E târziu, iar coperta cărții devine din ce în ce mai grea. Iritat și confuz, o trântește pe jos. “Ce nevoie am eu de mercur, de jupiter, de salpetru și de sulf?” Se ridică nervos, și se îndreaptă către geam. Ploua drept și rar. O ploaie de vară. Citise undeva că un anumit ordin de călugări tibetani se antrenau numărând picăturile de ploaie ce cădeau pe creștetul capului lor. Erau convinși că dacă le vor număra pe toate, în decursul unei vieți… vor atinge Nirvana. “Nu cred să fie atât de simplu.” Se îmbracă și iese pe ușă afară... Avea o casă rămasă de la bunicii săi, casă în care, de altfel, se și născuse… nu demult.
Din depărtare ea părea sprijinită de munte… Era locul în care se simțea cel mai bine. Orașul îl sufoca în ultima vreme… și vroia să trăiască sub cerul liber, precum dacii lui iubiți. Locul era înconjurat de păduri dese și verzi iar lui îi plăcea ploaia. Profită de ocazie să mai numere câteva picături… Munții îl ascundeau de restul lumii.
Se ducea acolo singur, și rareori vorbea cu vecinii aflați, totuși, la o relativă depărtare. Își închipuia că așa se trăia în timpuri imemoriale. Atunci când oamenii trăiau în spirit. Nu locuiau grupați, unii lângă alții, în diferite așezământe… ci dispersați, pe tot globul. Nevoia de comunicare nu exista… căci erau, toți, în legătură cu conștiința universală. Aglomerările de oameni egoiști, credea el, creează o tensiune energetică asupra pământului… secătuindu-l. Oamenii la care se gândea el, participau la crearea și susținerea energiei pământului, și, implicit, a universului.
Uitându-se cu drag la munții din jurul său, îi considera un fel de baterii de energie. Se gândea că există un motiv anume pentru care dacii trăiau în special în zonele muntoase. De fapt și-ar fi dorit să se nască în acele vremuri. Să trăiască și să cunoască acele mistere pierdute în negura timpului. Bunicul său îi povestea adesea despre strămoșii săi. Acei oameni bravi, care se bucurau când mureau fiind convinși că vor renaște, mai glorioși.
Îi plăcea să cutreiere văile și dealurile din apropiere… imaginându-și cum ar fi arătat acele locuri acum mii, sau chiar zeci de mii de ani. Noaptea stătea, adesea, uitându-se către cerul înstelat, care prin locurile acelea era deosebit de clar. Își închipuia că dacă s-ar fi uitat îndeajuns de mult la astre, ar fi început să se miște… descriind înțelesuri ascunse. În fapt… de mic copil manifestase o afinitate specială pentru misterele de orice fel.
Ploaia îl calma… și îi dădea speranțe. Număra picăturile de ploaie și simțea că se apropie, încet, de cer. Se plimba printre copaci și i se părea că aude vocea ploii. Îi cânta un cântec străvechi. Îi cânta despre iubire, despre zei și despre cuvinte… Știa că natura cuprinde toate tainele universului. Răspunsul tuturor întrebărilor sale era peste tot în jurul său. Și în frunza din copac, și în cea de pe jos, și în cea din aer… În fiecare picătură de ploaie, în fiecare zbor de albină… Răspunsul era peste tot în jurul său… dar lui îi lipsea înțelepciunea de a-l înțelege. Se gândea, adesea, ca însăși ființa lui… era o parte din răspuns.
Siguranța pe care i-o dădea știința asta era aceeași care îl ducea, deseori, în pragul nebuniei. Dar de data asta avea să fie altfel. Nu vroia să mai gândească… Vroia doar să simtă. Vroia să se lase cuprins de răspuns. Nu vroia să mai caute, vroia să devină una cu căutarea. Să devină însuși întrebarea și răspunsul. Reflecțiile ii veniseră pe moment… de îndată ce văzuse o omidă suspendată de o frunză.
