Comunismul: un studiu de caz

Liviu-Mihail Băloiu


1. Copilăria

M-am născut in 1943, într-o familie fără pretenții. Părinții mei, proveniți din familii sărace, erau amândoi contabili, lucrau de pe la 17...18 ani, liceul comercial îl făcuseră amândoi la seral. De moștenit, nu cred că moștenise vreunul vreo dată ceva. Dar, fiind muncitori și capabili, câștigau mulțumitor, tata într-o firmă din domeniul petrolier, mama într-o bancă. Când spun că aveau un câștig mulțumitor, asta înseamnă că în 1930, când s-au căsătorit, au putut să își cumpere o parcelă de pământ la periferia Bucureștiului, într-un cartier fără pretenții care atunci se lotiza și pe care, cu un credit luat de la bancă și plătit până în 1948, și-au ridicat o vilă. Politică nu au făcut nici o dată nici unul, nici înainte nici după război. Eram deci o familie de oameni obișnuiți. Nu aveam nici un fel de tangențe cu „burghezo-moșierimea” care era inamicul declarat al comuniștilor, cel puțin în anii 1947-60, atunci când și-au consolidat puterea în România. Si totuși...

Dacă ne luăm după Descartes, cu al său celebru Cogito, ergo sum, pot spune că exist, ca ființă gânditoare, exact de când s-a instalat comunismul în România.

Una din primele amintiri, vagi, a fost o discuție în familie în care se comenta cu tristețe că a murit regele. Cel puțin așa mi s-o fi explicat, sau așa înțelesesem eu din discuție. De fapt, regele abdicase, silit de guvernul comunist instalat de trupele rusești de ocupație. De atunci, de când comuniștii au preluat cu totul puterea în România, au început problemele, percepute și resimțite chiar și de mine, deși eram doar un copil.

Prin 1949 un unchi de al meu, soțul lui Tanti Mia, sora mamei, a fost arestat, așa cum se făcea pe atunci, la miezul nopții, fără nici un ordin scris de la vreun judecător, sau ori fi avut, dar nu s-au obosit să îl arate. Era un om bun. Fusese inginer cu studii făcute în Germania, profesor la Politehnică, unde preda ceva legat de transporturi feroviare. Pentru că era o somitate în materie, avea și o normă la atelierele Grivița, era director tehnic. Când o locomotiva venea la reparat, el decidea ce e de făcut la ea. Politică nu a făcut nici el nici o dată. Dar cei care l-au ridicat au explicat cu ură mătuși-mi ca îl aresteaza pentru că fusese director la Grivita (devenită intre timp Grivița Roșie) și ca el fusese printre cei ce au dat ordin sa fie împușcat Vasile Roaita.
Pentru cine nu știe, în 1933 fusese o grevă la atelierele Grivița, grevă coordonată de celula comunistă de acolo și înăbușită destul de dur de jandarmi, care au tras și au ucis, cam la întâmplare, șapte muncitori (o altă sursă spune 3 morți, alta „vreo 10”, cert e să s-a tras și au murit oameni). Printre victime, care cel mai tânăr era Roaită. Când au venit comuniștii la putere și au început sa scrie propria lor istorie, au spus că acolo, la grevă, ar fi fost împușcat un ucenic, care trăgea sirena atelierelor pentru a chema muncitorii la grevă. A fost declarat erou, ceea ce nu e de mirare deoarece primul dictator la României comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, fusese cel ce condusese greva de la Grivița. Mai mult, o stațiune de pe litoralul Mării Negre, azi Eforie Sud, s-a numit, vreo 20 de ani, Vasile Roaita (nici nu se putea altfel, până la venirea comuniștilor la putere s-a numit Carmen Sylva, pseudonimul de poet al reginei Elisabeta, soția lui Carol I, nume profund detestat de comuniști. Ciudat este ca azi nu s-a gândit nimeni să revină de la banalul Eforie Nord la primul nume al stațiunii, dar, din păcate, la noi, regalitatea nu se bucură nici acum de prea multă prețuire, ba chiar din contra, propaganda comunistă a acționat aici remarcabi de eficient)
Unchiul meu, Balinschi Ioan, era destul de în vârstă când l-au arestat. Nu a mai ieșit viu de acolo, deși de judecat nu a fost judecat nici o dată. Nici nu s-a obosit nimeni să o anunțe pe mătușa mea că soțul ei a murit. Mulți ani mai târziu, cred ca prin anii 1960, la insistențele ei, a primit o hârtie prin care i se spunea că Balinschi Ioan ar fi decedat la spitalul închisorii (dar nu se spunea care din ele), la vreo 6 luni după arestare. Hârtia, o foaie pe care erau dactilografiate trei rânduri, cu o semnătură fără nume în clar și o ștampilă a ministerului de interne, era și pe post de act de deces. Dacă a fost așa sau nu, unde e înmormântat, n-am știut nici o dată.
Mătușa mea avea o vila pe Dristor, cam la periferia de sud-est (de atunci !) a Bucureștiului, cu vreo patru camere. Au înghesuit-o într-o cameră și în celelalte trei au cazat alte trei familii, aduse în București pentru a ajuta la construirea comunismului. Spre șansa ei, vila era doar pe numele de domnișoară a mătușii, deci nu i-au luat-o o data cu arestarea dușmanului poporului.

In 1950 sora mea, cu 12 ani mai mare ca mine, Mioara, a dat examen de admitere la facultate, la medicină. A primit o notă foarte mare. Dar, avea origine nesănătoasă, părinții erau mici burghezi, adică nu erau muncitori sau țărani săraci, singurii de care nu se temeau comuniștii. Ca urmare, notei de la admitere i s-a aplicat un coeficient subunitar (ceva de genul 0,6) și astfel a fost depășită de cei cu origine sănătoasă, care aveau, (evident !) coeficienți supraunitari.
Pentru că, totuși, nota de la admitere, necorectată, era foarte mare, i s-a oferit un loc la facultatea de geologie, pe care l-a acceptat. Legat de această schimbare forțată de direcție, câteva detalii :
- Pe la sfârșitul primului semestru universitar, a fost rechemată la medicină deoarece cei ce intraseră cu note corectate „ în sus” nu făceau față exigențelor cursurilor destinate viitorilor medici. Nu s-a mai dus, cred că din mândrie. Dar, peste mulți ani, a devenit una din primele femei din România care a primit titlul de doctor în geologie, titlu de care a fost, pe bună dreptate de altfel, foarte mândră. Probabil că ar fi fost și un medic foarte bun. Dar, nu a fost să fie.
- Deși s-a străduit să nu iasă cu nimic în evidență și a făcut toți cei patru ani de facultate într-o singură fustă (mi-o amintesc și acum : gri, dreaptă, dintr-un material destul de plin), prin anul III originea ei nesănătoasă a fost pusă din nou în discuție și, într-o adunare UTM, s-a cerut excluderea ei din facultate. A salvat-o o colegă, foarte bine înfiptă politic, pe care sora mea o ajuta adesea să își facă temele.
- Mioara a terminat facultatea ca șefă de promoție. Dar nu a fost primită ca asistent la facultate, pentru că asemenea posturi nu puteau fi date cuiva cu o origine socială care nu prezenta suficientă încredere. Din nou, statutul părinților, chiar doar acela de simpli funcționari, și-a spus cuvântul !
Atunci eu intram în clasa I-a primară. Am perceput toată istoria asta ca pe ceva în neregulă, deși ea nu s-a comentat foarte mult în casă, altfel riscam să pățim ca unchiul meu. Dar, chiar și pentru o minte de copil, era, evident, o nedreptate.

Mai trece un an, mai apare o surpriză, mult mai neplăcută. Noi, părinții mei, sora mea, bunica din partea mamei și cu mine, locuiam pe o stradă ce dădea în Dorobanți, la marginea de nord a Bucureștiului, într-un cartier, numit "Parcul Jianu". Eu m-am născut acolo și îmi amintesc că peste drum, de partea opusă a Dorobanților, era un maidan uriaș. Pe maidanul acela, pe la jumătatea anilor 1950, s-a construit Televiziunea Română și acolo e și azi.
In 1952, cineva, acolo sus, la partid, hotărâse că acel cartier era tocmai bun pentru a fi locuit de consilierii ruși care împânziseră țara. Tot pe atunci se dăduse un decret prin care toate casele aflate în proprietatea foștilor „exploatatori” sau construite pentru a fi închiriate și aducătoare de venit nemuncit (oare chiar era nemuncit ?) să fie naționalizate. Casa părinților mei nu îndeplinea nici una din condiții, ai mei nu avuseseră nici o dată vreo firmă sau vreun angajat, deci nu fuseseră „exploatatori”, nici nu fusese construită pentru a fi închiriată. Dar, era situată unde nu trebuia (doar nu era să lași niște mici burgheji, care ori cum nu erau oameni de încredere, lângă cei mai valoroși prieteni, consilierii ruși). Ca urmare, casa a fost naționalizată (cu atât mai ușor cu cât decretul pe baza căreia s-a luat decizia nu a fost publicat, era secret, deci nimeni nu știa ce scrie în el, nici nu aveai cum protesta). La o lună după naționalizare, ni s-a pus în vedere să părăsim casa. Au fost chiar amabili, ne-au trimis un camion cu soldați de la securitate care să ne mute mobilele și lucrurile. Unde ? Unde om vedea cu ochii!
Pentru că în toate structurile, mai ales sub un anumit eșalon, s-au găsit întotdeauna oameni mai cumsecade, am reușit să ne mutăm la mătușa mea, unuia din chiriașii de acolo oferindu-i-se o altă locuință. Evident, eram mult mai înghesuiți și lipsiți de confort, dar era și un lucru bun, faptul că Tanti Mia nu mai era singură și așa de speriată. Nu că noi am fi putut să o ajutăm cu ceva dacă ar fi venit după ea într-o noapte să o aresteze, dar, psihic, faptul că avea pe cineva apropiat alături i-a făcut bine.

Prin asociație de idei, povestea naționalizării casei noastre și apoi a evacuării, îmi aduce în minte alte fapte sau considerații.
(1) Ascult cu revoltă la radio unele interviuri în care tineri, aleși statistic în cadrul unor anchete sociale, declară candid, în anii 2000, că era mai bine sub comunism : măcar li se dădeau case ! Sigur că, mai ales după 1970...80, s-au dat case „de la stat” dar nu ori cui ! Dacă aveai facultate, nu îți dădea nimeni casă, o primeai doar dacă făceai parte din „clasa muncitoare” ! Comunismul s-a temut întotdeauna de cei cu carte ! Pentru ei, case nu s-au dat nici o dată, ele trebuiau cumpărate cu credite plătibile în 20...25 de ani. Să nu îmi spună cineva că așa era normal, că trebuiau date case la cei mai săraci. Spun că nu era normal deoarece un lăcătuș sau un strungar de 25 de ani câștiga considerabil mai bine decât un asistent universitar sau un cercetător științific de aceeași vârstă. Dar, ce-i drept, cel cu școală era mai greu de manipulat.
(2) Casa din cartierul Dristor a mătușii mele a avut și ea o istorie ce merită relatată. Prin 1971, a sunat la ușă un domn, bine îmbrăcat, civilizat, care întreabă de doamna Balinschi și îi propune să îi cumpere vila, oferind, ce-i drept, un preț relativ decent. Mătușa mea îl întreabă, contrariată :
«Dar, ce vă face să credeți că eu ași vrea să vând casa ? ».
Omul nostru zâmbește, deschide geanta pe care o avea cu el și desfășoară pe masă niște planuri, din care rezulta că vila trebuia să fie dărâmată, deoarece acolo urmau să se construiască blocuri. Si spune :
«Dacă nu vreți să mi-o vindeți mie, v-o iau ăștia pe mai nimic, vila ori cum dispare! ».
Planurile păreau reale, zvonuri despre dărâmarea cartierului apăruseră deja, dar, mai era o problemă, sesizată imediat de Tanti Mia :
« Dragă Domnule, dar dacă vila este în planul de demolare, Dumneavoastră de ce o mai cumpărați ? »
Răspunsul a venit prompt :
«Doamnă, asta e treaba mea. Dacă vila vă aparține va fi sigur dărâmată, dar dacă ea îmi aparține mie, poate scapă, nu mă întrebați cum ! »
Pe scurt, vila a fost vândută iar din banii primiți au fost cumpărate două apartamente mici la noul capăt al Bucureștiului, în Drumul Taberii, unul pentru Tanti Mia și al doilea pentru părinții mei. Când trec acum pe Dristor și ajung în capul dinspre Baba Novac, privesc spre dreapta, pe ultima străduță, acolo unde am locuit 20 de ani. Ei bine, blocul, care a fost realmente construit, se oprește exact în gardul fostei noastre vile, vilă care stă bine merci în picioare. Pe cât se pare este locuită și azi de cei ce au cumpărat-o de la Tanti Mia. Pe partea opusă a străduței blocul care s-a construit acolo, vis-a-vis de fosta noastră casă, vine până în Dristor. De s-or fi oprit, pe cealaltă parte a străzii, cu 20 de metrii mai în spate ? Oare, pentru că cel ce cumpărase vila lui Tanti Mia era secretarul de Partid al uneia din cele mai mari Universități din București ?
(3) Aud, tot la radio, despre protestele celor ce acum sunt evacuați din case care nu le aparțin. Cu așa ceva ne-am întâlnit și noi. Prin 1993 , atunci când decretul de naționalizare din 1951 a fost făcut public, am dat statul în judecată și am redobândit vila părinților, căci naționalizarea fusese evident ilegală, chiar și după legile comuniste. Am oferit unui chiriaș un alt apartament, în Drumul Taberii, chiar cel în care locuiseră părinții mei, la bătrânețe. Să nu credeți că a fost ușor. Cei din vilă erau revoltați :
«Bine, dar noi locuim aici de 40 de ani ! Cum ne cereți să plecăm de aici ? Cum să ne mutăm din Dorobanți tocmai în Drumul Taberii, acolo e ca și cum am locui afară din București ! »
Nici nu concepeau ideea că ei au ajuns în vila din Dorobanți în urma unei nedreptăți evidente. Nici faptul că a sta cu chirie într-o casă 4 luni sau 40 de ani nu îți dă nici un drept asupra respectivei locuințe nu părea să fie acceptat. Nici gândul că părinții mei, cei care ar fi avut dreptul să fie revoltați că stau în Drumul Taberii după ce au muncit o jumătate de viață ca să își construiască casa din Parcul Jianu nu au făcut-o și au acceptat cu resemnare decizia terorii comuniste nu părea să le treacă măcar prin cap chiriașilor revoltați. Se pare că și azi, încă, sunt mulți cei care gândesc ca ei.

