Jocurile de societate se definesc prin faptul că se practică în ... societate, mai nou, într-o societate deschisă, și se constituie în grămezi de gesturi, scheme, strâmbături sau fețe imobile, cuvinte sau bâlbâieli care, toate, aduc a joacă. Onomatopeele specifice sunt, evident, gângureli, țipete, gemete, oftaturi, într-un registru larg de sunete care să emfazeze prezența norocului în societate, ca ființă volatilă, de prea puține ori vizibilă. Nu perorăm despre motive sau scopuri, nu vorbim nici despre dependențe, nici depre societățile „Barbugiii anonimi”, nici despre regulile jocurilor de societate, pe noi ne preocupă Șpiț.
Șpiț are un stil aparte de a juca. De obicei, fanii barbutului se adună la un colț, se așază pe vine, freacă zarurile în pumn, apoi le eliberează, le trântesc de pămât, de colțul format din doi pereți și apoi, când cubulețele se calmează, se citesc punctele de deasupra. În lumea barbutului Șpiț este un fenomen, fenomen de la care i s-a tras și numele. Nu e vorba de faptul că l-ar durea în șpiț, din contra, pentru el, șpițul este un instrument al norocului. În timp ce toți stau chirciți, ghemuiți, într-o poziție umilă, aproape smerită, Șpiț joacă trufaș, din picioare. Nici măcar nu freacă zarurile în pumni, doar norocul nu e în mâna omului. La Șpiț, norocul e în șpiț. Nu s-a aplecat niciodată după zaruri; acestea i-au fost puse mereu în mână de către un partener din același joc de societate. Cu eleganță își strângea mâna căuș și, cu multă precizie, degaja zarurile de sus, fix deasupra șpițului, iar din șpiț se duceau direct în zona diafană populată de noroace și se întorceau pe pământ cu 6-6 sau 1-1. Șpițul său era un dar al destinului. La un moment dat, colegii au încetat să mai joace cu el, pe motivul că a mâncat ceva când era mic, dar nimeni nu bănuia că șpițul e de vină. Au încercat și alții să aplice schemele lui Șpiț, dar rezultate ... ștaif. De fapt, ca să fim exacți, ceilalți nu puteau câștiga pentru că ei vedeau norocul doar în șpiț când, de fapt, era în toată încălțarea. Degeaba dai cu șpițul în zaruri, dacă e un șpiț de bocanc sau de pantof lustruit sau de adidas. Șpiț purta doar teniși chinezești. Aceiași teniși de fiecare dată, cu bombeu alb, de cauciu și bubițe albe de cauciuc pe cauciucul bombeului, ca un fel de fagure în miniatură ce ascunde niște larve de degete.
Pentru a nu rămâne singur, băiatul mai pirdea câteodată intenționat, lăsând să cadă zarurile pe limbă. Nimeni nu s-a prins de șmecherie.
Ca semn distinctiv, ca la marinarii ce își tatuează ancoră pe braț, Șpiț a scris cu pixul ȘPIÞ pe șpiț. Doar pe cel drept, singurul utilizat în jocul de societate.
Problema a apărut când mama lui i-a luat adidași de firmă și i-a aruncat tenișii din care îi ieșeau degetele de-acum, ca niște larve dezvoltate dintr-un fagure subdezvoltat. Evident că a pierdut la zaruri cât și-a căutat o pereche identică. După ce i-a găsit în piață, între standul cu chiloți și chioșcul cu mititei, norocul s-a pogorât din nou pe capul lui. Pardon, pe șpiț.
La un moment dat, mama lui a considerat că e timpul să se maturizeze și i-a cumpărat pantofi de costum, bot de rață, adică având și ei un șpiț lătăreț, dar fără fagure.
A treia pereche pe care a cumpărat-o a fost diferită de celelalte două, din motiv că nu se mai importa respectivul model din China. A găsit totuși teniși autohtoni, produși de o firmă care avea angajați și câțiva chinezi. Deci nu contează țara în care se fac obiectele, important e poporul care lucrază. Bafta lui că tenișii, deși erau „made in Romania”, erau tot chinezești.