Se gândea la ea ca la un învățăcel ce urmează a fi inițiat în marele ordin al naturii. Este cu adevărat o creatură remarcabilă. Nu reușea să își contenească admirația față de această micuță vietate. Își începe viața ca o formă larvară… inferioară. Este urâtă și umflată. Se mișcă cu greutate, nu vede bine și mănâncă aproape întruna, aducând prejudicii naturii. Din pricina asta, nu dorește nimeni să o vadă. Dar… la un moment dat, nu se știe de ce, omida hotărăște să se schimbe. Să devină mai bună. Și începe să mediteze închizându-se într-o frunză… formând o crisalidă. Ea cunoaște adevărul universal valabil… După o perioadă, odată ce e mulțumită de transformare, ea părăsește lăcașul în care a ars sinele său impur, și își ia zborul. În acel moment e deja un Inițiat.
Tânărul se apropie timid de coconul în interiorul căruia se desfășura o lucrare de-a universului. Se așează pe iarba umedă, cu ochii ațintiți spre el. Ploaia îi încălzea spatele. Se gândea ca a judecat greșit, tot timpul ăsta… Nu trebuie să caute răspunsuri… ci să le aștepte. Își trage picioarele în poziția lotusului, își îndreaptă spatele și închide ochii. Începuse să numere picăturile de ploaie... urcând, în gând, spre cer. După un timp, auzea un alt glas al ploii, de data asta mai melodios, plin de speranță. Îi cânta despre răbdare. Prin fața ochilor minții îi treceau, pe rând, imaginea unei furnici care ducea un bob de grâu în spinare, o albină încărcată cu polen, un păianjen țesându-și cu grijă pânza…

În scurt timp aerul se răcise și își aminti de cât de schimbătoare sunt lucrurile. Se gândea la toate, în timp ce ploaia îl udase până la piele. Dar nu mai simțea. Era adâncit în contemplări… Vedea cum toate lucrurile formează un întreg, cum toate lucrurile sunt reprezentări ale aceluiași lucru… ale gândului primordial, de la care a pornit totul. Auzea, din depărtări, susurul izvorului ce îi înconjura casa. Sunetul acesta îi evoca timpul… Ea este mereu aceeași și la izvor și la revărsare și între cele două puncte. Este mereu aceeași apă. În același mod, timpul este mereu același. Trecutul și viitorul sunt manifestări ale prezentului. Doar privind viața prin cele trei dimensiuni poate cineva să îi înțeleagă rostul.
Se gândea la toate acestea când ploaia se oprise. A realizat abia după un timp că în jurul său era liniște… încă mai număra picăturile spiritului. Simțea cum spațiul din jurul său se lărgea, incluzând și pâraiele, și pădurea, și munții devenind un amalgam difuz, neconturat. Casa se micșora și se îndepărta. Se simțea plutind, însă nu îndrăznea să deschidă ochii. Încerca să își imagineze unde s-ar fi aflat… dar îi venea în minte numai imensitatea cosmosului. Deschide ochii, timid.

Prima senzație pe care o simte… este una de imponderabilitate. Încerca să caute un echilibru, dar în scurt timp își dă seama că nu are centru de greutate. Abia apoi capătă senzația de vid. Se afla într-un vid, imens, infinit și întunecat. Încerca să respire, dar nu reușea. Încerca să îi cuprindă marginile, întinzându-se, dar nu putea. Nu știa ce să facă. Deodată, însă, parcă după un veac de așteptare, aude un glas venind din interiorul său. “Umple vidul” îi spuse vocea.
Încerca să își aducă aminte de lucrurile pe care le știa, dar nu putea. Nu îi mai rămăsese decât conștiința, pură, primordială. Nu avea decât să imagineze… Simțea nevoia de lumină, multă lumină, și și-a imaginat mulți aștri luminoși în jurul său… Acum vedea lumina, o simțea patrunzand-ul, incalzind-ul. Era acum o conștiință luminată, gândea el. Ce să facă cu atâta spațiu, imens și nesfârșit? Ar fi trebuit să îl umple… Dar cu ce? Începuse să înțeleagă că orice gând ar fi avut s-ar fi materializat… și începe să experimenteze. Unele gânduri erau folositoare.