Sfârșitul copilăriei mele, petrecut în Dristor, a fost fără alte peripeții. Imi amintesc însă două detalii, interesante în felul lor.

Școala primară am făcut-o în Delea Nouă, într-o școală construită în curtea unei biserici. Ca învățător l-am avut chiar pe preotul bisericii, care continua astfel o tradiție seculară. Cred însă că am fost ultima generație la care a predat, căci era puțin probabil să fi fost tentat să ne educe în spiritul doctrinei comuniste iar autoritățile școlare la rândul lor nu puteau accepta o asemenea situație.

Pe la începutul clasei a III-a primară, părinții mei au decis că e bine să încep să învăț o limbă străină. Din clasa a IV-a urma să fac limba rusă la școală, ca toți copii din România, dar ai mei au vrut să învăț o limbă pe care ei o considerau ca aparținând lumii civilizate și au ales franceza. (De altfel, cam jumătate din cele câteva sute de titluri din biblioteca de acasă erau în franceză, limbă pe care amândoi părinții mei o știau, cel puțin la nivel de citit. Divagând puțin, asta spune multe : dacă doi absolvenți de cursuri serale al unor licee comerciale terminau școala citind curent intr-o limbă străină, asta înseamnă că prin anii 1920 în România se făcea o școală foarte serioasă). Să ne înțelegem : nimeni, nici ai mei, nici eu, nu disprețuiam cultura rusă. Aveam în biblioteca din casă cărțile lui Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski. Mergeam la teatru la piesele lui Cehov. Percepeam însă limba rusă ca fiind limba invadatorului, iar eu, mai târziu, am refuzat pur și simplu să o învăț ! Ca profesoară de franceză au ales o doamnă în vârstă din cartier, de familie bună sub vechiul regim, care fusese educată în Franța, la pension. Nu fusese profesoară, deci nu avea nici un fel de metodă. Dar doar așa reușea să își câștige o pâine, destul de amară de altfel. Soțul îi murise în închisoare (parcă mai știam pe cineva așa, nu ?), comuniștii îi luaseră tot, o lăsaseră efectiv muritoare de foame. Cred de altfel că decizia de a învăța franceza, ca și alegerea profesoarei, au fost un gest discret de frondă al părinților mei. Tot un gest de frondă, din partea mea de data asta, dar încurajat cumva de ai mei, în sensul că nu am fost nici o dată certat pentru notele proaste primite, mai ales la liceu, a fost și faptul că, după 8 ani de limba rusă predată în școală, abia reușeam să silabisesc un text simplu ! Desigur, mai târziu asta mi-a adus ceva probleme : toate cărțile bune de fizică și chimie publicate în lume erau traduse în rusește și doar sub forma asta se găseau în România, iar eu nu aveam acces la ele ! Dar nici atunci nu m-am apucat să învăț ca lumea limba, pur și simplu nu puteam !

2. Adolescența

Adolescența a însemnat pentru mine anii de liceu (1957-61) și facultate (1961-66).
Anii de liceu au fost interesanți și, în general, mi-au lăsat o amintire frumoasă. Sigur, au fost și probleme, nu se putea altfel. Dar majoritatea profesorilor erau bine pregătiți, își făceau corect și competent meseria, aveai ce învăța la școală.
Principala mea problemă a fost, fără nici o îndoială, limba rusă. In gimnaziu am avut o profesoară slabă, de la care nu se putea învăța nimic, dar nici ea nu avea vreo asemenea pretenție de la noi. Era de înțeles. In 1950 s-a hotărât, desigur, pe linie de partid, ca în toate școlile din România să se predea limba rusă, din clasa a IV-a (sau a V-a ? nu e esențial asta). Ministerul învățământului a avut de rezolvat o problemă imposibilă : de unde să scoată, dintro dată, mii de profesori de rusă, căci până atunci limba asta nu se preda nicăieri în școli ? A angajat deci pe toți cei ce știau cât de cât limba, chit că nu aveau nici o calificare didactică. De regulă basarabeni, cel mai adesea la pensie. Un asemenea profesor am avut și eu în gimnaziu.
La liceu, lucrurile au stat cu totul altfel. Acolo unde am învățat eu, aveam o profesoară tânără și ambițioasă. Era studentă în ultimul an la institutul Maxim Gorki, format pe lângă Facultatea de filologie a Universității, special pentru a forma profesorii de limbă rusă. Deci, știa carte. Partea proastă (pentru mine, cel puțin) era însă alta : era ferm convinsă că orânduirea comunistă este cea mai bună din lume și că învățarea limbii ruse este esențială pentru construirea comunismului. Era și șefa organizației politice de tineret din liceu, o organizație în care eram cuprinși, cu sau fără voie, toți elevii.
Eu am trecut prin tot liceul cu nota 5 la rusă. Nu era ușor. In cursul trimestrului luam un 4, dar și pentru asta trebuia să fi știut câte ceva. Cel mai frică îmi era la citirea unui text la prima vedere. Cum eu nu am trecut nici o dată de faza silabisirii, silabisire care mi-ar fi atras un 2, nu un 4, citeam din-nainte, acasă, textul care bănuiam că va fi predat. Spre sfârșitul trimestrului, la teză, reușeam să iau un 6. Pentru asta, apelam la un coleg al mamei de la bancă, un basarabean, domnul Kowalski, Dumnezeu sa îl odihnească în pace. Cu câteva zile înainte de fiecare teză, care consta, invariabil, în a scrie rezumatul unuia din textele studiate, îi trimiteam domnului Kowalski manualul de rusă. Primeam înapoi câte o foaie cu fiecare rezumat, redactat cu mare talent. Era scris cu o caligrafie impecabilă și redactat ca pentru un copil idiot : nu avea mai mult de o jumătate de pagină, era alcătuit din fraze foarte scurte și simple, folosind un bagaj extrem de sărac de cuvinte. Eu reușeam, de bine de rău, să învăț pe din afară rezumatele astea și așa luam șasele mult dorit, care mă ducea la media salvatoare de 5. Sigur, profesoara era contrariată, cum un copil cu note măricele la celelalte materii, ba chiar printre primii la fizică sau chimie, să nu treacă la rusă de 5 ? Mai ales că la cealaltă limbă străină predată la școală, engleza, mă descurcam binișor. Dar a acceptat situația și nu a încercat nici o dată să o politizeze. Ar fi putut să o facă și atunci ar fi fost de rău pentru mine. Sincer, îi mulțumesc pentru asta.
Si istoria era politizată. Dar ne era predată de un profesor deosebit de agreabil, avea și părți interesante, restul era un rău necesar, deci acolo nu au fost probleme. Nici la disciplinele prin definiție politice, economia politică sau filosofia marxistă, nu am găsit motive să mă plâng. Materiile în sine erau logice. Sigur că vedeai că între teorie și practica din viața de zi cu zi era o distanță imensă, dar de acum eram destul de imuni la propaganda evident mincinoasă și învățasem că trebuie să spunem ce se așteaptă de la noi, fără să credem ce spunem. Cu timpul, cam toți elevii am devenit maeștrii în arta asta, pe care am practicat-o până la revoluția (sau ce o fi fost) din 1989.
Am întâlnit și situații atipice pentru anii 1950. Îmi amintesc că profesoara de muzică, o doamnă de modă veche, aproape de pensie, cu un nume parcă predestinat ( o chema Polifronescu), în una din primele lecții de muzică, predându-ne cele 7 note ale gamei, a adăugat : Numele notelor muzicale provin fiecare din prima silabă a unui imn religios în latină, imnul sfântului Ioan Botezătorul (de pildă, Do vine de la Domine). Si a adăugat candid : Si mai zic ăștia că religia nu a avut nici un rol în cultura omenirii.... Din fericire, nu i s-a întâmplat nimic, mai erau și scăpări.
La fizică, chimie, biologie, materii prin excelență apolitice, toate, dar absolut toate descoperirile fuseseră făcute de învățați ruși conform bunului obicei al comuniștilor de a schimba fără rușine istoria în favoarea lor.
Îmi amintesc că, de pildă, la școală ni s-a predat, la fizică, faptul că radioul fusese inventat de savantul rus Popov, când de fapt toată lumea știa că primul radio a fost făcut de italianul Marconi. Vin acasă, vine cumva vorba de Popov iar Tanti Mia, de departe cea mai anticomunistă și anti-sovietică din familie (avea și de ce, nu ?), îmi spune :
«Stii cum a descoperit Popov radioul ? Era ziua lui, nevastă-sa s-a dus în oraș, a cumpărat un radio cadou și i l-a pus sub pernă. Când a venit acasă, a ridicat perna, și așa a descoperit radioul !» Nu conta, așa ni s-a predat, așa era scris în manualul de fizică, așa a trebuit să spun. Dar nu am crezut nici o dată, povestioara mătuși-mi mi-a rămas în minte.
Amintindu-mi, azi, istoria lui Popov mi-a venit ideea de a căuta adevărul pe Internet. Iată ce am găsit în Wikipedia, ediția engleză:
G.Marconi a fost un inginer în domeniul electric și laureat al premiului Nobel pentru dezvoltarea unui sistem de telegrafie fără fir. In 1896 a primit un brevet pentru radio. A fost primul brevet pentru radio, deși el a folosit diverse tehnici puse la punct de alți experimentatori, printre care în primul rând Tesla și Popov. In 1898 Marconi a deschis o fabrică de radiouri în Anglia, cu 50 de muncitori.
Cam în același timp cu Marconi, un profesor rus, Popov, a făcut cam aceeași descoperire. Dar principala diferență era că Marconi a fost un întreprinzător entuziast, care și-a aplicat invenția și a vândut-o lumii întregi. După alte surse, Popov a creat primul radio în 1897, deci după ce brevetul lui Marconi fusese depus.
In 1900, informația nu circula așa de bine, deci n-ar fi de mirare că Marconi și Popov au descoperit radioul cam în același timp, independent unul de altul. Dar, evident, manualele noastre deformau istoria, căci de Marconi nu se amintea nici un cuvințel.
Cam același lucru s-a întâmplat la chimie, unde noi am învățat că oxigenul a fost descoperit de rusul Lomonosov, când de fapt istoria chimiei îl creditează pe francezul Lavoisier cu descoperirea lui, în 1775. Din nou, probabil că descoperirea aparține amândorora (de altfel, și suedezului Scheele și englezului Priestley, dar care nu au recunoscut oxigenul ca fiind un element chimic distinct). Si din nou, deformarea a constat în aceea că în manualele noastre de liceu a fost menționat doar Lomonosov.
Aș mai face aici un comentariu. Eu am avut niște părinți care făcuseră un liceu. Dar o grămadă de copii din generația mea veneau din familii cu puțină școală și nu au avut pe nimeni să le spună că rușii (deveniți între timp sovietici) nu erau singurii deștepți de pe lume. Deci, au crezut ce li s-a predat la școală. Si de aici până a crede și faptul că comunismul este singura orânduire socială bună, nu mai era de cât un pas (mic, mic de tot) de făcut. Evident, au împinși să îl facă, iar unii mai cred și astăzi în superioritatea comunismului. Din păcate.
O altă acțiune, cu caracter politic până la urmă, o reprezentau petrecerile cu dans la care eram invitați, petreceri cu prezență obligatorie. Era de fapt una singură pe an, care începea pe la 7...8 seara și se termina nițel după miezul nopții. Cu totul întâmplător, desigur, petrecerea avea loc primăvara, în seara care preceda Invierea Domnului. Dar nu puteau să ne cheme la școală în toate serile din săptămâna aceea. Deci, nu mergeam la slujba de înviere însă eram prezent la cel puțin 2...3 denii. Eu nu am fost nici o dată foarte doritor de slujbe religioase, dar deniile erau o forma de protest pentru ca nu ne lăsau la înviere : vedeți, tot ca noi este !

