Iubirea transcende timpul iar Moartea o păstrează la adăpostul umbrelor până ce și ultima fărâmă de existență se dizolvă în abisul uitării


Cel mai trist moment din viața unui om este cu siguranță momentul în care se naște pentru că, din prima clipă în care pășește în ființă el își începe călătoria spre moarte. Drumul presărat cu evenimente neașteptate și pline de fericire sau agonie este acela pe care cu toții îl numim Viața. Acesta e drumul pe care regret să-l fi parcurs vreodată.

Cu promisiuni mincinoase, destinul m-a amăgit că-mi va găsi locul într-un univers încăpător pentru orice suflet rătăcitor, dar nu m-a pregătit niciodată pentru ceea ce avea să urmeze de îndată ce acel loc va fi devenit indisponibil pentru mine. Astfel am devenit o unealtă a jocurilor mârșave menite să distreze divinitatea plictisită de infinitatea eternității iar viața mi-a dăruit „plăcerea” de a simți toate gusturile durerii. Cu toate ca aș fi nedreaptă să afirm că nu m-am bucurat și de momente fericite, acestea au fost scurte și greu de atins. Destinului i-a placut să faca glume pe seama mea și poate că de-asta mi-a oferit pe tavă răspunsul la una din cele mai des întalnite întrebări: când murim. Nu era tocmai ceea ce voiam să aflu, cu atât mai puțin atunci când s-a-ntâmplat.

Ce mai pot spune? Doar că moartea m-a răpus în cea mai fericită zi din viața mea. Mulți ar afirma că în astfel de momente ar gândi cu ușurință: „Să mor acum, aș muri împăcat!” N-au idee cât de mult se pot înșela! Când am simțit moartea cuprinzându-mă n-am reușit decât să șoptesc umbrelor: „Mai vreau!!! Mai lasați-mă puțin! Vă rog!” Lacrimi grele mi-au umplut orbitele când l-am văzut pe el, când i-am văzut durerea chinuindu-i chipul în timp ce încerca să mă mai țină încă puțin lângă el. Mi-am simțit pleoapele cântărind tone, iar lacrimile și-au croit drum spre obrajii mei, căldura lor începând deja să se disipe. Am stiut ce urma.

Îmi simțeam sângele scurgându-mi-se pe rând din fiecare ungher al corpului, uscându-se în vene, încetinindu-și cursul către inimă. Când mi s-au închis ochii, ultima imagine a feței lui, a privirii lui, m-a zguduit din toți rărunchii. Nu voiam să mor... nu așa! Îl strigam cu toată puterea, îi strigam numele, dar buzele mele palide, mult prea slabe și lipsite de viață, refuzau vehement să producă vreun sunet. Atunci am simțit... am simțit cum mă pierdeam, cum îmi pierdeam suflul și mă despărțeam de propria carne. Și m-a durut cât pentru o mie de vieți... pentru că eram conștientă de prezența lui, de suferința lui nemărginită. Era o ultimă imagine pe care nu vroiam să i-o împărtășesc. Nu vroiam să mă vadă pierzându-mă morții. Mai rău a fost când am remarcat că puteam vedea în sufletul lui. Îi puteam auzi inima plângând și sângerând, iar mintea își pierdea rațiunea. Picături ca de rouă, clare, îi udau obrazul ars de soare, centimetru cu centimetru, aruncându-mă direct în flăcările iadului. Oricât aș fi vrut să mai rețin viața lângă noi doi, ea îmi scăpa printre degete. Aerul îmi ieșea din plămâni și nu-și mai croia drumul înapoi, sufocându-mă cu fiecare secundă ce trecea.

Apoi, greutatea trupului m-a părăsit complet, părând că plutesc; până și pleoapele mi-au devenit mai ușoare. M-a cuprins un sentiment eliberator, și totuși... era urmat de un gust amar. Muream! „Încă puțin, te rog!” am strigat disperată, strângând puternic ochii, nevrând parcă să-i deschid în fața adevărului crunt. Am simțit o căldură ciudată înfășurându-mă și totul în jur a devenit brusc mult prea luminos. Simțind cum ceva mă trăgea în sus, am deschis ochii înspăimântată. Nu vroiam să renunț. Nu! Dacă acelea erau mâinile raiului nu aveam de gând să le accept. Eram egoistă și vroiam să rămân lângă El. După mult amar și chin reușisem să întâlnesc adevărata fericire și mi-era mult prea greu să mă desprind...

