„O zi superbă de vară. Soarele strălucește cu o intensitate incredibilă iar temperaturile vor atinge azi valori de 39° C. Mâine cerul va fi…”
- Cea mai jalnică prognoză meteo...
- Ely, o întrerupse tânara din meditație, la telefon! Te caută cineva. Te rog stinge și televizorul în drumul tău. Merci mult.
- Cu plăcere! Alo?
- Elisabeth Marshall? se auzi vocea de la celălalt capat al firului.
- Eu sunt. Cine întreabă?
- Numele meu este Grail Martin, inspectorul Grail Martin. Am fost însărcinat să anchetez crima de la Institutul Astronomic RosenBell.

#Acea zi a reprezentat începutul celei mai ciudate experiențe din viața mea. Singura dată când m-am temut într-adevăr de ceva. Un moment crucial, care mi-a demonstrat că sunt mai bună decât toți, sau poate doar mai norocoasă, un moment în care mi-am depășit toate temerile și am devenit mai încrezătoare în steaua întunecată ce mă ocrotește.#

- Înțeleg, afirmă Elisabeth după o scurtă pauză, cu ce vă pot fi de folos? Din câte știu, declarația mea a ajuns deja la Curtea Supremă din New York.
- Am fost informat de acest lucru, însă mi-ar fi de mare ajutor dacă aș auzi întreaga poveste chiar de la dumneavoastră. Credeți că ați putea să vă faceți timp să stăm puțin de vorbă, cât mai curând?
- O secundă, vă rog. Trebuie să-mi consult agenda.
- Cum doriți, încuviință inspectorul.
- Sue!
- Da, Ely! E vreo problemă?
- Spune-mi, te rog, când am un moment de respiro?
- Numai putin!

#Sue Cornwell, asistenta mea loială și, aparent, cea mai bună prietenă de atunci. Era o tânără superbă, de o finețe ce mă punea pe gânduri; părea să aibă o clasă socială cu mult superioară unei simple secretare. Habar n-aveam de ce alesese să lucreze tocmai pentru mine. Studiile ei o puteau propulsa într-o carieră de o mai mare amploare. Institutul meu era micuț, totuși. Suficient de mic să pot trece neobservată dar, de o importanță suficient de mare să-mi poată oferi o credibilitate desăvârșită în fața creditorilor și a lumii întregi. Sue a avut o oarecare contribuție la înflorirea institutului. Datorită organizării ei perfecte, fără nicio greșeală, faima noastră a crescut și am planat în fața creditorilor ce aveau să ne finanțeze proiectele fără a se uita la bani. Știa să paseze și chiar să marcheze la momentul potrivit. Inteligența îi era completată de un corp de prințesă arăbească. Fusese încununată cu doi ochi albaștrii, ce ii făceau concurență oceanului însuși, iar părul, mai negru negru ca ochii infernului, era mereu îngrijit și deseori prins într-o coadă în creștetul capului, asemenea faraoanelor din Egiptul Antic.#

- Mâine după întâlnirea cu Thomas Jarre, finanțatorul organizației „Neil Armstrong Junior”, ai 2 ore libere, începând cu ora 14.30, o anunță tânăra. La 16.30 trebuie să fii la sediu să te ocupi de alegerea noului personal al laboratorului de cercetare grafică. Alt spațiu mai ai doar peste o săptămână. Te interesează?
- Nu, merci! E suficient. Alo? Mai sunteți pe fir domnule Martin?
- Da, aici sunt.
- Ok, atunci rămâne totul pe mâine. Vă pot acorda doar o ora din programul meu, la 15.00. E singura variantă, dar cred că e în interesul amândurora. Săptămâna viitoare bănuiesc că este prea târziu.
- Da. Aveți mare dreptate. Mâine este o alegere bună. Spuneți dumneavoastră locul.
- Cafeneaua „Wallstreets November” de pe bulevardul Crossroads.
- Este perfect! Acum, vă rog să mă scuzați că v-am răpit din timpul prețios, dar datoria mă cheamă. O zi bună în continuare.
- La fel și dumneavoastră, inspectore.