Apoi, în iarna ultimului an de liceu, prin noiembrie sau decembrie 1960, a venit bomba. Si ce bombă, pentru mine a avut calibrul unei bombe atomice !
Intr-o dimineața, absolut oarecare, apare directoarea adjunctă a liceului și îmi cere ca după amiază, la ora 5, să vin în cabinetul ei. Bun, vin. In birou, un individ, destul de tânăr, bine îmbrăcat. Directoarea mi-l prezintă ca fiind tovarășul ofițer de securitate X (nu îi mai țin minte numele, dar ori cum nu cred că era cel real). Si apoi pleacă, lăsându-mă cu tipul. Omul, pe scurt, îmi propune să colaborez cu ei, adică cu securitatea. Nu mai țin minte dacă mi-a argumentat cererea, cert e că eu eram total blocat. A văzut probabil asta, m-a luat cu binișorul și mi-a zis că îmi dă timp de gândire, dată fiind importanța deciziei pe care trebuia să o iau. Mă va aștepta peste o săptămână, in același birou, cu răspunsul. Dar, îmi atrage atenția, nu trebuie să vorbesc cu absolut nimeni despre asta, nici cu părinții, nici cu nimeni altcineva. Mai mult, mi-a și sugerat ce să spun acasă pentru convocarea din după amiaza aceea.
Ajuns acasă o caut pe sora mea, Mioara, și îi povestesc toata istoria. Ce ar fi cel mai bine să fac ?
Eram în ultima clasă de liceu, urma o admitere la facultate. Oare puteau să o influențeze ? Ce s-ar fi putut întâmpla dacă îi refuzam ? Sub ce motiv ași fi putut să refuz ?
Până la urmă am decis să mă fac frate cu dracu’ măcar până ce trec podul. Poate mulți vor spune că am fost laș, că trebuia să îi refuz, cu ori ce preț. Ei bine, nu am avut curajul ăsta, eu nu am avut nici o dată stofă de erou. Si în 1960 îți trebuia așa ceva ca să reziști securității. Eu aveam 17 ani, visam să urmez o facultate, nu să mă bage pentru cine știe ce motiv la pușcărie. Puteau să o facă, ori ce pretext era bun, iar pușcăria politica era cumplită. Ca urmare, am stabilit împreună cu sora mea, următoarea tactică de urmat, tactică de la care de altfel nu m-am abătut nici un pic după aceea :
1. Voi accepta, chipurile cu entuziasm, colaborarea;
2. Nu voi da nici o informare din proprie inițiativă, voi aștepta să îmi ceară ei de fiecare dată ce vor de la mine;
3. In toate informările nu voi scrie nimic ce ar putea fi folosit cumva, cândva, contra cuiva;
4. Voi descrie situația ca fiind ideală : toată lumea iubește și sprijină orânduirea socialistă, este cu totul de acord cu ea.
5. Voi adopta un limbaj care să îi facă să creadă că s-au înșelat, că sunt cam tâmpit și că, în ciuda bunelor mele intenții nu le sunt de nici un folos.

Bun. M-am dus la școală și am semnat adeziunea, am primit chiar un nume conspirativ și mi s-a și cerut să fac o informare despre un coleg, evreu, despre care se știa că familia lui ar fi cerut să emigreze în Israel. In informarea mea, era cel mai bun coleg, fără nici o problemă. Mi-au cerut o a doua, și tot așa, cam una pe lună. Treaba nu a durat mult, liceul se termina, speram eu că o dată cu el și total infructuoasa (pentru ei) colaborare a mea cu securitatea. Dar, așa cum am să constat curând, nu a fost cum îmi doream eu.

Facultatea

Am dat admitere la facultatea de Chimie, la Universitatea din București. Față de anul 1951 când soru-mii i s-a aplicat un coeficient de origine nesănătoasă, lucrurile se schimbaseră, dar nu cu mult. Se scoteau la concurs un număr de locuri, la chimie cred că au fost 180. Dintre acestea, cam trei sferturi erau destinate unor candidați care se înscriau pe baza unui dosar emis de organizația județeană de partid, care se angaja să le plătească bursă pe parcursul facultății. Restul de un sfert era pentru ceilalți, cei pentru care partidul nu se implica. Cu toții dădeam același examen de admitere. Dar la sfârșit se afișau două liste distincte : una, ce-i drept în ordinea mediilor, pentru cei 140...150 de privilegiați și o a doua, tot în ordinea mediilor, pentru noi, ceilalți, cei de rând. Faptul că cele două liste se terminau la note diferite (5..6 pentru cei cu dosar si 8..9 in cazul celorlalți) nu părea să fie considerat de nimeni o nedreptate. La acest sistem s-a renunțat totuși vreo doi ani mai târziu, în 1963 sau 1964, și s-a intrat la facultate pe merit. Dar și atunci, nu chiar peste tot. In Universitate erau două facultăți, filosofie și (cred), drept, unde nu erai admis decât cu dosar ce cuprindea recomandarea expresă a unui organ de partid.
La facultate a fost foarte bine. Cursurile erau interesante (deși mai grele decât m-ași fi așteptat), laboratoarele fascinante, întâlnisem o fată blondă cu ochi albaștrii... Dar după o lună sau două de la începerea facultății, mă trezesc convocat în biroul unui lector de la facultatea de geologie. Mă duc. Mi se cere să reiau informările pentru securitate, chiar mi se indică prima temă. Nu prea aveam loc de întors ! Dar am continuat conform vechii scheme, deși treaba era neplăcută. In plus, nițel periculoasă. Bănuiesc că informările mele erau comparate cu ale altora și nu știu de ce ași fi putut fi acuzat dacă ale mele, care erau întotdeauna total inofensive, erau contrazise de altele, ale unor informatori mai conștiincioși. Dar nu s-a întâmplat nici o dată să mi se reproșeze ceva. Pe de altă parte, marea mea șansă a fost faptul că eu eram bucureștean iar dacă era să miște ceva, asta s-ar fi întâmplat la cămin, unde eu nu am călcat nici o dată. Deci puteam pretinde că nu știam nimic din ce se întâmplă acolo !
Totuși, trebuia să termin cumva toată istoria asta. Am făcut apel la o stratagemă.
Facultatea de chimie era o facultate foarte grea, aveam 40 ...42 de ore de cursuri și laboratoare pe săptămână, plus ore de bibliotecă. Cei veniți pe burse de partid care erau principalii candidați la funcțiile de lideri politici, trebuiau să muncească din greu ca să se mențină pe linia de plutire. Ca urmare, nimeni nu avea chef să facă politică, cu atât mai mult cu cât o funcție la nivel de an de studii nu aducea nici un fel de foloase, chiar de nici un fel. Nu este deci de mirare că atunci când, la începutul anului III, am sugerat timid celor de la Partid că ași fi încântat să fiu șef de an, am fost acceptat imediat ! (am scris Partid cu literă mare nu din stimă, ci pentru a arăta că acolo se decidea totul) Eu am fost super încântat ! Nu pentru funcția de șef de an, care nu mi-a adus decât niște ședințe interminabile la nivel de facultate sau chiar de universitate, ședințe în care ni se „trasau” (ăsta era termenul, cred că s-a păstrat și azi) sarcini aberante. Nici pentru că eram șef, asta nu m-a atras nici o dată. Ci pentru că, imediat după alegeri, m-am dus spăsit la omul meu de legătură cu securitatea, lectorul de la geologie, și i-am spus :
«Bună ziua, știți, am fost ales șef de an. »
Tipul, bine îndoctrinat de partid, îmi zice:
«A, foarte bine, felicitări tovarășe ! »
«Da, mulțumesc », răspund eu. «Dar, știți, nu cred că de acum încolo voi mai putea fi de folos pe linie de informații. Sunt ca o pisică cu clopoței, cine o să mai vină la mine să îmi spună despre ceva subversiv». De parcă până atunci ași fi fost cea mai activă sursă a lor !
Omul s-a blocat.
« Da, desigur... Eu știu... O să comunic, să vedem... »
Si așa a rămas !

Privind la rece, acum, nu atunci, pot să mă întreb câteva chestii.
Mai întâi, cum am ajuns eu în dandanaua asta ? Să admitem că securitatea simțea nevoia unui informator în clasa/școala aceea. Logic, a făcut apel la cel ce coordona, din interiorul școlii, respectiva activitate, în speță directoarea adjunctă. Ea m-o fi recomandat pe mine : eram un elev bun, dar nu premiant, mă înțelegeam bine cu toți colegii, nu învățam la rusă, dar poate că nu aveam talent la limbi străine. Cumva, corespundeam profilului dorit. Dar, ofițerul de meserie ar fi trebuit să caute informații suplimentare, pe care directoarea adjunctă nu avea de unde să le aibă.
Ar fi aflat, ușor, că locuiam în casa unei mătuși al cărui soț fusese arestat și ucis (sau lăsat să moară, tot ucis se chiamă) în închisorile comuniste. Arestat ca adevărat dușman al poporului sau nu, tot nu aveam cum să îi am la inimă pe asasinii lui.
Ar fi aflat că nouă ne fusese luată cu japca o casă. Chiar dacă ne-am fi încadrat în decretul de naționalizare, tot luare cu japca era și , din nou, nu aveam nici un motiv să îi ajut.
Si atunci, de ce m-au racolat totuși ? Sunt mai multe explicații posibile, din care nici măcar una nu le face cinste, nici măcar din punctul lor de vedere. Nu mă refer aici la faptul că eu eram minor, (nu cred că împlinisem nici 17 ani, mai aveam o lună sau două până să împlinesc 17 ani atunci când m-au recrutat), de asta chiar nu le păsa. Ce explicații cât de cât plauzibile îmi pot eu imagina, acum :
- ofițerul care se ocupa de mine era incompetent. E posibil, culegerea de informații de la elevi nu era probabil cel mai important sector de activitate al securității;
- ofițerul a căutat dar nu a găsit nimic deosebit despre mine. Asta înseamnă că între diversele departamente ale securității informația circula rău. Nici n-ar fi de mirare, probabil că dispuneau de enorm de multă informație, care nu era ușor de regăsit și prelucrat;
- ofițerului, pur și simplu, nu i-a păsat pe cine recrutează. O fi avut vreo normă de îndeplinit, un elev (sau 3, sau mai știu eu câți) din fiecare clasă și eu eram la fel de bun ca ori care altul pentru a raporta că a îndeplinit-o ! De altfel, asta explică și de ce nimeni de la ei nu s-a arătat vreo dată contrariat de lipsa de informații din materialele mele. Poate chiar s-au bucurat că pot raporta superiorului, pe baza hârtiilor trimise de mine : «Tovarășe comandant, în liceul acesta, (sau, mai apoi, la facultatea de chimie a Universității), totul decurge foarte bine, tineretul nostru este devotat cu trup și suflet patriei, poporului și orânduirii socialiste !»

A doua întrebare : de ce nu m-au mai sâcâit cumva după aia ? In cei trei ani de facultate rămași nu prea aveau cum, m-am ținut cu dinții de funcția de șef de an (deși expresia m-am ținut cu dinții de funcție e cam improprie, nimeni nu râvnea la funcția asta . Dar după aia ?
- poate, la ASE unde am ajuns la încheierea facultății, aveau destui informatori, și probabil mai de încredere decât mine. Ori cum un fel de „normă” exista probabil iar la ASE o fi fost completă;
- poate, după 3 ani, dosarul meu a rămas uitat în vreun fișet, de unde nu l-a mai scos nimeni. Am mai spus că am toate motivele să cred că la securitate informația era gestionată rău și incomplet. Asta ar putea fi o dovadă.
- poate, la scoaterea din circulație a dosarului meu de colaborator activ, cineva o fi scris pe el : Asta e tâmpit ! A nu se reactiva ! Ași fi mândru să se fi întâmplat așa, dar nu prea cred.

A treia întrebare și, azi, cea mai interesantă: dacă dosarul meu ar fi fost scos de la arhivă și analizat de cei de la CNSAS (parcă așa se numește organismul destinat deconspirării vechilor colaboratori ai securității), m-ar fi declarat sau nu colaborator?
La prima lectură, cu certitudine că DA. Au acolo angajamentul semnat de mine, un teanc de note informative.
Dacă ar fi citit cu atenție notele informative date de mine, atunci poate că nu, în anii 1960 toată lumea mai bombănea și mai spunea bancuri, se trăiau vremuri pline de lipsuri, era normal să fi nemulțumit, dar din informările mele rezulta că totul era perfect, toată lumea era entuziastă să construiască socialismul.
Cum eu nu am vizat nici o dată, nici înainte nici după 1989 funcții înalte, problema dosarului meu nu s-a pus, întrebarea va rămâne, probabil, fără răspuns. Nici eu nu am fost curios vreo dată să îmi văd dosarul, probabil că și despre mine or fi scris mulți. Cum însă n-am ajuns nici o dată să fiu măcar anchetat, înseamnă că nu s-au scris lucruri cu adevărat rele. Restul nu contează.