Șocul cel mai mare l-am avut însă, atunci când privirea mi s-a eliberat de păienjenișul în care fusese ținută captivă. L-am văzut pe soțul meu... și alături de el zăcea corpul meu neînsuflețit. Am realizat că totul se terminase. Nu mai aveam pentru ce să lupt. Murisem. Scâncetul său tăcut m-a sfașiat. Mă ținea încă strâns la pieptul lui, interzicându-mi parcă să plec. Dar iata-ne acum, la capătul unei vieți mult prea scurte, la capătul unei căsătorii neconsumate, la capătul unei iubiri fericite... M-am privit cu milă. M-a cuprins o nevoie incontrolabilă să bufnesc în râs; și-am râs. Dar nu de bucurie. Cum aș fi putut oare să simt bucurie când mă aveam în față? Mă vedeam pe mine... pe MINE; trupul acela firav, încorsetat într-o rochie văruită, presărată cu petale sângerii de trandafir; mâinile acelea pe care înca le urasc atât de mult și care aruncate acolo, pe nisipul ud, purtate de valul oceanului, fără viață, reci și albe ca marmura, păreau mai frumoase ca oricând. M-am urât pentru frumusețea arătată în fața morții. Știam că-l durea, îl sfâșia să mă vadă așa. Râsul isteric mi-a încetat, iar nebunia ce mă cuprinsese m-a aruncat într-un vârtej de lacrimi amare.

Îmi doream atât de mult să-l ating, să-l consolez, să-i spun că eram acolo cu el... Uitasem complet de lumina și caldura de mai înainte, ele dizolvându-se, pierzându-și din intensitate, închizându-mă în spatele unei porți de neclintit, claustrându-mă într-o lume rece, în care sentimentul de singurătate e mai ascutit ca lama unui pumnal înfipt în inimă. E dureros! Și încă mă doare sa retrăiesc acele clipe ca și când ar fi ieri. Încarcerată într-un ciclu infinit de repetări sfâșietoare, și azi imaginile acelea sunt mai vii ca niciodată. În lumea asta goală, uitarea e imposibilă, iar amintirea e cel mai crunt călău...

Știi, mâine am fi împlinit 20 de ani de căsnicie. În schimb vor fi 20 de ani de la moartea mea... iar el nu-mi mai vizitează mormântul. Ultimele flori pe care mi le-a adus, s-au ofilit cu mult timp în urmă. A reușit, într-un final, să mă uite. Nu-l condamn pentru că asta mi-a fost dorința. L-am pus să-mi jure că mă va uita. Cu lacrimi în ochi și o voce gâtuită mi-a șoptit cuvintele impuse, care însă m-au sfâșiat și mi-au rupt inima în mii de bucățele. Cu toate astea, la scurt timp m-a cerut în căsătorie, motivând că viața de familie, monotonia, certurile viitoare l-ar fi ajutat să mă uite mai repede, evitând astfel eventualele regrete care l-ar fi bântuit o viață întreagă. L-am crezut mai mult din egoism, pentru că în adancul meu știam că tot ce-mi servea erau simple scuze și neadevăruri inocente. I-am acceptat tentanta ofertă a unei vieți, fie ea și scurtă, dar plină de amintiri. Fericirea pe care mi-a dărut-o în ultimele luni de viată, nu cred s-o fi simțit vreodată mai arzătoare, făcându-mă să uit adesea că moartea mă pândea la colț. Era, însă, cumplit când conștientizam că trăiam un vis frumos din care urma să mă trezesc mai devreme decât aș fi dorit. Contactul cu realitatea îmi aducea mereu aminte de un copil naiv ce se izbește de asfaltul rece dându-și seama prea târziu cât de aproape era de acesta și, Dumnezeule, cât uram divinitatea pentru acele momente oribile!

Când vizitele la doctor au devenit inutile și am încetat să mai sper, El mi-a fost alături, încurajându-mă. Erau zile când îmi era atât de rău, că nu puteam să-mi deschid nici ochii, dar El era langa mine, schimbându-mi batistele de pe frunte, încălzindu-mă sau încercând să-mi scadă temperatura, ce de multe ori creștea amenințător de mult. Când sângele îmi exploda în vene, măcinându-le, încetul cu încetul, El era înca acolo, ținându-mă strâns în îmbrățișarea lui, dorind să-mi aline durerea, vrând parcă s-o ia asupra lui, să mă scutească de chinuri... suferea pentru mine, suferea împreună cu mine. Dar până în ultima clipa n-a renunțat să spere, n-a renunțat să mă privească în ochi, având încrederea că vom găsi un leac și voi rămâne cu el mereu. Dumnezeule... și l-a durut! L-am vazut sfărâmându-se la fel de repede ca un vas la atingerea pământului ce-i iese în cale, l-am văzut murind odată cu mine. Doar de-aș fi murit mai repede... sau deloc.

Uneori mă consolez la gândul că, poate murind, i-am ridicat o povară de pe umeri, l-am eliberat de tortura ce s-a numit viață în ultimele săptămâni ce-mi mai rămăsesera de trăit. În ziua funerariilor, a fost tăcut. Părea oarecum împăcat: spera că măcar suferință mea să fi dispărut. Imaginea pe care am văzut-o m-a întristat însă: fața îi era supta, iar sub ochi, doua pungi vineți îi trădau oboseala și lipsa lacrimilor. Știam că plânsese într-un colț al camerei, singur, îmbătându-se cu amintiri dureros de fericite. În ziua dinainte rupsese toate pozele cu noi, dând foc resturilor. Doar o poza a scăpat flăcărilor, o poză dragă, dovadă a pactului nostru tardiv, o poză a celei mai fericite și, în același timp, a celei mai dezastruase zi din viețile noastre – ziua căsătoriei. S-a-necat apoi în alcool, luând-o la sănătoasa pe plaja pe care îmi dădusem ultima suflare. A urlat spre cer în frustrare, a lovit nisipul cu pumnii, simțindu-l cum îi intra în piele, cum îi sfașia carnea, dar durerea nu se compara cu cea a inimii.