#Am închis telefonul, posedată, parcă, de un sentiment macabru. Întreaga zi am fost dată peste cap, însă am evitat să las asta să se vadă. A doua zi, emoțiile începuseră să mă macine. N-aveam idee ce se întâmplase cu al meu calm infinit. Am mers la întâlnirea cu Thomas Jarre, un bărbăt cu totul dezagreabil, însă plin de bani și interesat de noul nostru proiect de cercetare. Din fericire nu se lăsase influențat de zvonuri și crima ce avusese loc în institut nu îi strămutase dorința de a ne finanța. Nu știu exact cum a decurs totul, eram cu gândul în altă parte. Tot ce-mi amintesc e că am semnat un contract ce, am observat ulterior, era foarte avantajos.
Afară era o căldură copleșitoare, soarele împungea cu razele sale usturătoare și întreaga atmosferă era încărcată. Nu mi se părea doar, ci chiar așa era. Nu-mi mai suportam hainele, deși bluza semi-transparentă era aproape inexistentă iar fusta era atât de subțire că la simpla atingere se putea face franjuri. Pantofii mă terminaseră iar bijuteriile parcă erau pietre de moară în jurul gâtului și degetelor. Și pentru că lucrurile nu puteau să meargă decât din rău în mai rău, am intrat într-o groapă cu una din roțile mașinii și nu am reușit să ies de acolo mult timp.
Din fericire nu am întârziat, deși inițial mă gândisem că ar fi de preferat să fac asta. Am ajuns la timp și am fost plăcut impresionată și de punctualitatea inspectorului dar, în egală măsură, și de aspectul acestuia, foarte îngrijit de altfel. M-a invitat galant să mă așez la masa lui și m-a privit intens în ochi vrând parcă să-mi citească gândurile. N-am încercat să-mi ascund privirea pentru că știam că astfel i-aș fi dat de bănuit ci mi-am menținut poziția fermă, adâncindu-mă la rându-mi în ochii lui căprui. L-am sfidat pe tot parcursul interogatoriului, emoțiile si presentimentele dispărând pe măsura ce privirile ni se intâlneau. M-a fermecat cu ținuta sa acadamică, iar razele soarelui iși făcuseră culcuș în păru-i de un negru macabru. Ora a trecut fulgerător de repede, însă a fost spus tot ce era de spus. N-am omis niciun amănunt și declarația mi-a fost impecabilă. Îmi învățasem povestea pe de rost, n-aveam cum să dau greș. Spre final m-a surprins totuși cu o întrebare, din claustrarea căreia, neatenția putea să mă împiedice să mai ies.#

- Ați spus că la ora 22.00 priveați cometa studiată de „Cassino”, asa e?
- Întocmai, afirmă Ely.
- Ați mai văzut-o în acțiune până acum? întrebă inspectorul cu un aer complice.
- Nu. Din păcate, cu ceva timp în urmă, institutul nu avea suficiente resurse pentru un echipament adegvat observării la o asemenea distanță. Doar de câteva luni am primit o finanțare care ne-a permis ceea ce inainte consideram lux.
- Interesant, spuse bărbatul părând să cadă pe gânduri în timp ce-și mângâia inconștient bărbia. Sunt tare curios câți metri de gaz și praf stelar a lăsat cometa în urma ei de data asta? La televizor au dat diferite numere statistice, însa nu sunt convins de veridicitatea acestora. Presupun că dumneavoastră ați măsurat-o. Din moment ce vă permiteți studierea ei nu cred că ați fi ratat o asemenea ocazie.

