochii albastri, ca o reflexie a razelor soarelui in apa vietii, ca un inger fara nume, ca un cer lipsit de astre, ca un fulg de nea ce se prabuseste singur pe asfaltul gol, ca o umbra ce isi cauta in noapte stapanul, ca o pata de cerneala dintr-un stilou intr-o imensa foaie velina, ca un ceas ce ticaie fara sa taca, ca un copac pe o insula pustie, ca o floare in varful unui munte plin de stanci, ca o albina pierduta in afara stupului ei, ca un trup far spirit, ma caut de nebun.
Sunt un vierme care asteapta sa se prefaca in fluture. Imi doresc sa fiu o pasare nemuritoare, un vulture puternic. Iar daca as fi un fluture, mi-as dori sa fiu unul de scriere: un fluture-de-creatie... Creandu-si numele sau, in curand celebru, pe lista nemuritorilor literaturii.
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!
Knock!.........................................................Dar ce se intampla?
Din pivnita casei mele se aud cateva batai.

O serie de lovituri din pivnita subsolului..................................................................... Knock!
Knock! Cioc!
Knock! Cioc!
Knock! Cioc!

Ma opresc din scris. Las pixul jos pe masa de operatie. Ma ridic incet si speriat de pe scaunul ce-mi scartaie pulsul. Dar pentru cateva secunde zgomotul se opreste. Se aud doua glasuri omenesti ciudate. Ma intind in patul meu ca Ulise in patul lui Procust.
Ma relaxez in momentul cand vocile disparura parca in ceata. Ma intreb in emisferele encefalului, deasupra cerebelului:
"Sa fi fost oare
o halucinatie fonica
toate bataile,
loviturile sau zgomotul
din infernul casei mele,
castelului meu de fildes...?"
Dar nu termin bine de hasurat in memorie semnul intrebarii ca poarta se deschide, sparta pe alocuri de catre doi straini. Vazandu-i sar din pat putin speriat.
"Cine sunteti?
Ce cautati
in garliciul meu?
Mi-ati adus
oscilograful?"
Desi sunt cat se poate de nelinistit, le zambesc. Cum sa-ti explic, cititorule? Sunt fericit, pe din exterior - ca a venit cineva sa ma viziteze, dar in interior - clocoteste o oarecare emotie...
"Oare acesti
doi straini
au venit la mine
cu ganduri bune?"
Unul din ei deschide prezentarea. Unul este nimeni altul decat Cristi Deistasu, cel mai bun prieten din operele autorului (personajul lui preferat), un personaj fictiv cu o inima regala si un curaj de neinvins. Domnisoara de langa el e Beatrice Moraru (asa cum a structurat-o in proza, autorul:
- mica
- un pic plinuta
- si de o frumusete divina).
Ii strang in brate amical, totodata sa ma conving ca sunt reali. Le zic ca sunt bine veniti in lumea mea. Cristi a venit sa-mi propuna o calatorie in universul epic. Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Au venit tocmai acum cand am o datorie lumii cu o capodopera literara.
Mai nou, vad ca au spart o conducta in pivnita. Repar in acest moment fantastic teava sparta, din care se varsa un jet cu apa!
Fiindca lui Cristi, dar si lui Beatrice, apa din conducta ii nelinisteste: se simt ca si cum un ocean i-ar inghiti in curand. Oricum n-am de gand sa le spun adevarul. Beatrice insista sa ma intrebe:
"Dar noi
cum
vom iesi
de aici?"
Cat se poate de linistit, le zic:
"Pe cerul plin de stele,
daca priviti
cu atentie,
vedeti carul-mare.
El va va trimite
spre casa.
Trebuie doar
sa iesiti
pe fereastra."
Umorul se incinge in viziunea mea indata ce Cristi ma intreba:
"Si daca
nu vom ateriza
in carul-mare?
Ce ne facem?"
Aceasta intrebare ma facu sa rad si le raspund pe un ton, mai degraba, de mascarici decat de viitor scriitor celebru:
"Atunci
nu veti trai
clipa
cand romanul meu
va ajunge
un succes
national si international
si voi fi nevoit
sa cheltui
toti banii mei
pe parastas."
Cristi, pe neasteptate, imi tipa in ureche:
"Acesta
nu-i un vis.
E un cosmar!"
Iar Beatrice plange...
Ingrijorat sa nu iasa cu un bad ending acest story, fara sa realizeze nimeni, nici macar cititorul, Deistasu descopera un fermoar la ceafa. Pentru moment se gandeste:
"Daca voi trage
de el si-mi voi rupe pielea?
Risc sa sangerez,
sa imi cicatrizez
o rana imensa pe spate.
Ea ar plange si mai tare
Sau ar lesina E prea mult!
Insa,
totodata,
ar putea sa existe
cealalta varianta:
sa ma dezbrac
de pielea umana
si sa descoper
ca sunt, de fapt,
un unicorc.
Un cal magic alb
ce isi poarta
trofeul sau
mandru in frunte,
un corn ca de vanilie,
de frisca
,,poate" dulce
ca printesa mea,
Beatrice."
Dupa ce isi deschide fermoarul, el observa ca din spatele sau ies doua aripi: cu pene albe si lungi, simetric rotunjite la capat, inalte si bine fixate spre nori. Erau cu mult peste asteptarile lui imaginare.(Era pur si simplu inimaginabil). Nici mie nu-mi venea sa cred ca pot vedea asa ceva. Imediat ce Beatrice vede minunea angelica, zambetul ei arde lacrimile din obrajii rosii si rumeni.
Profit de evenimentul acesta neobisnuit si revin sa sa-mi notez la birou o noua versiune de ending pentru autor la primul epitet:

Inchid ferestrele si continui sa ma uit afara, simitindu-ma ca in al saptelea cer. Din acest motiv am si iesit din casa la ora 20:51 (dupa ceasul din hol, aflat deasupra oglinzii).
Copacii din jurul meu se dezbarca cu totii de cojocul plin de frunze rugunite. Luna pluteste in oceanul intunecat din negura noptii, unde pana si setelele au prieteni si iubite, grupate in constelatii. Doar umbra mea ramane, pentru moment, singura sotie loiala in aceasta noapte de brumar. Intr-o lume in care indragostitii devin, ca doua inimi siameze (cu trupuri de sexe opuse, dar cu o gandire ce ii contopesc prin saruturi), creaturi subite. Cararile se ratacesc, picioarele-mi sunt derutate, iar gandul... Gandul se declina deprimat impreuna cu toate substantivele comune ce descriu solitaritatea - in timp ce autorul mediteaza la un nou proiect de epitet al dragostei puternic inaltatoare, in timp ce vantul zgarie cerul. De o luna numai la acest lucru ma gandesc: la Ea si la astrul din mine.
Totodata, pe drumul meu fara vreo directie anume, imi amintesc de poezia ,,daca..." a lui Rudyard Kipling. Imi amintesc cum scria el, pe buna dreptate:
,,Daca poti sa nu-ti pierzi capul
Cand toti din jurul tau
Si l-au pierdut pe al lor gasindu-ti tie-o vina,

De rabzi s-auzi cuvantul rostit candva de tine
Rastalmacit de oameni, ciuntit si prefacut,
De poti sa-ti pierzi idealul distrus si din ruine
Sa-l recladesti cu-ardoarea fierbinte din trecut,

De poti risca pe-o carte intreaga ta avere
Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut
Si-atunci, fara a scoate un strigat de durere,
Sa-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput,

De poti vorbi multimii fara sa minti si daca
Te poti plimba cu regii fara a te-ngamfa,
De nici amicii, nici dusmanii nu pot un rau sa-ti faca
Pentru ca doar dreptatea e calauza ta,