Și-a dat seama că era mai sobru ca oricând și a decis să se întoarcă la capul meu, să îmi fie alături până când nefasta clipa avea să vină. Simțeam că merit flăcările iadului pentru suferința pe care i-o provocam. Mi-aș fi dorit atât de mult să-l pot atinge, să-l pot îmbrățișa și să-i pot spune cât îl iubesc, dar nu, nu puteam decât să-l privesc chinuindu-se, stingându-se lent, veghiând la capul meu fără să pună geană pe geană. Sleit de puteri și măcinat de durere, continua să se miște de colo-colo, ocupându-se de toate cele necesare pentru înmormantare. La lăsarea serii pândea atent fiece zgomot, fiece mișcare, sperând... sperând ca eu să mă ridic din sicriul frumos ornat cu lalele și cale, să-l îmbrățișez și să-i spun încurajator că totul a fost doar un coșmar, un vis urât din care putea să se trezească. Cu toate astea, ziua desprinderii a venit fără tăgadă sau întârziere. N-a mai putut plânge, lacrimile îl părăsiseră de mult. Puținul suflu și ultima fărâmă de luciditate rămăse l-au ținut drept și de neclintit, mereu în fața convoiului, ducând crucea în spate, ca un Hristos pedepsit.

Cu privirea îi urmărea pe cei dragi nouă și văzându-i plângând și blestemând cerul pentru soarta crudă ce-mi fusese hărăzită, se sfărâma, strop cu strop, murea, secundă cu secundă, afunzându-se în abisul durerii. Când era pe punctul de-a-și pierde mințile își închidea ochii, abandonându-se unei lumi numai a lui, ce-l ajuta să suporte realitatea și nu-i permitea rațiunii să-l părăsească. Acel loc îi dădea puterea să continue să respire în aerul gândirii logice. Când își deschidea ochii, redevenea omul rațional dintotdeauna, dar mai distant cu fiecare moment.

După slujbă, după ce ultima lopată de pământ a fost aruncată peste tronul ce-mi adăpostea trupul, el a mai rămas pentru câteva cilpe. A privit îndurerat piatra rece pe care îmi era gravat numele. Îi venea greu a crede că era într-adevăr ultimul rămas-bun. Aplecându-se deasupra mormântului, mi-a șoptit cu o voce răgușită, obosită, îmbătrânită: „Þi-am jurat că te voi uita! Voi încerca! Dar, te rog, nu mă urî dacă n-am să reușesc!”

Au urmat apoi luni de tăcere și absență. Speram că asta să însemne că jurământul fusese respectat. Cu inima grea însă, la împlinirea primului an, l-am revazut. Mai slab și parcă mai cărunt, ținea în mână un buchețel de flori de iris. Sovăind, s-a apropiat și a lăsat florile pe piatra rece. S-a așezat lângă ele și mi-a șters trist poza prăfuită de timp. A oftat și a eliberat mult reținutele perle argintii ce-i îngreunaseră privirea atâta timp. Începându-și mărturisirea, și-a rezemat capul de piatra funerară și a închis ochii, încercând să-și închipuie că eram acolo, ascultându-l. Cuvintele nu păreau să iasă atât de ușor pe cât ar fi vrut dar cu fiecare șoaptă eliberată de buzele lui stacojii, căldura mă învăluia într-un val de iubire. Mi-a zis că încetase să mai plângă și că lacrimile ce-i se aninau obrajilor săi palizi erau singurele cărora le permisese cursul de-a lungul infinitului an care trecuse. Mi-a jurat iubire veșnică și și-a cerut iertare pentru că-i fusese imposibil să-și onoreze promisiunea.

Când s-a ridicat să plece, picioarele l-au trădat iar ochii împăienjeniți de lacrimi mi-au mângâiat trăsăturile invizibile privirii lui. Pentru o secundă am crezut că m-a văzut, și poate că asta s-a și întâmplat. Și-a scuturat ușor capul, zâmbind amar și învins iar pașii l-au purtat spre ieșirea din cimitir... și din viața mea. M-a părăsit, lăsându-mă în compania eternității, o singură frază să-mi fie tovarășă, o frază pe care glasul lui mătăsos n-a reușit s-o mărturisească fără ca inima să nu i se spargă în mii de cioburi argintii, o frază menită să mă facă să mă urăsc încontinuare și să-mi urască batjocura de destin ce mi-a fost dat să-l urmez. „Te voi iubi mereu”, mi-a zis.