#Din fericire, nu am căzut în capcană. Astronomia face parte din viața mea de când mă știu, astfel că, deși îmi fusese imposibil s-o studiez personal până atunci, cometa nu-mi era deloc străină, interesându-mă de fiecare dată de recenziile despre ea.#

- Întrebare capcană, careva să zică. Ori asta, ori nu sunteți prea bine informat. Buletinele de știri nu aveam cum să dea astfel de statistici din moment ce cometa prezintă un straniu fenomen: acela de a nu lăsa în urma ei decât o coadă minusculă și nimic altceva. La simpla observare a unui privitor, nu se poate remarca nici măcar că este vorba de o cometă, coada ei neputând fi văzuta cu ochiul liber, și oricum știriștii nu prea dau doi bani pe evenimentele astronomice. Nu-mi amintesc să fi vazut vreun reportaj cu privire la acest subiect.

#Astfel i-am închis definitiv gura și din momentul acela mă puteam considera liberă de orice fel de suspiciuni; am respirat ușurată. Anchetele au continuat și în lunile ce au urmat. Între timp eu mi-am văzut de treabă. Am mai avut ocazia să mă întâlnesc cu Grail. Mi-am spus că e mai bine să fiu informată direct de la sursă de demersurile anchetei. Am urmat pașii unei vechi zicătoare: „Þine-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape”. Zece luni au trecut pe nesimțite și misterul crimei subite nu fusese elucidat încă. Grail era cu nervii la pământ și m-am gândit că poate, dacă reușesc să-l mai relaxez puțin, câștigul ar fi fost cu siguranță de partea mea. Am devenit din ce în ce mai apropiați în timp ce-mi exprimam deznădejdea de a descoperi adevăratul făptaș. Disimulam teama pentru propria-mi viață și el a picat în plasă. Destul de repede a ajuns sub cearceafurile mele, mâncându-mi practic din palmă. Credea fiecare cuvânt spus de mine și părea fără voință în fața mea.
Povestea a mai durat câteva luni, până când neatenția m-a făcut să greșesc. Am călcat strâmb și teama că aveam să fiu prinsă m-a acaparat din nou. De data asta atacasem un seamăn de-al lui, un prieten. Mi-a jurat că voi înfunda pușcăria, fără să știe că cel pe care-l căuta era în fața lui. Râdeam în sinea mea, însă mici fiori de teamă nu-mi dădeau pace. Făcusem ceva greșit. Lăsasem urme și asta nu era bine. Îmi pierdeam îndemânarea, nu știam cum să-mi revin. Încercam să nu las disperarea să mă acapareze. Norocul și-a făcut și de data asta datoria și am scăpat ca prin urechile acului. Am încetat să mai ucid o perioadă, deși simțeam o nevoie nebună de a vedea sânge, de a-l simți prelingându-se suav pe mâinile-mi albe. O baie de sânge nu mi-ar fi satisfăcut setea mistuitoare ce mă cuprinsese.
Vrând să uit pentru o vreme de adevărata mea fire de asasin, m-am adâncit în muncă, făcând cât mai multe proiecte pentru institut. Cu ajutorul finanțării lui Thomas Jarre am reușit să ne perfecționăm întreg cabinetul de cercetare, fiecare departament având absolut toate aparatele cu tehnologia la zi. Singurul segment care rămăsese neglijat, intenționat, fusese securitatea. Așteptam cu nerăbdare ziua când aveam să dau din nou lovitura... și acea zi a venit. Un avocat dezgustător, respingător mi-a propus să mă culc cu el, pentru a-mi acorda autorizația necesară institutului pentru funcționarea în termeni legali. M-am înfuriat. Am răbufnit. Trecuse prea mult timp de când setea de sânge îmi uscase venele, îmi învinețise dorințele, mă sufocase în tăcere. Îl vedeam dezbrăcându-se cu o poftă nebună de a mă poseda. Privirea lui diabolică m-a înspăimântat. Când și-a dat pantalonii jos am pretins că vreau să-l ajut. I-am scos cureaua cu o plăcere disimulată. L-am îmbrățișat cu o silă fără margini întorcându-l cu spatele, l-am cuprins cu acea curea, ridicând-o din ce în ce mai sus, până la gât... și am strâns. Mă desfătam cu sunetele sparte produse de durerea lui, urletele disperate îmi provocau fiori de plăcere, mă încântau și-am strâns, până ce a încetat să se mai zbată. I-am privit fața umflată. Se înecase cu propia-i limba. Am râs ironic și i-am tras o palmă cu toată puterea mea. Unde era atotputernicul avocat acum? Sub ce fuste se mai ascundea? Sub cele divine sau sub cazanul iadului? Nu mai conta, ochii-i ieșiți din orbite se învinețiseră, așa că am profitat de ultimele scurgeri de sânge și i-am tăiat un deget. Aveam o manie: să culeg mici „suveniruri” de la victimele mele. Din locul unde fusese degetul, firișoare de lichid roșu, se scurgeau lipsite de viață. Am privit pentru ultima dată corpul inert ce se întindea la picioarele mele. Mi-am spălat mâinile în sângele sacru al răzbunării și m-am îmbătat cu fericirea produsă de propria-mi nebunie.