Preocupat de intenții creatoare ce se materializau într-o realitate nebănuită, a simțit, deodată, la o distanță de nedescris, o prezență stranie. Era un punct luminos. Dar era străin de el… Descoperise că putea simți orice în întinderea aceea fără sfârșit. Mai mult, întinderea ii părea a fi doar o extensie a sa. Dar asta era ceva diferit. Nu înțelegea de când, de unde și cum apăruse. Se obișnuise cu stranietatea situației... Se concentrează intens asupra lui. Îl sondează cu atenție… și descoperă o alta întindere fără margini, dar plină de lumină, închisă ca într-o cochilie goală. Lumina semăna cu a sa, însă ea exista independent de o sursă. Era o lumină pură și deosebit de puternică. Se întreba ce rost are și cum de exista, acolo, fără ca el să fi voit asta. Se juca cu el, îl cântarea. Se hotarateste sa îl lase unde l-a găsit, deocamdată. Avea să revină la el.
Încerca să își amintească ce a fost înainte de vid. Avea unele senzații vagi însă renunțase să se mai preocupe de asta. Crease diferite realități, care se suprapuneau și se pătrundeau. Iar înăuntrul lor experimenta. Crease diferite forme și simboluri și se juca cu ele. Observa cum interacționau, cum se loveau și se spărgeau. Iar din ele apărea altceva. Îl încânta recurenta situației.
Tot gândindu-se, la un moment dat, își pune o întrebare. Ce anume îi condiționa existenta? Cum se face că există? Concomitent cu desfășurarea gândului, punctul luminos se materializează lângă el. Iarăși punctul luminos. Îl dă, ușor, deoparte. Nu se simțea pregătit pentru orice ar fi însemnat acesta.
Realizase, într-un târziu, că putea să se miște în libertate, oriunde, și oricât de repede ar fi vrut. Survola cu plăcere peste toate gândurile sale, și le măsura. Le găsea bune. Dar simțea că îi lipsește ceva. Simțea că îi lipsește o dimensiune importantă. Chemase la el toate gândurile… și le analiza. Spera să găsească vreun indiciu asupra ceea ce uitase. Își dădu seama că lipsea ceea ce el însuși avea. Conștiință, viață. Îi plăcu realizarea asta. Începuse a reflecta la ea.
Din nou punctul se materializă lângă el. Întrezărea o legătură subtilă intre gândurile sale și existența punctului, dar nu concepea un alt plan în care aceasta se manifestă, exterior celui în care se aflau. Ceremonios, emite un gând către punct. Aștepta să vadă rezultatul.
Nu sesiză nicio schimbare, nici în el, nici în jurul său și nici în punct. Și îl dătu deoparte. Abia după o vreme începuse să se gândească la ce se întâmplase cu gândul său, direcționat fiind, gând care până atunci se materializa instant. Deodată punctul luminos s-a lărgit. A simțit asta ca pe o îngustare a planului său. S-a postat în fata punctului… consternat. Încerca să analizeze toate implicațiile posibile ale acestei întâmplări. A conchis că dacă ar emite gânduri constant către punct acesta ar sfârși prin a-i distruge creația. Nu știa ce ar fi însemnat așa ceva, însă găsea că nu era potrivit. Aruncase punctul luminos departe, peste o infinitate de gânduri… însă tot îl simțea, acolo, undeva, în depărtare.