Până în anul V, ultimul, nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. In facultate se făcea o singură limbă străină, dar care nu mai era obligatoriu rusa. Am cerut deci engleza și a fost bine. Se apropia însă absolvirea facultății și apoi începerea activității la serviciu. Nu era obligatoriu să fi membru de partid, nici nu erau locuri ce se repartizau doar celor ce aveau calitatea de membru. Dar, dacă nu erai, nici nu avansai la serviciu, ori care ar fi fost acela. Pe de altă parte, în facultăți era o politică de a face membru de partid pe cei mai buni studenți. In schimb, în întreprinderi, prioritate aveau muncitorii și maiștrii, cei cu școală multă nu erau priviți cu ochi buni.
Pe mine mă invitaseră de câteva ori, am răspuns, diplomatic, că nu mă simțeam încă pregătit. In anul V însă, m-am dus eu și am cerut. Sigur că cererea mea a părut cam oportunistă, de fapt așa și era. Dar, cum am mai spus, în facultatea de chimie nu politica ci știința era pe primul loc. Secretar de partid era un profesor, un tip foarte cumsecade. Deci, după oarece discuții, mai lungi decât dacă ași acceptat invitația lor prin anul III sau IV, am fost admis. De-a lungul anilor care au urmat, până în 1989, o singură dată am avut un folos de pe urma faptului că eram membru de partid : în 1973, după ce mi-am luat doctoratul, am fost admis să mă înscriu la concurs pentru un post de lector universitar. E mult, e puțin ...? Ca să înțelegem despre ce a fost vorba : în dosarul pe care îl depuneai pentru înscrierea la concurs trebuia să existe și avizul celor de la partid. Dacă nu erai membru de partid, pur și simplu nu îl primeai. Dacă te încăpățânai să întrebi de ce nu ți se dă avizul, ți se explica, calm, cum că ori ce activitate didactică are și o componentă politică, de care trebuie să se țină cont.
Asta e.

3. Maturitatea

După terminarea facultății am ajuns, cu oarece detururi, la ASE. Repartiția o primisem la ICECHIM, faimosul institut de cercetări chimice a cărui conducere tocmai fusese preluată de Elena Ceaușescu, soția dictatorului, o tipă de o răutate și o prostie care aveau să devină notorii. In 1966 însă, despre toate astea se știa destul de puțin. Eu nu am fost încântat de repartiție, care era obligatorie de altfel, pentru că voiam învățământ superior, nu cercetare. (De fapt, eu tot cercetare voiam să fac, dar la o catedră din Universitate făceai cam ce voiai tu, eventual ce voia șeful de catedră, pe când într-un institut de cercetări erai înregimentat în programul respectivului institut). Seful catedrei de chimie de la ASE, care mă cunoștea din facultate, s-a dus la ministerul învățământului și a schimbat repartiția mea la Icechim pentru una la Catedra lui.
In primii ani la ASE am fost uimit de atmosfera de acolo, total diferită de cea de la Universitate. Explicația aveam să o descopăr repede : la începutul anilor 1950 toți profesorii de economie ai vechii Academii Comerciale, o școală faimoasă până atunci, fuseseră destituiți și eliminați fizic : băgați la pușcărie sau împușcați ! Era normal, acești oameni făcuseră, prin cursurile predate, elogiul capitalismului ! Acum trebuia creată o economie nouă, cea socialistă, și ca să o faci aveai nevoie de oameni care să gândească după tiparele comuniste. De unde să îi iei ? Păi, din cei școliți la Moscova imediat după 1945. Reveniți de acolo, au ajuns direct profesori la ASE.
In 1948, fosta Academie de Inalte studii Economice și Comerciale a fost rebotezată ISEP (Institutul de Științe Economice și Politice), nume schimbat apoi în 1958 în Institutul de Stiințe Economice V.I.Lenin (probabil ca să nu se uite componenta politică). Numele de ASE, Academia de Studii Economice, i-a fost atribuit în 1967, la un an după venirea mea acolo. Ca urmare, nu este de mirare nici că totul era extrem de politizat, nici că nivelul de cultură de tip universitar era apropiat de zero, nici că extrem de puțini din colegii mei de la catedrele cu profil economic știau vreo altă limbă străină decât rusa.
De altfel, relațiile mele cu colegii din catedrele de profil economic erau extrem de sărace, nici nu prea aveam ce să discut cu ei. A fost o singură excepție, un băiat de vârsta mea de la Comerț exterior, deosebit de civilizat, care făcuse și un stagiu în Germania. Ce ne-a apropiat a fost plăcerea amândorora pentru drumeții montane. Menționez asta aici pentru că, într-un drum printr-o pădure din Bucegi, doar noi doi, am avut o discuție foarte interesantă, legată de tezele de doctorat, la care pe atunci lucram amândoi. Prietenul meu îmi spune, plin de năduf :
« Tu, Liviule, ești un fericit ! Amesteci două soluții și dacă iese ceva roșu, scrii în teză că a ieșit roșu; dacă iese albastru, scrii în teză că a ieșit albastru. Dar eu ? Eu ori scriu cum zice partidul și atunci nu vin cu nimic nou, ori scriu că e altfel decât a zis partidul și atunci mă dau ăștia afara !»
I-am dat dreptate, chiar așa era. De fapt, era chiar mai rău. Din când în când partidul decidea ca, într-un domeniul sau altul al economiei, lucrurile trebuiesc schimbate. Ei bine, în acel moment, cei ce lucrau la teze de doctorat în domeniul respectiv aruncau la coș tot ce scriseseră și o luau de la cap, fiind obligați să argumenteze utilitatea schimbării decise de partid.Cred că asta a fost și explicația pentru care cercetarea economică din România a bătut pasul pe loc ani de zile; de fapt nici azi nu reușește să producă multe lucruri semnificative.
Asta era atmosfera din ASE.
Imi amintesc două momente legate de Rectorul din vremea aceea a ASE-ului, un politruc care preda o materie extrem de politizată și distorsionată față de realitate pentru a răspunde intereselor celor de la putere, „Istoria economiei naționale”.
Primul moment a fost o ședință în care rectorul a atras public atenția unui sef de catedră că o tânără asistentă a acestuia nu i-a dat atenția cuvenită deoarece, întâlnind-o pe un culoar, nu l-a salutat ea prima. Asta, în condițiile în care, la facultatea de chimie, dacă un Profesor întâlnea pe hol o studentă, el era cel care își ridica primul pălăria și saluta deoarece considera normal ca un bărbat, fie el și profesor, să fie cel ce salută primul o femeie, fie ea și studentă.
Al doilea moment, la care nu am asistat direct dar ale cărei consecințe le-am resimțit din plin, a fost o discuție între rector și șeful meu de catedră, Profesorul Virgil Armeanu, un om care știa colosal de multă carte și de la care eu, cel puțin, am învățat enorm. Discuția a avut loc în primăvara anului 1972. Rectorul i-a reproșat Profesorului Armeanu că nu îl tratează cu suficientă considerație, la care acesta a răspuns :
«Tovarășe rector, hai să vedem cine a auzit de lucrările dumneavoastră de cercetare în afara României și cine a auzit de ale mele ! »
Ii dădea mâna să spună asta ! Profesorul Armeanu publica toate articolele pe care ne îndemna mereu să le scriem în reviste de prestigiu din străinătate iar respectivele articole se regăseau apoi citate cam în tot de însemna în lume chimie analitică la vremea aceea. A doua zi Profesorul Armeanu chiar s-a dus la rector și i-a pus pe masă documentația, așteptând calm ca interlocutorul său să echilibreze cumva balanța, dar asta evident nu s-a întâmplat. Nu cred că rectorul publica ceva și chiar dacă ar fi făcut-o, circulația articolelor respective era limitată, fiind în limba română și fără nici o contribuție la știința economiei. Rezultatul acestui incident a fost că, peste două...trei luni, la sfârșitul anului universitar, s-a decis că studenții ASE-ului, chiar cei de la Merceologie (știința mărfurilor) nu au nevoie de chimie. Catedra s-a desființat, Profesorul Armeanu a fost pensionat, iar eu a trebuit să îmi găsesc un post în altă parte.
Dacă stau să mă gândesc, perioada petrecută la catedra profesorului Armeanu a fost, pentru acea vreme, o perioadă bună. Regimul comunist se schimba. Cel vechi, al luptei contra „burghezo-moșierimii” trecuse o dată cu moartea primului dictator comunist, Gheorghiu-Dej. Noul dictator, Ceaușescu, încă nu îl impusese pe deplin pe al lui.
Se publica și multă literatură bună, mai ales într-o editură, Meridiane, care publica cam tot ce apărea în „Edition de minuit” de la Paris, dar nu numai. Să nu exagerăm totuși, Soljenițîn sau Pasternak erau interziși cu totul de la publicare. Circulau însă, noi le-am citit împrumutate de la geologi, colegi ai surorii mele, care lucrau prin Africa, trimiși de statul român, și care, la întoarcerea acasă, mai strecurau prin bagaje câte o carte din asta sau câte un Paris Match.
Nici cărțile celelalte, dacă erau din categoria celor de calitate (de exemplu Numele trandafirului a lui Umberto Eco sau Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda), chiar dacă se publicau, nu se găseau în librărie, tirajele lor erau de departe insuficiente. Ca să le obții procedai așa :
1. Trecei el puțin o dată pe săptămână printr-o anume librărie (de dorit de cartier) și de fiecare dată când cumpărai vreo carte cât de cât interesantă, care se găsea pe tejghea, îi lăsai vânzătoarei (neapărat aceași), câte ceva (o ciocalată, cât timp s-au găsit, mai apoi câțiva lei).
2. Când aflai că urmează să apară ceva realmente interesant (sau care apăruse deja, meteoric, în librăriile din centru), îi spuneai fetei : «Am auzit că a apărut cartea... . Mi-o păstrați și mie când vă sosește ?» . Când cartea venea, era pusă, împaxchetet, sub tejghea. Veneai, luai pachetul, plăteai (sigur, și cu o atenție), abia acasă deschideai pachetul și vedeai ce e acolo.
3. Apoi procesul se relua, chiar dacă, uneori, în pachet nu era cartea dorită care nu sosise încă, ci vreun roman super dulceag care vânzătoarei i se păruse extraordinar sau dacă, încă de la centrul de distribuție, cartea ta venea „la pachet” cu cine știe ce altă mizerie nevandabilă.
Culmea este că tehnica asta de cumpărare a continuat până prin 1995, abia de atunci au învățat editorii să se plieze cerințelor pieței.

Tot în anii 1970, perioada (prin comparație) bună, începuse chiar să se poată pleca în excursii în strâinătate. Mă rog, în limite rezonabile. Ce însemna asta, „limite rezonabile” ?
- Doar cu acordul securității, care te anunța cu o zi înainte de plecare dacă îți dă viza de ieșire sau nu. Pașaportul stătea la ei, dacă îți dădeau viza, ți-l dădeau, iar la întoarcere erai obilgat să îl returnezi în 24 de ore. Dacă nu, îți făceai la iuțeală alte planuri de concediu.
- Doar o dată la doi ani, nu mai des. De ce ? De aia !
- Doar în țările socialiste, mai puțin Iugoslavia (pentru că, pe acolo, se putea pleca mai departe spre occident) [Sigur, restricția cu țările vizitabile și intervalul de 2 ani erau valabile pentru noi, muritorii de rând. O cunoștiință de-a surorii mele, scriitor de SF dar în primul rând redactor la o revistă care îi educa pe școlarii din clasele primare cum să iubească partidul și pe conducătorii lui, pleca frecvent ba în Franța, ba în Spania, ba în Israel. La întoarcere publica și un jurnal de călătorie: deci, de ce să ne plângem, doar vedeam și noi, chiar dacă doar prin ochii lui, lumea ! ]
- Doar în exursii organizate de ONT [Oficiul Național de Turism], sau BTT [Biroul de Turism pentru Tineret] singurele agenții de turism existente. [Cred că asta explică de ce, după 1990, când toată lumea s-a repezit să plece în excursii, mai cu seamă în occident, serviciile ghizilor erau extrem de proaste, la ori care din puzderia de agenții apărute : de unde să îi iei ?].
- Cu foarte puțini bani, în valuta țării în care plecai. Era ilogic, pentru că, chiar dacă leul era total neconvertibil, probabil că între țările socialiste exista o oarece convertibilitate. Dar, ca să te sâcâie, sau să nu îți vină ideea să aduci de acolo ceva care la noi nu se găsea și să îți faci viața nițel mai ușoară, pur și simplu nu te lăsa să pleci cu mai mult decât considerau ei; și asta era foarte puțin !
Noul meu loc de muncă a fost tot în ASE, dar la o altă catedră, cea de tehnologie industrială. Exact atunci când chimia a dispărut practic de la facultatea de comerț, Ceaușescu, obsedat de dezvoltarea industriei, a ținut un discurs în care economiștii erau acuzați că nu se integrează bine în acest proces. Cineva din Ministerul învățământului a tras imediat concluzia :
« Tovarășu’ gândește foarte bine ! Economiștii nu se implică pentru că nu știu ce se întâmplă în industrie. De acu’ la toate facultățile cu profil economic se va preda un curs, amplu, despre industrie.»
Si așa, o catedră până atunci mică, ce ținea cursuri doar la facultatea de management (care pe atunci se numea Economia Industriei) a trebuit să acopere de vreo cinci ori mai multe cursuri, la toate facultățile ASE-ului. Așa am ajuns eu acolo.
Lucrurile, în noua catedră, erau cu totul diferite. De unde profesorul Armeanu era un om de știință, care supraviețuia astfel într-un mediu universitar destul de ostil, dar care încă aprecia o activitate bine susținută profesional, noul sef de catedră era exact opusul lui. Cunoștea o grămadă de oameni din lumea celor de la putere și știa să profite din plin de relațiile pe care le avea cu aceștia : noi aveam la catedră o dotare cu aparatură mai bună decât laboratoarele similare din Universitate și din Politehnică, era suficient să cer un aparat nou, să fac o hârtie că îmi era necesar pentru un contract și îl și aveam, pentru că Sefu’ il cunoștea bine pe directorul de la dotare din minister.