L-am îngropat la marginea orașului, după care am cercetat apartamentul în amănunt, curățându-l meticulos, încercând să șterg orice urmă ce ar fi putut să mă încrimineze. Suvenirul căpătat de pe urma ultimei nebunii, l-am pus într-o cutie ce-și făcea veacul în fundul fals al dulapului. M-am dezbrăcat de bluză, aruncând-o pe unde am apucat, după care m-am trântit în pat și am adormit fericită. Spre marea mea uimire nu a durat mult până la descoperirea cadavrului. Am fost puțin dezamăgită de propria prestație însă, m-am gândit că nu era vina mea că se găsiseră tocmai atunci să facă o noua clădire la marginea orașului. A urmat altă surpriză: Grail fusese numit să investigheze și această crimă. Nu m-a interesat. Ancheta asupra institutului aproape că se estompase. Iar legăturile dintre mine și avocatul acela grețos erau vagi, el trecând ulterior și pe la alte institute, ca abia după aceea să vină să-și ceară plata. Și-a primit ce merita, mă gândeam.
La două zile de la descoperirea cadavrului, Grail m-a invitat în oraș. Era deprimat. Teancuri de cazuri nerezolvate atârnau de gâtul lui, șefii îi suflau în ceafă și tot mai multe nopți erau pierdute fără să găsească vreo soluție. Mi s-a confesat ca un copil. Mi-a venit milă de el. L-am adus în apartamentul meu minuscul și i-am pregătit o gustare. Nu mai mâncase de câteva zile. L-am lăsat câteva momente singur, intrând să-mi fac un duș. Când am deschis apa un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Mi-am dat seama că ceva se întâmplase. Am încercat să stau mai mult timp la duș pentru a nu da de bănuit. Am închis robinetul, m-am învelit într-un prosop și am luat arma ce-o țineam ascunsă în dulăpiorul din baie. Am ieșit cu zâmbetul pe buze. I-am văzut fața frământată de chinuri și plină de îndoieli, atunci mi-am dat seama de greșeala ce-o făcusem. Lăsasem dulapul deschis și bluza ce-o purtasem în seara ultimei crime zăcea aruncată și plină de sânge pe ușa dulapului. Nu puteam să nu admir inteligența lui, căci reușise să dea până și peste cutia mea plină cu suveniruri. Mă privea înfiorat. A încercat să mă întrebe ceva, însă l-am fixat cu privirea, dorind să-i transmit toate gândurile ce le aveam atunci. Ochii i s-au mărit, descifrându-mi parcă intențiile și fără să mai aștept vreun moment, am scos arma și am tras. Un val de sânge s-a așternut pe albul prosopului pătându-l complet. Am plâns. Pentru prima dată m-a durut, pentru prima dată mi-am dat seama că există ceva în mine... Mi-am permis câteva minute de răgaz, privindu-l cu nesaț, în ultimele lui clipe. Sângele-i curgea pe colțul gurii; era de un roșu atât de intens... se zbătea să mai rămână în viață, însă suflul voia să-l părăsească. Încerca cu disperare să-mi zică ceva. L-am ignorat. I-am mângâiat fața palidă, admirându-i liniile fine ale pielii, i-am șters cu grijă sângele ce-i colorase buzele atât de dulci și l-am privit până ce, sleit de puteri, a cedat în fața morții, lăsând-o să-i smulgă și ultimele fărâme de viață. I-am închis ochii, mâna-mi parcă devenind mai grea ca niciodată, l-am învelit într-un cearceaf bleu și l-am tras până la mașină, asigurându-mă, ca de fiecare dată, să nu fiu văzută. Am mers ceva timp cu mașina, nu pentru a-l ascunde cât mai departe – nu spusese nimănui că fuseserăm amanți pentru că nu voia să-și riște postul, deci eram asigurată – dar trebuia să mă obișnuiesc cu noile sentimente ce păreau să facă ravagii în mintea-mi bolnavă. Treceam prin noaptea pustie fără să realizez cât de departe ajunsesem. Când m-am trezit din visare, am frânat brusc. Am oprit motorul, însă nu am coborât din mașină. În jurul meu cântecul greierilor persista, devenind o ocară, o mustrare. Nu mai suportam. Am coborât și am scos cadavrul din portbagaj. L-am aruncat în primul tufiș ieșit în cale și am plecat cât am putut de repede fără să mai privesc în urmă. Am ajuns acasă și în adăpostul patului am vărsat lacrimi de sânge. Eram ca o pisică ce-și lingea rana. Într-un moment de nebunie am vrut să-mi pun capăt zilelor, însă ceva m-a împiedicat. La colțul canapelei am remarcat o bucățică de hârtie. Era o carte de vizită. Pesemne îi căzuse lui Grail. Am vrut s-o arunc, dar numele mi-a atras atenția. Credeam că aș fi putut pleca fără să mă uit în urmă și nimeni nu ar fi bănuit nimic. Se pare că mă înșelasem. Cineva mă dusese de nas și pentru asta trebuia să plătească – cu orice preț.#