Si daca poti sa umpli minuta trecatoare
Si nu pierzi nici o fila din al vietii tom,
Al tau va fi Pamantul cu bunurile-i toate
Si ceea ce-i mai mult chiar, sa stii,
VEI FI UN OM!"
Nu era de ajuns ca afara norii din ciment pluteau deasupra mea, au trebuit sa ma inunde si in exterior. Sau, mai simplu spus, a inceput sa verse cerul o furtuna peste lumea mea pierduta. Stelele se ascund in spatele cetii malefice. Din cer ies sulite electrice, strapungand universul imaginar de cel real. Zgomatul lor imi aminteste perfect de "Der Ring des Nibelungen" a lui Richard Wagner, actul III din "Die Walkure" - "Hojotoho!". Timpul verbal se rataceste in manuscris si sfarseste, cazand gresit pe tiparul creatiei proprii. Mai mult decat "Götterdämmerung", o vijelie imi cutremura Siegfried-ul din mine. Zeii sunt complet debusolati. N-as da din pick-up-ul ce-l inspira pe autor o serenada made by Joseph Haydn! (o fi si din cauza faptului ca natura se dezlantuie... peste frazele mele, peste propozitile, peste cuvinte, peste litere, spintecand totul in silabe sinistre)
Asadar ma hotarasc sa-mi migrez prezenta int-un cuib plutitor, unde nici macar o specie de animale salbatice nu salasluieste. Aparent arata ca un lacas de cult, o catedrala sau vreo biserica. Nu e exlus sa fie singurul obiect existent pe taramul acesta aproape inundat. Nivelul apei creste cu fiecare minut / sau chiar secunda. Rugina se depune pe strazile concepute din fier vechi.
Ca sa intru in corabia sacra sunt nevoit sa platesc o taxa. Asa imi spune un individ de talie foarte inalta. Uriasul seamana, realativ mult, cu "Frankenstein" de madame Mary W. Shelley. Un roman care m-a fascinat extraordinar de mult in adolescenta. Aveam obiceiul sa pariez cu amici d'ai mei ca "the novel beats the movie" (jucul meu preferat).
Dau, prin urmare, suma necasara si intru in zona respectiva.
Zona este tare intunecata. Cu mult mai intunecata decat spatiul de unde am venit. Aici totul pare pustiu, iar unicul mod de a demonstra ca nu este asa ramane muzica electro - industriala de factura pop de la subsol. Era cat pe ce sa ma impidic pe scari, dar bara din dreapta bratului meu ma salveaza in urmatoarele 6 secunde.
In afara de sound-ul bizar, nu se poate auzi totusi nici un glas uman. Cobor treptele cu mare grija, sperand sa nu cad si sa ma accidentez. Distanta dintre fiecare treapta este relativ mica. Din acest motiv ma simt ca Big Foot. Sunt nesigur pe mine cu fiecare pas indeplinit. Aici apa nu poate intra. Ma aflu in underground-ul orasului.
Tot coborand, observ, la un moment dat, o lumina puternica care se tot schimba din secunde in secunde, in functie de ritmul muzicii. Ma indrept cu un optimism perseverent catre ea. Cand ajung la destinatia planului A: subsolul finit/ undergroundul menit, incep sa parcurg cate doua - trei trepte odata.
Inainte de a intra in spatiul nou, privesc daca nu cumva exista vreun caine de paza sau vreun dragon/ balaur/ capcaun (il simt pe autor in stare sa ma ucida inainte de incheierea acestui capitol). Din fericire NU. Poarta e deschisa, iar in fata ei se afla un tip cu parul scurt, ciufulit si cu ochii verzi, avand o pereche de ochelari sau, altfel spus, ma aflu eu. Usa o imping, se deschide, intru si vad... Ceva mai ciudat de atat n-am mai intalnit de prea mult timp... In camera aceea se afla o armata intreaga de scaune goale. Incaperea este neasteptat de intinsa. Apoi nu inteleg de ce domnisoara de pe scena din fata multimii scaunelor danseaza intr-un ritm exotic semigoala in absenta publicului? Nu exista practic decat ea in intreaga sala. Ea si o pereche ordonata de lemne in care te poti aseza, urmarind spectacolul abstract, aparent erotic. Derutat, iau un loc pe unul din sutele de mobile concepute din lemn fara speteaza.
O sorb din priviri. Era o dansatoare impatimita. Era semigoala. Sanii ei mari si rotunji se intindeau pe pieptul ei delicat de slab. Doar lenjeria intima era singura haina pe care o purta. In picioare avea o pereche de pantofi cu tocuri inalte si rosii, ca lenjeria mai devreme mentionata. Era bruneta cu ochii albastri. Arata nespus de bine, dar este si nespus de vulgara. Cand am intrat sa-i vad spectacolul, pe fata ei se putea observa totusi cum un zambet ii rasare. Este un inger al intunericului, o creatura a infernului, dar este si nedescris de ...sexuala. Nu pot sa rezist cand incepe sa vina la mine si sa mimeze actul sexual. Era ca si cum si-ar fi dorit sa o intretinem. Ambii suntem artisti, doar ca eu sunt un artist al literaturii, in timp ce ea este o artista a prostitutiei. Nu pot sa cred ca relatez un eveniment atat de prost gust.