Pentru că veni vorba de contracte de cercetare, aici sunt multe de spus, mai degrabă rele decât bune.
In învățământul superior a început să se ceară, pe la începutul anilor 1970, ca activitatea de cercetare să se facă având ca obiect rezolvarea problemelor apărute în industrie. Respectivele cercetări urmau să se facă pe contract, beneficiarul fiind o întreprinere care avea ceva problemă ce trebuia rezolvată. Ideea în sine nu ar fi fost rea, dar cu aplicarea ei a fost cu totul altceva.
Deci : ori ce întreprndere primea o cotă de 2 % din buget pentru activități de cercetare, bani pe care era obligată să îi cheltuiască pe contracte. Așa dar, bani erau.
Prima problemă : unde mergeau acești bani ? O bună parte, la institutele departamentale de cercetări, dar câte ceva mai „scăpa” și spre învățământul superior, de regulă prin următorul mecanism : Profesorul avea doctoranzi din conducerea întreprinderii iar aceștia „plăteau” prin acordarea de contracte. Profesorul mai avea doctoranzi și prin conducerea institutelor departamentale de cercetări, care procedau la fel, prin acordarea de sub-contracte. Când spun „plăteau” o spun la propriu, deoarece, cel puțin la început, în anii 1970, o parte din banii de contracte reveneau ca prime celor ce elaborau lucrarea.
A doua problemă : ce calitate aveau lucrările efectuate pe bază de contract ? Sincer, erau foarte subțiri și cel mai adesea inaplicabile. Dar, întotdeauna, erau avizate de beneficiar și plătite. De ce ? Pe de o parte pentru că respectivul beneficiar era obligat să cheltuiască cei 2 % pe care îi primise pentru asta. Pe de altă parte, pentru că omul din întreprinderea beneficiară prin care se încheiase contractul nu putea să își supere conducătorul de doctorat. Uite așa, o mână spăla pe alta și toată lumea era mulțumită.
A treia problemă : printre cercetări, mai era și câte una bună. De ce nici ea nu se aplica iar rezultatele rămâneau într-un sertar ? Am aflat răspunsul la o petrecere, la Baia Mare, acolo unde un asemenea director-doctorand serba încheierea unei etape pentru susținerea tezei. Răspunsul pe care mi l-a dat la întrebarea de mai sus, pusă după mai multe pahare de vin (in vino veritas, nu ?), a fost edificator :
« Păi ce, sunt prost să aplic ce mi-ați dat ? Ia gândiți-vă : Când primești o cercetare în faza laborator (așa cum o dădeam noi), nu știi nici o dată dacă ea va merge la fel de bine și în fabrică (ceea ce era perfect adevărat). Si atunci ? Dacă merge, ori cum secția unde o aplic este afectată timp de cel puțin câteva luni de introducerea elementelor de noutate. In lunile astea, eu am numai necazuri. Iar la sfârșit, după ce am pus totul la punct, primesc o felicitare de la județeana de partid. Dar dacă cumva nu merge ? Ei bine, eu zbor din postul de director, pentru că am perturbat fără rost producția. In condițiile astea, nu merită să încerc !»
In acel moment, inginerul șef al întreprinderii, un băiat tânăr și extrem de inimos intervine și el în discuție:
« Aveți dreptate, nu vă amintiți că așa am pățit noi cu morile ?»
Care a fost povestea cu morile. In întreprindere, care se ocupa de prelucrarea minereurilor de aur din zonă, materialul extras din mină trebuia mai întâi sfărâmat, operație care consuma enorm de multă energie. Inginerul nostru citise undeva că suedezii puseseră la punct o modificare a tehnologiei, care aducea economii considerabile de energie. A încercat să introducă și la noi metoda, modificând mai întâi una din mori. A mers, au extins apoi la toate morile. Au raportat „mai sus” succesul, au fost felicitați, punct. Dar, peste nici două luni, directorul este chemat la partid și i se spune :
« Tovarășu’ , a venit o directivă de sus, trebuie redus consumul de energie !»
Omul nostru răspunde :
«Sigur, dar noi am făcut-o deja, acum două luni, cu morile...».
Dar ți-ai găsit !
«Lasă tovarășu’ aia a fost atunci . Noi acum trebuie să reducem consumul față de ce e azi ! »
«Bun, și dacă nu am fi raportat atunci inovația, nu era mai bine, aveam acum cu ce să scădem consumul»
«Era mai bine, dar ați făcut-o atunci, noi am raportat-o atunci, acum trebuie altceva , vă descurcați, e sarcină de la partid !»
Eu, naiv :
«Si cum v-ați descurcat ?»
Directorul, blazat:
«Ca de obicei, am raportat cu date aiurea, exact cum au vrut ei. Si a ieșit bine, toată lumea a fost mulțumită că sarcina de la partid a fost îndeplinită cu succes».
Dacă stau să mă gândesc bine, o asemenea stare de lucruri, bine cunoscută de toată lumea (exact ca în povestea cu împăratul gol pe care curtenii îl lăudau cât e de frumos îmbrăcat) a condus la înapoierea tehnologică a țărilor comuniste față de occident, una din principalele cauze care au dus la sfârșitul anilor 1980 la prăbușirea comunismului. In comunism nu exista noțiunea de concurență între diversele întreprinderi. Nici cea de faliment. Ca urmare, nimeni nu își asuma nici un risc, păstrarea statu-quo-ului era politica managerială care nu îți făcea probleme. Nu exista nici progres, dar asta nu era treaba directorului. Iar la nivel de sistem toți se minunau de cât de bine îmbrăcat era împăratul și cât de înțelept era Ceaușescu.
Că treburile mergeau într-o direcție din ce în e mai proastă a început să se vadă de pe la începutul anilor 1980.
In învățământ au fost o grămadă de schimbări, nici una în bine.
Nu s-a mai adus din import nici un fel de aparatură, nici substanțe.
Nu a mai intrat în țară nici o revistă de specialitate din occident : fără documentare, fără substanțe sau aparatura de studiu, evident nu mai putea fi vorba de o cercetare serioasă.
Nu am mai avut voie să publicăm în periodice din occident, decât cel mult cu avizul organului local de partid (dar care nu îl dădea, pentru că nu pricepea despre ce ai scris acolo și se temea că dușmanul imperialist ne va fura secretele !). In schimb, erau la mare preț brevetele de invenție. Singurul necaz era că un brevet era acceptat dacă tehnologic era funcțional, fără ca cineva să se întrebe dacă era și economic aplicabil.
Nu s-au mai făcut promovări, de nici un fel. Aici însă, merită făcută o paranteză:
Ultimele promovări s-au făcut prin 1980. La noi la catedră s-a scos la concurs un post de conferențiar, pe care s-au înscris doi candidați : o colegă, C.I., cu vreo 10...15 ani mai în vârstă bine decât mine, care nu publicase mai nimic, dar care fusese, timp de 20 de ani, cea care controla pe linie de partid un cămin studențesc și eu, care aveam un dosar doldora de lucrări științifice, dar, ce-i drept, mai deloc activitate politică. Argumentul că activitatea de partid nu i-a lăsat timp pentru cercetare, educația comunistă a studenților fiind, ori cum, mai importantă decât cea științifică, a avut căutare și colega mea a primit postul de conferențiar. Nici măcar seful de catedră, care mă voia pe mine, cu toate relațiile lui, nu a reușit să schimbe decizia : era o decizie politică! Am fost scârbit, dar nu mirat.
O altă decizie, pe care eu am resimțit-o din plin, a fost aceea că nimeni, ori cât ar fi vrut să muncească, nu avea voie la mai mult de trei salarii suplimentare pe an. Ceaușescu era obsedat de ideea că cineva s-ar fi putut, cumva îmbogăți; pentru el, bogăția personală și socialismul erau incompatibile!
Dar, aici, șeful meu de catedră a făcut dovada talentelor sale de a găsi soluții. Pe lângă contractele cu întreprinderile, mai exista un tip de contracte, despre care știa și la care ajungea însă foarte puțină lume : cele cu comitetele județene de partid. Județeana de partid, cel mai înalt for de decizie din fiecare județ, dispunea de niște bani cu care putea face contracte vizând studii de dezvoltare a județului. Dacă cunoșteai pe cine trebuie, primeai un asemenea contact, cu o temă cel mai adesea fantezistă. Eu am lucrat la o asemenea temă, care propunea ca județul Vâlcea să devină un concurent serios al departamentelor din sudul Franței, prin producerea de uleiuri aromate folosite ca materie primă pentru parfumuri, pornind de la flora spontană a județului. Dincolo de aspectul aproape comic al situației, asemenea contracte aveau și o parte bună, un secret știut doar de cei inițiați : pe aceste contracte se dădeau prime de trei salarii, dar care se adăugau celor trei luate de la facultate, pe cercetarea de acolo sau pe ore suplimentare ! Deci, obțineai trei plus trei salarii suplimentare. O să întrebați de ce am acceptat așa ceva, care era aproape o prostituție intelectuală. Răspunsul e simplu : eram foarte prost plătit (soția mea, cercetător științific la fel de prost), eram aproape săraci lipiți pământului ! Cred că am mai spus undeva, un strungar sau electrician cu ceva vechime, într-o fabrică, avea o leafă cam cât a mea și a nevesti-mi la un loc, plus o grămadă de prime. Da, dar ei erau parte din clasa muncitoare ! Toată istoria asta este o ilustrare a faptului că în comunism, ideea de egalitate era doar în propaganda de partid. In viața de zi cu zi, partidul știa foarte bine să își favorizeze oamenii.
Desigur, cel mai grav însă a fost faptul că nu se mai găsea de loc de mâncare (decât cu relații, pe care eu nu am știut nici o dată să le fac, cu atât mai puțin să le întrețin). Până în 1989, situația alimentară s-a agravat continuu și de fapt acesta a fost factorul imediat care a condus la căderea comunismului.
Eu aveam doi copii mici, care trebuiau hrăniți. Socrul meu, pensionar, se scula la 4 dimineața, se așeza la coadă (vara, iarna, tot anul) și eventual, pe la 4 după amiaza, se întorcea victorios acasă cu un pachet de 1,5 kg de carne, din care două treimi erau grăsime și oase. Dar ne bucuram și de asta. In piață țăranii nu mai veneau cu zarzavaturi și legume deoarece erau obligați să le vândă pe prețuri de nimic (nu trebuia încurajată nici o inițiativă privată, era contrară comunismului !), în magazinele alimentare zahărul și uleiul erau pe cartelă, iar altceva nu prea mai era în rafturi. Pentru ouă, cozile erau de 3...4 ore. Doar pâine se găsea, dar asta numai în București. Dacă plecai într-o delegație, trebuia să vii cu pâinea de acasă. Când aud acum pe câte unii spunând că atunci era mai bine, mă cutremur. Ori nu știu cum a fost, ori au uitat (dar oare se poate uita așa ceva ?) ori, cel mai probabil, obțineau ce le trebuia pe căi ocolite, mai mult sau mai puțin legale.
Tocmai când lucrurile se duceau, din ce în ce mai repede, de râpă, pentru mine a apărut o șansă. Algeria avea nevoie de profesori universitari. Cum eu știam bine franceza, mi-am depus candidatura. Treaba mergea așa : te înscriai la facultate la tine, apoi listele mergeau la securitate, pentru o primă aprobare. Dacă treceai, aveai o întâlnire cu delegația algeriană, mai mult ca să vadă dacă știai limba. După acceptul lor, treceai prin adunarea de partid, care îți dădea și ea o aprobare, practic formală, nu cred că a fost cineva, vreo dată, respins acolo. Nu mai țin minte dacă nu cumva îți mai trebuia și o aprobare de la centrul universitar de partid; dacă da, acolo aprobarea nu mai era evidentă. In sfârșit, făceai o școală specială, la universitatea de partid. Aici, dincolo de lecțiile politice, mai aflai și ceva lucruri interesante : clima, obiceiuri, tabu-uri. Dura cam o lună. Am mers cu plăcere, dar știți de ce ? In respectiva clădire (lângă statuia cu Leul, în Cotroceni, acum acolo este facultatea de electronică a Politehnicii), era și un bufet, tovarășii cursanți ai partidului trebuiau să și mănânce. Se găseau lucruri ne mai văzute în oraș, brânză, ba chiar și cremwurști. O lună de zile, copiii mei au mâncat bine, pentru asta merita să mergi și să ascuți ori câte tâmpenii.
După asta, o nouă aprobare de la Securitate , „viza de ieșire” din țară. [Pentru cine nu știe: de fiecare dată când voiai să ieși din țară, primeai, în ultima zi, pașaportul, e care era aplicată o viză de ieșire, pe care se specifica și destinația, nici vorbă să pleci unde ai fi avut chef]. După care, atunci când avionul se ridica de la sol, răsuflai ușurat (căci oameni întorși după ce se îmbarcau în avion, s-au mai văzut, dar o dată avionul în aer, nu mai era întors, sau măcar eu nu am auzit de așa ceva).
Eu însă, cu viza, am avut mari emoții. Este aici o istorioară, care arată și ea că totuși, Securitatea nu era infailibilă și că în cadrul ei informația circula rău. Iată despre ce este vorba :
Cu vreo trei ani înainte lucrasem la un brevet de invenție privind regenerarea antigelului uzat din motoare. Brevetul a fost considerat interesant de cei de la armată, care au decis să construiască o instalație mobilă de recuperare a antigelului. Prin primăvara anului când am plecat în Algeria, dar înainte să iasă aprobările, armata a solicitat pe cineva care să dea asistență la testarea instalației. Profesorul mă trimite pe mine. Până să înceapă testele propriu zise, se face toamnă, aprobările mele pentru Algeria erau de acum primite. Colonelul-inginer care testa instalația, un om foarte la locul lui de altfel, îmi spune :
« Maine de dimineață mergem la unitatea de tancuri de pe Vitan-Bârzești să testăm instalația»
Merg acolo, dau de un câmp imens unde erau garate câteva zeci de tancuri, poate 100, poate chiar mai multe. Traversăm la pas toată unitatea, ajungem la platforma cu instalația noastră, ne vedem de treabă. La prânz, colonelul meu îmi spune :
« Bun, aici am terminat. Mâine mergem la unitatea din Ghencea !»
Eu :
«Dar, domnule colonel (termenul de tovarășe se folosea doar în discuțiile oficiale sau cele de la partid), eu plec în Algeria. Dacă mă plimbați prin marile unități de tancuri din București, ăștia nu o să mă mai lase să plec din țară, o să zică mai știu eu ce de secrete militare.. »
Colonelul, hârșit de o viață în armată :
«Fugi dom’le de aici, la noi nu știe stânga ce face dreapta ! Te rog eu, vino și ajută-mă să rezolvăm treaba cu antigelul»
Si așa, vreo două săptămâni, am trecut în revistă toate unitățile de blindate și trupe motorizate din București. După care, în octombrie 1982, am plecat bine mersi în Algeria.