- Sue! Ești aici?
- O secundă Ely. Vin acum.
- Te aștept.
- E vreo problemă?
- Sue... porți doliu?
- Aaa, nu. E doar o ținută lejeră pe care am hotărât s-o port azi. Tu ai vreo treabă cu mine acum? Mai am de aranjat niște acte și...
- Nu, nu. Fă-ți treaba în continure! Nu mă lua în seamă. Eu oricum voiam să plec. Voiam să te anunț că azi nu mă mai întorc. Îmi iau ziua liberă.
- Ok, aprobă ea bănuitoare.

#Devenise agitată. Am privit-o și i-am zâmbit ironic. Am dat să plec, dar mi-am mai întors o dată privirea spre ea.#

- Ai grijă azi. E foarte cald afară și ești îmbrăcată în negru. În plus nu știi niciodată când se fisurează vreo țeavă de gaze și cum tu fumezi...

#M-a privit dezolată, dar nu a mai zis nimic. Mă urmărea pierdută cum dispăream în spatele umbrelor ce învăluiau institutul. Spre ieșire i-am urat lui Mark, supraveghetorul, o zi bună și am mers încontinuare. M-am apropiat de una din conductele de gaz de lângă poartă și am aruncat în treacăt un chibrit. Un mic foc a început să mocnească, întețindu-se cu fiecare clipă ce trecea. M-am urcat în mașina și am apăsat puternic accelerația. În spatele meu s-a auzit o bubuitură puternică. În oglinda retrovizoare se reflecta culoarea portocalie a focului ce înconjurase întregul institut. Mi-am pus ochelarii de soare și am călcat mai tare accelerația. Am plecat fără să-mi mai pese, aruncând pe drum mica hârtiuță ce-i căzuse lui Grail, pe care scria un singur nume: Sue Cornwell, detectiv particular.#