Mama lui nu a mai suportat umilirea de a-și vedea cadourile de firmă refuzate încă o dată și s-a pus pe bocit:
- Eu te educ să fii om, și tu parcă te îmbraci de la second. Mă faci de râs, măi băiete! La dracu cu chinezăriile. Măi mamă, fii băiat civilizat. Taf-tu-i avocat și fiu-su umblă în rapene!
Din ziua aceea Șpiț și-a luat tenișii chinezești la pachet, în loc de sandviș. Oricum, cu șpițul câștiga cel puțin zece hot-dogi pe zi și o shaormă. Șpiț a fost fericit vreo două luni când, după o ploaie, i-au ieșit degetele din faguri, fără să fi zburat vreodată.
Era timpul pentru o nouă pereche de teniși. În piață, între standul cu chiloți și chioșcul cu mititei răsărise un stand de suveniruri: farfuriuțe Dracula, căni cu Castelul Bran, Rugăciunea Casei, icoane românești cu vopseluri chinezești, grămezi de plăcuțe cu sfaturi despre cum să te porți cu șeful, definiții despre femei, bețivi, muncitori, multă înțelepciune dar toată fără șpiț.
Înnebunit a bătut toată piața, pe la casete și CD-uri, pe la brânză, pe la covoare persane de Mediaș, perdele de Pașcani, a căutat teniși până și la florărie, și la legume, ... peste tot. Descumpănit se opri lângă un chioșc de ziare și, să vezi minune, ... credeți că a găsit teniși? Eroare. A găsit ziare. Printre ziare a găsit și un ziar local care avea pe prima pagină titlul: „Conflict chinezo-român”. Asta explică toate. Din cauza condițiilor de muncă românești, chinezii au intrat în grevă, apoi patronul i-a concediat. „Astăzi este programat un miting de protest în fața Prefecturii”
Din piață până la Prefectură sunt doar câțiva pași încălțați în adidași de firmă. La Prefectură, Șpiț, printre chinezi ...
- Mafioții! Mafioții!
I s-a luat chiar și un interviu:
- Eu sunt alături de chinezi pentru că sunt exploatați. Au plecat din țara lor ca să le fie mai bine aicișa, și fiarele cu față umană își bate joc de ei. Ar trebui toți românii să ne solidizăm și cu cauza lor, care este o cauză nobilă.
Într-o brusculadă iscată în momentul apariției forțelor de ordine, pentru că Șpiț și-a folosit șpițul și în alte scopuri decât barbutul, respectiv un respectabil fund în uniformă, a fost purtat ca eroii antici pe scuturi și aruncat în dubă. Din dubă urla:
- Eliberați poporul chinez!
În înlănțuirea logică de evenimente, după dubă, următoarea destinație este celula cu paturi etajate în care Șpiț să mediteze la soarta bieților chinezi. Celula are 10 paturi și 11 ocupanți. În colț, câțiva stau chirciți și aruncă zaruri. La asta se pricepe și Șpiț, doar că nu mai are șpițul norocos. Greva chinezilor l-a privat de noroc. Se bagă între deținuți și, ca în vremurile bune, nu se apleacă după zaruri, le primește direct în mână. Nu știe ce să facă. Să dea cu șpițul de firmă, să se descalțe ... Se decide mai repede când un negricios îi ia adidașii. Erau cu pompiță și li se umfla talpa.
Aruncă zarurile pe șosetă, sub care erau degetele ca niște larve dezvoltate, fără fagure. Nu se știe dacă norocul era în șosete sau în picior. Cert este că și-a schimbat tehnica. Nu mai arunca de sus, ca să nu îl vadă gardianul; se apleca de șale și lansa zarurile în degetul mare de la piciorul drept.
În ziua aceea a câștigat 10 nasturi și 100 de scobitori.