4. Viața în și după Algeria

Statul comunist român era disperat după valuta țărilor occidentale, așa numita „valută forte”. Industria românească nu fusese nici o dată realmente competitivă, agricultura colectivizată mergea din ce în ce mai prost, nu era mare lucru de exportat. Iar ce se exporta totuși, se făcea la prețuri foarte mici sau spre țări care nu plăteau nici o dată. O sursă de venituri, intens valorificată, era trimiterea de specialiști care să lucreze în străinătate, dar nu de capul lor ci bine înregimentați și controlați de stat. Se crease chiar o firmă specializată, Romconsult, care găsea asemenea piețe, de regulă în țările arabe, africane și în America Latină, și trimitea acolo specialiștii. Interesant era modul în care statul român beneficia de pe urma acestora : Exista un contract, prin care Romconsult oferea specialiști statului beneficiar, contra unei sume de bani în valută (sumă a cărei valoare omul trimis acolo, cel mai adesea, nici nu o cunoștea). Cel trimis era plătit de Romconsult, o parte cu lei, în România, o altă parte cu valuta țării respective, acolo, atât cât să nu moară de foame și în sfârșit, cu ceva valută forte care se depunea într-o bancă din România. Eu, de pildă, am fost plătit de statul algerian se pare, cu circa 6000 $ pe lună (atât erau plătiți colegii mei din alte țări, de pildă Polonia, care își încheiau ei contractele). Din acești bani, eu personal primeam :
- circa 2000 lei în România (care, calculați la cursul oficial de atunci însemnau cam 170 $, la cursul real de vreo cinci ori mai puțin);
- circa 1500 dinari algerieni acolo ( la cursul de schimb de atunci echivalentul a circa 400 $, dar dinarul nefiind convertibil, pe banii ăștia se puteau cumpăra la negru cam 100 $);
- 60 $ în România, depuși în bancă.
Faceți socoteala și veți vedea cât câștiga statul român.
Dar, pentru cei ce plecau, eu inclusiv, viața, acolo, comparativ cu cea din România, era (ca să folosesc un termen argotic), parfum.
In primul rând pentru că se găsea de mâncare, ceea ce, în România anului 1982, devenise o mare problemă.
Pe de o parte, Algeria, cu clima ei subtropicală, permitea două recolte de legume pe an, aveai permanent ceva proaspăt de gătit. Cum la ei nu exista agricultură de tip socialist, țăranii cultivau pământul și își vindeau legumele pe piață, deci se găseau. Fiind la Mediterana, se găsea și mult pește proaspăt.
Pe de altă parte, Algeria câștiga enorm din vânzarea petrolului (din care nu avea prea mult, dar avea totuși ce exporta) și a gazelor naturale, din care avea rezerve uriașe. Banii ce intrau astfel erau folosiți într-un mod foarte interesant : din ei se subvenționau produsele alimentare de import : făină, carne, lactate, produse care ajungeau pe piață la prețuri extrem de mici și în cantități îndestulătoare. Rezultatul era că o familie unde nu muncea decât tatăl (nici măcar foarte calificat, cel mai adesea) și în care trăiau 8...10 copii, avea din ce să trăiască. Implicit și noi.
Imi amintesc unul din primele mele drumuri la o măcelărie de acolo. In vitrina frigorifică, carne macră de vită (porc nu se vindea în Algeria, era interzis de Coran. Nimic nu e perfect). Cer o bucată, mi-o cântărește, o plătesc. Cer apoi un os cu măduvă, pentru supă. Măcelarul bagă o mână sub tejghea, scoate un os, mi-l taie în două, îl pune într-o hârtie și mi-l întinde.
Eu, nedumerit :
«Dar nu îl cântăriți ? Cât trebuie să vă dau pe el ?»
La care măcelarul, cumva jignit de întrebare, îmi răspunde :
«Domnule, eu sunt negustor de carne, nu de oase !»
După care îmi întoarce spatele și pleacă de la tejghea.
Plec spre casă, amintindu-mi un banc ce circula în România pe vremea aceea :
Inainte, pe firma magazinului scria Măcelărie și înăuntru era carne. Acum, pe firmă scrie Carne iar înăuntru este ...măcelarul.

Al doilea argument pentru care sejurul acolo a fost agreabil a fost acela că copiii o aveau pe mama lor care stătea acasă și se putea ocupa de ei, aveau Marea Mediterană la dispoziție, în care se putea face baie cam 6 luni pe an și școală (de fapt la început grădiniță, apoi școală) în limba franceza.
Cu școala a fost o problemă. In orașul unde am lucrat eu, Mostaganem, era o școală a serviciului cultural francez, (numită familiar L’Ecole Rose pentru că își avea sediul într-o clădire vopsită în roz) . Aici învățau toți copiii specialiștilor străini din zonă. Pentru copiii francezi, școala era gratuită. Pentru cei ai căror părinți erau din alte țări, se percepea o taxă, suportabilă pentru cine câștiga echivalentul a 6000 $ pe lună, dar prohibitivă pentru mine. Am vorbit cu directoarea școlii, i-am explicat în ce situație eram, femeia m-a înțeles și mi-a spus :
«Sigur, aveți dreptate ! Eu pot să vă obțin o scutire de taxă, dar îmi trebuie o adresă scrisă de la cine vă plătește, de unde să rezulte ce venituri aveți în Algeria. »
Când m-am dus însă la reprezentanța Romconsult, cei de acolo nici nu au vrut să audă de așa ceva.
«Cum o să vă dăm ? Nici vorbă ! E secret ! Pe cine interesează cum își plătește statul român oamenii de aici ? »
«Păi știți, școala, copiii, taxele...»
«Nimic ! Trimiteți copiii acasă în România, acolo se învață foarte bine ! »
Cinstit vorbind, nici nu mă așteptam la altceva. Dar nici să trimit copiii acasă nu voiam, doar pentru ei plecasem. Am găsit o soluție „românească”. Profitând de faptul că orele la universitate erau doar dimineața și de faptul că eu eram pasionat de fotografie (dar nu de apăsat pe declanșatorul aparatului foto cât mai ales de prelucrarea fotografiilor în laborator), m-am angajat, pe șest, la un fotograf din oraș, unde lucram „schimbul doi”. Cu banii luați de acolo, am putut plăti taxele copiilor, care au mers la școală tot timpul cât am stat în Algeria. A meritat !
Istoria asta are o urmare. La câteva luni după ce noi am ajuns acolo, Ceaușescu, se pare chiar el personal, a fost deranjat de ideea că copiii români sunt educați în școlile de acolo în spirit burghez. A dat deci ordin ca toți copiii să fie rechemați în România.
Dispoziția a venit verbal, dacă ar fi fost un ordin scris, ajungea urgent la Europa Liberă sau la vre-un alt post de radio anti-comunist și ar fi ieșit scandal. Evident, nimeni nu și-a trimis copiii acasă și atunci s-a recurs la „planul B”. Când veneai în concediu în România (o dată la 2 ani), copiii nu mai primeau viză de ieșire ! Noi am aflat la timp de treaba asta și, ca urmare, în toți cei trei ani jumătate de Algeria nu am călcat prin România.
Când am revenit în România, era în ianuarie 1986, fetița mea era în clasa a 3-a iar băiatul în 1-a. Ne-am dus la școala de cartier și am dus situațiile școlare primite de la Ecole Rose. Am fost trimis la minister. Acolo, mă primește un inspector, gras și cu un aer suficient. Ii arăt situațiile școlare, le aruncă cu dispreț :
«Ce-s astea ? Noi nu recunoaștem altă școală. De ce nu ați trimis copiii în țară să învețe aici ?»
Eu, făcând pe prostu’ :
«Dar n-am știut că trebuia...»
El, superior :
« Cum n-ați știut, s-a transmis la toată lumea dispoziția !»
Eu, făcând pe în continuare pe prostu’ :
«Nu am primit nici o hârtie...»
«Ce hârtie, tovarășe ? Vreți să spuneți că nu ați auzit ce trebuia să faceți ?»
Eu, de acum obraznic, fie ce-o fi :
«Da’ ce, tovarășe inspector, voiați să mă iau după vorbe ?»
Omul meu, după un «bine» spus în silă, trage o foaie de hârtie și scrie :
Eleva Ioana Băloiu va susține examen scris și oral la următoarele discipline :
- limba română și aritmetică, clasa I-a
- limba română și aritmetică, clasa II-a
- limba română, aritmetică și cunoștințe despre natură, clasa III-a.
Eu, de data asta contrariat „pe bune”:
«Dar, tovarășe inspector, nu credeți că dacă copilul ia examenul de clasa a III-a, înseamnă implicit că știe și materia de I-a și a II-a ?»
Răspunsul, scurt și dur :
«Nu ! Va face cum am scris eu !»
Si așa am și făcut.
Cu băiatul, care era în clasa I-a, a fost mai simplu, cei de la școală l-au considerat înscris de la începutul anului și absent în prima parte, nu mai știu pe ce motiv. Sigur, asta a costat ceva cafea, adusă din Algeria, cafea care în România se găsea doar pe valută, dar ce mai conta...
Obiceiurile dobândite sunt greu de schimbat. Iată ce i se întâmplă unei bune prietene , B.P., în 1991-93. Prietena mea avea o fată, Mona, elevă în clasa a X-a la Sf.Sava. Se scot la concurs, prin Ministerul învățământului, două locuri la un liceu european undeva în Italia, iar Mona îl câștigă pe unul din ele. Stă în Italia doi ani, termină liceul, dă acolo un bacalaureat recunoscut în toată Europa și vine acasă, să dea examen de admitere la facultate. Dar... surpriză ! Ministerul învățământului, cel ce o trimisese în Italia, nu îi recunoaște bacalaureatul de acolo și deci fata nu poate da admitere (căci bacul, la noi, se dăduse cu o lună în urmă). Mama, disperată. Mona, calmă :
«Mamă, stai liniștită . Eu ori cum am scris la câteva Universități din Statele unite, am deja aprobată o bursă la Universitatea din Carolina de sud. Din toamnă mă duc acolo, dacă ăștia de aici nu mă vor». Așa a și făcut, a terminat acolo Universitatea, a făcut și un master în economie la Harvard, lucrează, tot acolo, la una din cele mai mari firme de consultanță, prin România mai trece când și când.... Așa se pierd tinerii capabili, din prostia funcționarilor. Nu că asta ar fi singura cauză, din păcate.
Copiii mei au mai avut un avantaj în Algeria. Algerienii erau topiți după copii, chiar dacă aveau adesea cam 10 acasă, eventual de la două neveste (după Coran, ar fi putut avea până la patru; familii cu câte două existau frecvent, dar cu mai multe, eu cel puțin, n-am întâlnit). Totul pentru acești copiii era subvenționat de stat, asta fiind a doua destinație majoră a banilor luați de pe petrol : caiete, creioane, cărți, jucării, mult Lego, toate se găseau la prețuri incredibil de mici. Așa se face că, deși eu eram plătit cât șoferul Universității, ne-am întors acasă cu circa 100 de cărți (pe care , evident, le avem și acum) și un sac măricel plin cu piese de Lego.
Al treilea motiv pentru care pot să zic că Algeria a fost o perioadă bună a fost acela că, la Universitate, am avut o muncă agreabilă. Imi făceam norma didactică , și cam atât. Universitatea era mică și destinată formării studenților în primii doi ani de facultate. Biblioteca avea doar manuale pentru studenți, laboratoarele erau doar pentru lucrări practice, de activitate de cercetare nu auzise nimeni, dar, pentru acest palier, totul era nou, modern, se putea lucra bine.
Probleme au fost doar cu românii.
Corespondența era permanent citită. La un moment dat am primit un plic care pe față avea adresa mea dar pe spate un expeditor total necunoscut. Când am vrut să îl deschid, am văzut că de fapt erau două plicuri perfect suprapuse și lipite unul de celălalt. Evident securistul citise una din scrisori, a pus-o înapoi în plic, l-a lipit, a luat următorul plic, a repetat operația și la sfârșit l-a așezat peste primul. Si tot așa, teancul a crescut. Singura neglijență a ofițerului a fost că unul din plicuri a avut prea mult lipici și s-a prins strâns de cel de deasupra lui ! Ne-am amuzat, ce altceva puteam să facem ?
Eram atent supravegheați, cred că se raporta aproape zilnic ce făceam acolo. Dar, deși noi aveam o droaie de prieteni polonezi (cu care jucam bridge), italieni (părinți ai colegilor copiilor de la Ecole Rose), bulgari, francezi, nimeni nu ne-a cerut vreo dată socoteală. Nici nu prea ar fi avut cum.
Merită relatate aici discuțiile mele cu un medic francez, H., care preda biologie și lucra, în paralel, la spitalul din oraș. Omul nostru fusese un comunist convins (iar mai târziu am aflat că în Franța fusese exclus din corpul medicilor pentru că prescria rețete cu stupefiante din a căror vânzare Partidul Comunist Francez făcea rost de bani). Sigur că m-a întrebat cum e la noi. Eu i-am spus exact ce gândeam, era cu totul altceva decât crezuse el că va auzi de la mine și am avut discuții lungi ca să ne lămurim cum e de fapt (adică eu să îl lămuresc pe el !) Iată câteva exemple, care mi-au rămas în minte :
«La voi e bine, nu există șomaj»
«Nu este, dar eu, ca absolvent de facultate, am primit o repartiție obligatorie; nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să lucrez acolo. Mai nou, primul loc de muncă, atunci când termini facultatea, este la țară sau într-un oraș de importanță secundară.»
«Si dacă nu te duceai ?»
«Riscam închisoare pentru „parazitism”, în socialism toată lumea este obligată să muncească. »
....
«La voi e bine, toată lumea are casă, nu există oameni care dorm pe stradă. »
«O fi, dar știi că în anii 1950 s-au naționalizat casele apoi oamenii au fost înghesuiți câte o familie în fiecare cameră ?»
«A, e imposibil. Noi, francezii, n-am fi tolerat nici o dată așa ceva»
«Zău ? Cu trupele rusești pe stradă, puteai mișca ceva ?»
«Da, asta o fi fost în 1950. Dar acum, aveți fiecare o casă, nu ?»
«Avem, dar știi că iarna tot stăm toți într-o cameră, pentru că nu se dă căldură la calorifere ? Stii că dacă ai două case, de exemplu una primită moștenire, pe una ești obligat să o vinzi în termen de un an ?»
H. era el comunist, dar avea la Bordeaux două apartamente închiriate, care îi aduceau bani frumoși, nu prea i-a convenit ideea.
....
«La voi e bine, toți copiii merg la școală»
«Da, dar tu știi că un an, cât a fost Ioana la grădiniță, nu a învățat nici o poezie despre flori sau animale, ci doar despre cât de măreț e partidul comunist ?»