Între timp, crease numeroase simboluri și elemente pe care le combină după cum i se părea potrivit. Păstra ceea ce era bun, iar ceea ce era nepotrivit îl transformă în altceva, mai potrivit… Obținuse astfel o mare varietate de lucruri care îi plăceau și pe care le modifica în continuu. Se hotărî să își creeze lui însuși un astfel de simbol. Contură o formă izvorâtă din sinele său și intră în ea. Fiindcă el era plin de lumină, își trase un înveliș mat, peste el. Să păstreze căldura în interior. Acum se gândea că seamănă cu micuțul sâmbure din depărtările de nedescris. Îi plăcu realizarea asta.
Își modela întruna forma pe care o numise corp. Își făcuse brațe, mâini și degete pentru a se juca cu gândurile sale manifestate. Își făcuse picioare pentru a se plimba pe întinderile pe care le născuse. Era prima oară când asociase un simbol unui alt simbol. Și hotărâse să denumească toate lucrurile care izvorâseră din gândurile sale.
Numai că, de la o vreme, începuse să îl frământe un alt gând. A creat atâtea lucruri, iar din interacțiunea lor au reieșit altele, noi. Existau atâtea lucruri, unele pentru altele și unele din altele… iar el era unul singur.
Se concentra, acum, încercând să creeze un altul ca și el. Dar nu apărea nimic. Se concentra iarăși. Nicio schimbare. Încerca să modeleze, din diferitele corpuri pe care le avea la îndemână, ceva asemănător sieși. Clădea un corp. Acesta se plimba de colo, colo… însă la primul contact cu alt corp, se dezintegra. Se gândea că poate îi trebuie și lui lumina. Prinde șapte aștri și în jurul lor clădește un alt corp. Dar căldura emanată distruge repede, fragilul înveliș. Încerca fel și fel de metode dar, mereu, corpul se destrăma. În urma lui rămânea doar praf. Praf, care, de îndată lua altă formă. Străbătea astfel, singur, nemărginitele întinderi pe care le crease și le umpluse cu gândurile sale. Se concentra tot mai mult asupra unui singur gând…
Oare exista ceva mai mult decât tot ceea ce crease și reprezenta el? Ceva inifinit superior lui? Se întreba cum s-ar fi manifestat o astfel de entitate, dacă el însuși era capabil de atâtea lucruri. Atunci a început să devină curios. Nu mai fusese curios până atunci… și îi plăcea provocarea asta.
Își lărgise sinele atât de mult încât cuprindea dintr-o privire tot ceea ce crease… însă tot nu putea cuprinde cu brațele, spațiul în care se desfășura. Alerga la nesfârșit dar nu ajungea nicăieri. Se hotărâse să creeze alte lucruri, care să umple până la refuz spațiul. Se gândea necontenit la fel de fel de forme și simboluri pe care le amesteca, le schimba, le preschimba iar apoi le modela și le denumea. Crease în neștire… zămislise legiuni de corpuri și de obiecte și de forme și de simboluri, care la rândul lor au generat alte mii de legiuni. Însă nu sesiză nimic diferit în jurul său. Avea aceeași senzație de întindere nemărginită.
Ceva, totuși, se schimbase. În sinea lui. Începuse să obosească. Nu mai găsea aceeași satisfacție în creație. Se plictisea văzând întruna și întruna numai extensii de-ale sale. Se gândea să încerce ceva diferit. Dar nu știa ce. Nu îi venea nimic în minte. O eternitate stătu așa, prins în letargie… Nu crease nimic… Însă, pe nesimțite, rațiunea își făcuse simțită prezența. Iar în decursul unei eternități o exersase până la gradul de ars immortalis. Cu ajutorul rațiunii despicase absolut tot ceea ce crease până atunci pentru a descoperi esența lucrurilor, acel ceva ce îi scăpase. După milenii întregi raționa că nu a ajuns nicăieri… însă cunoștea absolut toate procesele care au prins forma prin gândul său și se metamorfozasera în nenumărate altele. Cunoștea cu meticulozitate fiecare particulă indivizibila din întreaga sa creație. Dar esența tot îi scapa. Credea că trecuse de ea, credea că intrase prea adânc…
Dintr-o dată, se gândi să își disece corpul. Zis și făcut! Ieșise în afara sa, și îl sfărâmase în mii și mii de bucățele… lumina se disipase, între timp. În urma sa, rămăseseră pe pământ doar vestigiile unui măreț lăcaș. Acum era ca la început… o conștiință. Plus rațiune. Nu îi convenea forma asta abstractă. Și își creă un alt corp, pe care îl ocupă de-a întregul.