In ochii ei puteai sa vezi cat de bine isi juca rolul. In toata sala respectiva eram doar noi doi. De altfel, putem sa facem dragoste. Totusi, singura problema ramane in ideea ca ea nu stie ce e iubirea. Tipa aceasta poate intretine relatii sexuale cu oricine. E mult prea riscant pentru mine. Nu se poate!
Asa ca dezamagit ma ridic de pe scaunul la care m-am asezat si plec din inacapere, desi ea insista sa raman. Mima pana si tristetea. Se descalta de pantofi si cazu la genunchii mei. Era mult peste nivelul meu.
Urc scarile cu o viteza cat mai accentuata. Nu ma uit in spate ca sa nu ma razgandesc. Se aud pasii mei in ecou, iar vocea ei nu mai exista. Era o tacere in spatele meu. Nici muzica nu se mai aude. Cand am ajuns in fata usii, in momentul cand am pus mana dreapta pe clanta, ea ma oprise atingandu-ma. Imi lua palma si o aseza pe sanul ei stang. De acolo ii puteam auzi inima cum batea. Si batea numai pentru mine in acel moment. Nedumerit o intreb:
"Ce vrei de la mine?
Ma iubesti?
E imposibil!
Intre noi
exista o antiteza:
desi suntem ambii
ca doua luni pe cer,
Tu traiesti viata in pamant,
eu desupra.
Tu esti o pacatoasa,
eu un credincios.
Eu sunt un lup,
tu esti o vulpe.
Tu esti..."
Ma intrerupe punandu-mi doua degete (degetul mijlociu si aratatorul, ambele unite) desupra buzelor mele. Se uita fix la mine cu o privire fierbinte si fara glas ma saruta plina de tandrete. Degetele ei le simt cum cad pe gatul meu ca un furtun cu apa peste focul ce-mi arde. Ma intinde pe usa si ma dezbraca, dandu-mi bluza jos, iar haina se uita de la piciorele nostre, cum ne contopim in caldura subterana. Sarutul ei se varsa de la buze spre gatul meu, din tot pieptu-mi pana la buric. O opresc cand ajunge acolo. Ma cobor si eu la pamant si o imbratisez in acelasi timp, cand o ling pe piept. Ii mangai sanii cu o pasiune arzatoare. Ea se excita de fericire. Alunecam pe covorul din fata usii, tarandu-ne pe scari. O sarut pe rujul ei. Ruj care adora sa se intinda. Atunci cand am reajuns in camera unde isi tine spectacolul, o iau de picioare si de sold, ducand-o pana la scena. Spectatorii imaginari se uita sublimi. In multimea vida nu se aud deloc voci. Muzica se transforma in jazz, iar ea transpira din ce in ce mai mult pe corpul meu.
Ma atinge ca si cum ar fi pentru prima data, cand facem dragoste.
Cand terminam primul act, incepem cu al doilea, apoi cu al treilea... tot asa pana cand nu mai putem si din nou o luam de la capat. Ea se urca pe mine, eu pe ea. Ne pipaim reciproc. In noi este o foame de amor, o sete de iubire. Un amor sigilat intr-un "love bar". Barul lipseste ca si falusul meu in vaginul ei. Goi, ambii ne sarutam si ne atingem. Costumele se prefac in cele ale lui Adam si a Evei.
Iar in situatia actaula, luna imi este martora. Ea vede cum si in ce fel pune scriitorul mierea pe hartie, chiar si in momentele mele cele mai sarate. Imi stie secretul iubirii, fara a fi iubit sau a fi iubit de stripteusea. Stie ca in buzele damelor se afla cea mai dulce miere care exista si va exista vreodata, iar in gura se afla singurul stup fara albine. Polenul acestora zace in limba.
Sunt atatea parfumuri de femei in lumea aceasta a artei, iar acum am gasit-o pe Ea, muza intunericului, zana subpamantului si a zilelor nesfarsite.
Intregul nihilism vad cum se evapora tot mai rapid din mine. Pana cand dispare in intregime prin tavan.
Din gaura din tavan iese o raza de lumina extrem de puternica. Ii acopar ochii si ne imbracam. In acest Timpul ne priveste patrunzator unul in celalalt. I-am simtit intregul organism, intreaga fiinta. Imi imaginez ca-i pot vedea toate organele prin pielea ei care luceste actualmente. Imi sopteste in ureche:
"Nu te ingrijora...
Acesta nu-i
sfarsitul.
E doar
inceputul."
Iar tavanul crapa, se rupe pentru a lasa o gaura, in care sa patrunda pentru prima oara in viata mea LUMINA.