Ceea ce l-a convins că eu am dreptate a fost o poză dintr-un ziar franțuzesc, chiar în iarna 1985-86. In poză erau tarabele din Piața Amzei, goale toate. Doar pe una din tarabe era o jumătate de dovleac și o băbuță amărâtă și zgribulită care aștepta vreun client ca să îl vândă. Noi tocmai urma să revenim acasă și H., după ce îmi arată poza, mă întreabă :
«Voi chiar vreți să vă întoarceți acolo ? Asta e sinucidere ! Vă găsesc eu un rost în Franța»

I-am explicat de ce trebuia să ne întoarcem : sora mea lucra în Ministerul Geologiei. Dacă noi am fi rămas prin occident, ea se trezea detașată pe un post minor în cine știe ce fund de țară, foarte probabil într-o mină. Sora soției mele, inginer la CFR, responsabilă cu Mersul trenurilor, ar fi ajuns și ea impiegat de mișcare în vreo haltă de te miri unde. Nu puteam să nenorocim alte două familii... In plus, mai trăiam cu speranța că Ceaușescu va ieși cumva din scenă. Nu comunismul, eu recunosc cinstit că nu m-am gândit nici o dată că va veni un 1989. Dar un comunism de tipul celui din Ungaria sau Cehoslovacia ni se părea tolerabil. Si uite așa, am revenit acasă.
Era, în ianuarie 1986, așa cum de altfel ne așteptam, mai rău decât în toamna lui 1982, când am plecat. In casă, un frig cumplit. Pentru a face o baie, trebuia să te scoli la 5 dimineața, doar atunci curgea la robinet o apă cât de cât călâie. In plus, întreruperi de curent electric în fiecare seară, cam două ore. Să fie clar, întreruperi voite, nu pane datorate vreunei defecțiuni. Am primit cadou de la o colegă o baterie uzată de automobil, care nu mai putea să urnească un demaror, dar dădea destul curent cât să țină un bec de far auto în funcțiune două ore. Am cumpărat și un încărcător de baterii și așa, serile, copiii mei aveau lumină cât să își facă lecțiile.
De mâncare, mai nimic. Noroc cu cozile de o jumătate de zi, începute după miezul nopții, la care stătea socrul meu. Am mai avut o șansă : medicii, înțelegători (de fapt cam toată lumea ajuta pe toată lumea așa cum putea), mi-au dat o hârtie în care se spunea că diabetul meu necesită un regim special. Cu hârtia asta am primit dreptul ca, o dată pe lună, să apelez prin telefon o casă de comenzi. Discuția cu operatoarea de la casa de comenzi era de tot hazul. Nu spuneam eu ce ași vrea. Ea era cea care spunea ce are iar eu nu făceam de cât să spun, continuu, da, da, da. Din păcate, nu de foarte multe ori, dar, ori cum, era ceva. Imi amintesc că o dată ne-au adus o rață : noi nu mâncasem nici o dată așa ceva. Marinella, soția mea, s-a uitat la ea și a zis :
«La noi acasă mama nu a gătit vreo dată rață. Oare cum s-o face ?»
I-am răspuns că nici la mine acasă, ca copil, nu cred să fi mâncat vreodată rață. Dar, era singura carne, problema trebuia cumva rezolvată. Deci am propus :
«Pai, rață pe varză, așa se spune, nu ?»
Si rață pe varză a fost, varza fiind de altfel una din puținele legume care se mai găsea. Nu a ieșit o mâncare grozavă, rața era cam slabă, dar, ori cum, mai bine decât nimic...
La facultate am fost primit cu mirare. Pentru că nu călcasem în România trei ani și jumătate toți erau convinși că nu mă mai întorc. Dar, iată, eram înapoi și am fost acceptat ca atare. Seful meu de catedră, care acum era profesor consultant, spunea la toată lumea cu care ne întâlneam :
«Vă prezint un înapoiat ! » (ceea ce, semantic vorbind, era perfect adevărat, dar sensul unanim acceptat era : uite-l pe ăsta, e cam tâmpit, s-a întors).
Mergeam la facultate, dar cam degeaba, nici vorbă de cercetare, nu mai aveam nici un fel de substanțe, nici măcar pentru lucrările practice ale studenților.
Intr-o zi, am pățit o chestie care s-ar fi putut termina urât. Catedra noastră era la ultimul etaj al clădirii noi a ASE-ului, în față avea o terasă iar jos, pe str. Mihai Eminescu, trecea mașina lui Ceaușescu de acasă spre biroul de la Comitetul Central al partidului. Intr-o dimineață caldă și însorită, am ieșit, câțiva colegi, pe terasă, tocmai când, pe strada cu circulația blocată, trecea mașina individului. Cineva ne-a văzut și, în mai puțin de 5 minute, la ușa terasei apar doi gealați, care ne întreabă răstit :
«Ce-i cu Dumneavoastră aici ? »
Noi, nevinovați, pe bune :
«Păi e ora zece fără cinci, e pauză, am ieșit să luăm o gură de aer...»
«Atât ?»
«Păi ce altceva ?»
S-au uitat la noi, eram evident incapabili de vreo agresiune, de ori ce fel. Dar, în următoarea jumătate de oră a venit un mecanic și a sudat ușa. Si sudată a rămas până la revoluție.
Dincolo de asemenea excese de zel, toată lumea era scârbită de tot. Noi aveam, o dată pe lună, ședință de partid. Aici totul era degeaba, hotărârile se luau sus și veneau la noi ca dispoziții, formale de altfel. La aceste ședințe eu îmi scriam programele de calculator, era bine, 2 ore aveam liniște, nu mă sâcâia nimeni. Culmea e că pe banca de lângă mine stătea un băiat tânăr, despre care am aflat că era ofițerul de securitate detașat la ASE. Si el avea întotdeauna o carte, din care citea toată ședința.
Cu acest băiat am avut o singură dată relații „de serviciu” Mi se ceruse, în 1987, să pregătesc un curs nou, de protecția mediului. Cărți despre așa ceva, în România, nu erau, la reviste străine nu aveam cum să ajung. M-am dus deci la el și i-am cerut aprobarrea să merg la Biblioteca americană, care ființa în București, dar nu prwea putea intra nimeni fără vooie „ de sus” . Omul nostru îmi spune :
«Vă înțeleg, dar, îmi pare rău, nu pot să vă acord permisiunea.»
Apoi, amabil, adaugă :
«Dar, la bibliotecă este un domn care are aprobare să meargă acolo. Vorbiți cu el .»
Il găsesc pe bibliotecarul nostru, îi spun despre ce este vorba, îmi aduce o listă de titluri, aleg vreo trei cărți, apoi alte trei, tot așa.
La un moment dat, îi spun securistului :
«Stiți, colegul nostru nu e de specialitate. Lasati-mă să merg eu, măcar o dată, acolo, de mână cu el, să îmi aleg eu cărțile,vă promit că nu fac vreo prostie acolo.»
Răspunsul :
«Vă înțeleg, îmi pare sincer rău, dar... nu se poate !»
Tot cursul meu a fst făcut pe documentația pe care colegul filolog mi-a adus-o. Noroc că avea intuiție, am reușit să încropesc un curs acceptabil.