Era nemulțumit de sine. Simțea pentru prima oară asta, și nu îi plăcu. Căută cu rațiunea să înțeleagă ceea ce se întâmplase cu el. Hotărâse să își disece sinele abstract. A căutat o modalitate prin care să facă asta… dar nu a reușit. A petrecut iarăși o eternitate în considerații filozofice asupra situației sale. Pe măsură ce clipele treceau, devenea din ce în ce mai nemulțumit, și mai confuz… pentru ca presimțea că i se apropie sfârșitul. Nu înțelegea cum ar fi fost posibil așa ceva. Nu exista nimic care ar fi putut să îi facă rău… decât el însuși. Și nu ar fi lăsat să se întâmple așa ceva.
A încercat după un timp să contempleze la ideea de nonexistența a sinelui sau. Nu reușea nici asta... căci ar fi inseamnat să se anuleze singur. Iar asta nu se putea. Devenea din ce în ce mai neliniștit. Chemase, iarăși, toată creația la picioarele sale. Stătea și le analiza pe fiecare în parte. Unde greșise? A umplut cît a putut, vidul… ce îi mai rămânea de făcut?
Începea să mocnească un alt sentiment în sinele său. Unul nou, dar teribil. Era furia. Simțea că muncise în van, ca irosise eternități fără niciun rost. Furia se întețea, alimentată de neliniști. Stătea și contemplă la fiecare corp, fiecare simbol. Pe toate le analiza cu rațiunea, și nu descoperea nimic. Furia creștea.
Ajunse într-un final la una din replicile sale… stătea cuminte, rezemată de o stâncă. Peste puțin timp avea să se sfarme. Asta pateau replicile sale… iar din praful rezultat, reieșea o alta replica. Se îndreaptă molcom către el și se așează pe stâncă. Avatarul său, cel fad, se întoarce și îl atinge… prefăcându-se pe loc în praf. Întâmplarea asta, nu înțelegea nici el de ce, îl înfuriase foarte tare.
A adunat toate replicile la un loc și le zdrobise fără prea mult efort. Îi făcuse plăcere. Nu mai simțise de mult timp acest lucru. Și nu îi părea rău. Adunase apoi câteva simboluri și le frământase laolaltă. Plamadise un alt eu de-al său. Îl distruse și pe acesta. La fel făcuse și cu altele…
Distrugea în neștire tot ceea ce crease de-a lungul multor întinderi nemăsurate de timp… Și îi făcea plăcere. În jurul său totul se transforma în praf… dar nu mai renăștea nimic, nu se mai preschimba nimic. În curând era înconjurat de întinderi deșertice. Vântul pe care îl crease pentru a-i curata mâinile creatoare, de praf, acum crea dune de nisip. El, mărețul creator, era, preț o clipă, invidios pe propria sa creație, vântul, că putea crea asemenea forme. El nu se mai simțea în stare, nu mai vroia să creeze… ci doar să distrugă. Asta era pasiunea lui acum.
Rațiunea nu îl mai ajută, nu mai avea ce să disece… Alerga și scotocea peste tot. Nu mai găsea nimic de distrus. Totul, în jurul său, era nisip și praf. Asta și aștrii luminoși… I se părea că s-au mai stins.

Rotindu-și privirea asupra nesfârșitelor întinderi plate și prăfuite avu impresia că vede ceva în depărtare. Se îndreaptă încet, dar lacom… Apropiindu-se ceremonios, realizează că descoperise punctul luminos… Îl cuprinde o bucurie fără margini… dar pătată de puțin sadism ascuns.