Mai rău era că în fiecare noapte se făcea de gardă la sediul de partid, ne venea rândul cam de două ori pe an, eram câte doi. Eu mă înțelesesem cu un coleg să mergem pe rând, ce dracu’ să facă doi oameni acolo ? A propos de aceste gărzi, trei istorioare.
Prima : într-o noapte, când eu dormeam liniștit pe o canapea, mă sună de la poartă că a venit un control „de mai sus”.
Bun. Mă scol, deschid ușa, apare controlul, un tip de la politehnică. Mă vede și, revoltat :
«Tovarășu’ dumneata dormeai !»
Era evident, se vedea pe ochii mei că eram abia trezit. Așa că îi răspund :
«Păi da, ce voiați să fac ?»
«Să stați treaz, să vegheați, să nu se întâmple ceva»
«Păi nu vedeți că am telefon ? Dacă se întâmplă ceva pe undeva, sunt anunțat, eu ori cum nu pot fi peste tot.»
«Hm ! dar colegul dumneavoastră unde este ?»
«Este în control la cămine !» Asta era o minciună sfruntată, dar nu avea cum să o verifice, de fapt cred că știa și el asta.
«Bine, dar să nu se mai întâmple să dormiți în gardă»
«Sigur, tovarășu’»
Nu cred că ajunsese la ușa de la intrare că eu dormeam la loc.
A doua istorioară. In decembie 1989, gărzile de la Partid au fost formate din două persoane și în tura de după amiază, de regulă femei sau profesori mai în vârstă. Vin eu seara, îi întâlnesc pe cei pe care trebuia să îi schimb și, așa, de făcut conversație, spun:
«Ce prostie, să ții aici doi oameni...»
Mi se răspunde, ironic, cu zâmbetul pe buze, de câtre un profesor în vârstă, un bucovinean domol și hâtru:
«Ei, tovarășu’ știți vorba aceea, paza bună păzește primejdia rea..»
La care eu, cam inconștient, dar știind bine că nu voi păți nimic :
«Da, dar mai e o vorbă : de ce ți-e frică nu scapi !»
Discuția s-a oprit aici, dar, la câteva luni după aceea, prin ianuarie 1990, de câte ori ne întâlneam pe culoarele ASE-ului, ne zâmbeam complice.
A treia, din fericire și ultima. In decembrie 1989, era evident că lucrurile se îndreptau spre căderea comunismului. Copiii mei erau, împreună cu Marinella, la salina de la Slănic Prahova, unde Ioana făcea un tratament pentru astm. Sejurul era planificat să se termine pe 22 decembrie și eu urma să mă duc să îi iau de acolo și să venim acasă. Cam pe 20 decembrie se dă dispoziție ca nimeni să nu plece din București. Deci, mă duc la secretarul de partid pe facultate, un tip tânăr și care chiar credea în misiunea lui cea înaltă și îi spun :
«Stiți, eu am doi copii mici, sunt cu soția la salină, pe 22 trebuie să plec să îi iau.»
«Da, sigur, mergeți.»
Dar apoi, că să fie sigur că totul e în regulă :
«Da’ nu aveți vreo funcție de partid la organizația de bază ? »
Absolut reflex, îi răspund :
«Hai, dom’le, eu sunt om serios.»
Abia când am văzut cum i se lungește fața mi-am dat seama că, de data asta, dădusem serios cu bâta în baltă și că s-ar putea să se termine rău. Norocul a fost că a doua zi Ceaușescu a căzut, odată cu el și puterea celor de la partid. Măcar pentru o vreme...


5. Anul1989, sfârșitul comunismului ?

Ultimele zile din 1989 rămân în mintea mea o perioadă extrem de confuză. Nu mă refer aici la faptul că au fost teroriști sau nu, ci la modul în care am reacționat la ceea ce se întâmpla. Am crezut că ne-am putea implica cumva în succesul revoluției, când de fapt totul se decidea mult deasupra noastră. Pot spune acum, după atâția ani, că am fost intoxicați într-un mod magistral. Nu știu nici acum de către cine, dar asta are oare vreo importanță ? Ceea ce are importanță este faptul că, dacă a fost o lovitură de stat care viza instalarea unui comunism cu față umană, obiectivele ei nu au fost atinse, am reușit, cu greu, dar am reușit să ne rupem de comunism. Din păcate, nu și de cei cu convingeri comuniste, care continuă să ne conducă și azi.
Partidul comunist a dispărut și asta a fost intr-adevăr un lucru bun. Dar oamenii care îl alcătuiau, nu. Nu mă refer la cei patru milioane de membrii de partid, ei nu au avut nici o dată nici o putere (dar reversul era adevărat : nu erai membru de partid, aveai o groază de uși închise în față). Mă refer la cei care avuseseră totuși puteri considerabile, oameni aflați în partid la nivelele aflate imediat sub Ceaușescu și alți vreo 10...20 de asemenea lui. Cu aceștia s-au întâmplat o serie de lucruri interesante, mai toate în favoarea lor.
Mai întâi, aproape toți, s-au proclamat anti-comuniști, argumentând că Ceaușescu i-ar fi trecut cândva, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, pe linie moartă. Cel mai bun exemplu este Ion Iliescu care, din secretar de județeană de partid, a devenit director de editură, o funcție cu un profund caracter politic. Măcar Iliescu a fost sincer, el s-a declarat disident, dar și-a susținut public, mulți ani după 1989, convingerile comuniste.
Apoi, tot Iliescu, cel care a preluat puterea imediat după căderea lui Ceaușescu, a lansat o politică foarte parșivă : Tara trebuie guvernată, deci să păstrăm structurile existente, ori cum Ceaușescu a fost singurul vinovat ! „Structurile existente” însemnau, de fapt, exact activiștii de partid din eșalonul II. Lumea a acceptat (mă întreb acum dacă ar fi putut face altceva) și iată-ne conduși tot de comuniști (din nou, prin comuniști înțeleg pe cei care, sub regimul comunist, dețineau realmente puterea, nu pe oamenii de rând, înregimentați, cu sau fără voia lor, în partid). Se cunoșteau între ei, se bucurau de sprijinul deplin al noii conduceri instalate în fruntea României, în scurt timp au preluat puterea politică și, mai ales, pe cea economică. Primul exemplu care îmi vine în minte este cel al primului președinte al televiziunii „libere”: Paul Everac, un scriitor comunist declarat, cel despre care se spunea, mai în glumă mai în serios, că după fiecare plenară a Comitetului Central al Partidului scria o piesă de teatru în care lăuda noile decizii luate.
Ceea ce este uimitor este ușurința cu care acești oameni s-au adaptat noilor condiții și au știut să se comporte ca și cum ar fi trăit din totdeauna intr-o societate „normală”. Iată câteva exemple :
Revoluția (îi spun așa pentru că, de fapt, nu știu ce a fost, dar oricum, a răsturnat un sistem politic) a fost în decembrie. In ASE, asta a coincis, mai mult sau mai puțin, cu încheierea primului semestru universitar. Sigur că, la economie politică, materia care, prin excelență, fundamenta economia de tip comunist, nu s-a mai dat examen. Mai mulți dintre noi (eu inclusiv) am propus ca materia să nu se predea nici în semestrul II, nu îmi puteam închipui că cineva ar fi putut preda bine ceva orientat la 180 de grade față de ce predase cu o lună înainte. Un coleg,. M.C., care predase din totdeauna economie politică, a susținut că el poate preda noua materie, fără nici un fel de probleme. I-am răspuns că eu, dacă mi s-ar fi cerut să predau un alt capitol al disciplinei mele, care nu se schimbase, tot ași fi cerut un semestru ca să îmi pregătesc noul curs. Nu am fost ascultat și singurul rezultat al discuției a fost că domnul M.C., din ziua aceea, nu mi-a mai dat bună ziua ! Nu că ași fi suferit eu prea tare pe chestia asta. Dar omul nostru, teoretician al economiei politice comuniste a devenit (și cred că mai este și azi) membru al partidului liberal, a fost (sau încă este) deputat, parcă și ministru la un moment dat.
Pentru că veni vorba de respectiva sesiune de examene, din ianuarie 1990, iată și o istorioară nostimă : In ASE se preda, până în 1989, un curs intitulat ceva de genul Istoria partidului comunist și a mișcării muncitorești din România. Sigur că, în prima ședință a noului consiliu profesoral, când s-a discutat despre sesiunea de examene care urma imediat, în ianuarie 1990, s-a spus că la acest curs nu se va da examen. Spre mirarea tuturor, studenții au protestat și au spus că ei vor să dea examenul. Explicația oferită de ei :
«Este drept că cursul se numea așa, dar domnul profesor ne-a spus că, pentru a înțelege istoria mișcării muncitorești, trebuie să cunoaștem bine și ce a fost înainte. Ca urmare, a început cursul cu dacii și, până s-a încheiat semestrul, abia a ajuns la Cuza Vodă. Zău că a fost un curs deosebit de interesant ! » Deci, cine voia să saboteze educația comunistă a studenților, reușea să o facă. Toată admirația pentru respectivul profesor !
O altă reconversie interesantă a fost cea a profesorilor de la catedra de socialism științific, a doua materie care fundamenta teoretic regimul comunist. Evident, materia trebuia eliminată. Dar ce să faci cu profesorii, doar nu era să îi dai afară, erau bunii noștri colegi, nu ? S-a găsit o soluție destul de elegantă, și care nici măcar nu a fost rea : S-a creat un curs de politologie, unde se predau noțiuni despre partide politice, alegeri libere, parlament, lucruri despre care în România de atunci se știau foarte puține lucruri.
Iată un alt exemplu de reconversie reușită: am avut la un moment dat un student, ajuns la facultate după ce fusese ani de zile activist al tineretului comunist. La sfârșitul facultății a devenit ofițer activ de securitate. Când l-am întâlnit, întâmplător, pe la jumătatea anilor 1990, mi-a spus :
«Da, am fost ofițer activ, dar n-am făcut poliție politică, am răspuns de securitatea aeroportului Otopeni» . Am motive să îl cred, cu atât mai mult cu cât, după venirea din Algeria m-am întâlnit pe Otopeni cu un fost coleg de acolo, un irakian. Legea ne obliga să raportăm la partid toate întâlnirile cu străini, ceea ce eu nu am făcut, deși, pe aeroport, l-am văzut pe fostul meu student care a trecut, m-a salutat discret și a plecat mai departe. E clar că nici el nu a raportat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci de faptul că fostul ofițer mi-a relatat că acum este un om de afaceri de succes!

In toamna lui 1990 au apărut primele universități particulare. Apariția lor e fost logică și bine venită. Statul comunist limitase drastic accesul la învățământul superior, numărul de locuri scoase la concursul de admitere era, în medie, cam de o zecime din numărul absolvenților de liceu din promoția respectivă. A mări numărul de locuri, imediat după 1990, nu era posibil, nu existau clădiri, bază materială. Universitățile particulare au răspuns, la acel moment, dorinței de a învăța a celor ce nu reușiseră la admiterea în Universitățile de stat. Interesant este însă altceva : toate universitățile particulare au fost înființate și conduse, cu un profesionalism academic uneori discutabil dar cu un profesionalism comercial absolut remarcabil, de foști activiști de partid de nivel înalt. Cei mai mulți dintre ei sunt și acum rectorii respectivelor universități. Relațiile lor cu cei din Ministerul învățământului, unde nu s-a schimbat de altfel mai nimic, le-au permis să treacă prin toate comisiile de acreditare instituite intre timp.
Poți să te întrebi de ce deviza, citată cu ironie amară de o grămadă de lume a propos de noii lideri economici și politici: la vremuri noi, tot noi! funcționează atât de bine.
Sigur, există structura, prieteniile vechi, numerele de telefon rămase în agende, toate astea au ajutat. Dar asta nu e suficient. Eu am o explicație, care mie îmi pare logică. Eu cred că există o categorie de oameni care, prin structura lor, doresc să fie lideri, tot așa cum există o altă categorie care doresc să se realizeze altfel decât conducându-i pe alții. Primii sub comunism, nu reușeau să ajungă lideri decât în cadrul structurilor comuniste, deci s-au făcut comuniști indiferent e-o fi fost în străfundul minții lor. După 1990, când au avut de ales , s-au orientat spre toate partidele și toate domeniile de afaceri. Ceilalți, nu au dorit atunci, nu doresc nici azi să conducă. Asta ar explica și lipsa de dorință a unor oameni cu totul remarcabili, profesional și moral, de a intra în politică. Cinstit, eu cred că dacă ar face-o, ar fi niște politicieni proști, pur și simplu nu poți face o treabă pentru care nu ai chemare !

Există, după mine, și un al treilea motiv pentru care vechii comuniști au reușit, cel puțin pe plan politic. In România, marea majoritate a votanților sunt cei cu o educație și o cultură minimă. Lor le era bine în comunism : Li „se dădea” o casă (nu foarte confortabilă, dar, era pe gratis, plăteau doar o chirie minimă), li se asigura o slujbă, chiar dacă nu își făceau bine treaba, aveau mâncarea asigurată, fie prin rudele de la țară fie dacă erau ei înșiși la țară, nu aveau de luat decizii majore. Deci partidele de stânga, cele care le promiteau cumva o prelungire a acestei stări comode, aveau și au încă succes.
Bun, dar cum se explică succesul foștilor comuniști care s-au instalat în partidele de dreapta, unde tot ei dețin funcții de conducere ? Ei bine, ei au profitat de cunoașterea „limbii de lemn” un mod de adresare familiar celor puțin educați, doar fuseseră crescuți pe limba asta de când se știu !

O ultimă dilemă aici : Cât va mai dura ? O teorie foarte interesantă, și zic eu, realistă, spune că, pentru fiecare om, sfârșitul lumii este momentul în care el moare. Ei bine, cred că pot afirma că, pentru mine, situația actuală, cu cei cu concepții comuniste la putere, va dura, din păcate, până la sfârșitul lumii.