Îl găsește jumătate îngropat în nisip. Îl ridică și îl ține în palmă... E călduț. Observă că propriul său corp este întunecat în comparație cu punctul luminos. Și odată cu asta, realizează că nu iși mai poate părăsi corpul. Nu se mai poate desprinde de el. Se simțea captiv iar asta îl înfuria și mai tare. Își scoate rațiunea din teacă și începe să sondeze, iarăși, punctul luminos. Dar de data asta îl orbește. Nu îi mai poate suporta strălucirea. Cade la pământ, îndurerat. Se afla iarăși înconjurat de vid... dar data asta îi este captiv. Nu are unde să fugă... e acum, prizonierul propriei sale creații, pe care nu o mai poate distruge...
Vântul își face treaba liniștit, mutând dunele când aici, când colo. Acoperind mărețul creator, puțin câte puțin. Trezit dintr-un somn adânc, se ridica, și încearcă să se miște. Își aduce aminte, vag, de libertatea de odinioară. Acum e orb, obosit și încarcerat. Cotrobăie așa, în neștire, multă vreme. Ar fi dorit să se izbească de ceva, de orice. Dar nu mai rămăsese nimic. Mergea aiurea, reluând, în memorie, tot ceea ce se întâmplase. Calculă, plin de regret, toate gesturile și gândurile pe care le avuse. Era încă furios...dar pe sine. Singur se adusese în starea asta. Nu avea pe cine să învinuiască decât pe sine.
Se oprise din mers. Stătea culcat, pe nisipul rece. Nu mai simțea căldura aștrilor de multă vreme. Probabil că se stinseră și ei. Își amintea cum odinioară, orice gând al său se materializa... Îi era ciudă pe sine. Renunțase a se mai gândi la asta. În timp, vântul mișcase dunele de nisip încoace și încolo la nesfârșit. Până când, el, dispăruse aproape de tot, sub nisip. În urma frigului corpul sau împietrise... și nici nu observase asta. Semăna cu un vestigiu al unei civilizații demult apuse...

Prin negura timpului și a spațiului... vântul mișcase nisipul, și odată cu el punctul de lumină, o eternitate și jumătate, prin vastele întinderi fără de sfârșit. La un moment dat... punctul luminos, în mișcarea sa ciclică, prin marea de nisip, se oprește. Dăduse peste un corp împietrit, din vremuri imemoriale. Înăuntrul său, dormita adânc, o conștiință.
Lângă unica sursă de căldura din acel plan existențial... relicva se încălzește treptat. Căldura străpunge învelișul adamantin și ajunge până la conștiința. Aceasta... învăluită în căldură, se dezmorteste cu greu. După atâta timp... uitase ce se întâmplase. Amintirile îi reveneau încet și liniștit, susținute de căldura ce îl înconjura. Se simțea odihnit. Își recapăta o oarecare senzație de mobilitate și cu puțin efort, revine la suprafața pământului. Þinea în palmă... punctul luminos.
Era încă slăbit... iar frigul era greu de îndurat. ținea punctul aproape de el, ghemuit. Retrăia vaste întinderi de timp... începând cu ultimele amintiri, încercând să ajungă cât mai adânc. Se resemnase cu soarta să, și simțea că, în curând, își va încheia existența. Vroia să își amintească totul, măcar o dată, să retrăiască pentru ultima oară...
Ghemuit, în frig, și își numără amintirile. Punctul îi era acum drag. Regreta faptul că nu a înțeles niciodată însemnătatea sa... nici măcar acum. După atâtea întinderi de timp... regretul acesta era singurul sentiment care îl mai încerca. Era un regret sincer... izvorât din adâncul său. Þinea punctul în palme... și deși nu îl mai vedea... își aducea aminte de strălucirea lui din vremuri uitate de timp. I se părea ciudat ca, deși atâta vreme s-a scurs, nu mai rămăsese decât el – conștiința întrupata – și punctul luminos.
Exact în momentul în care gândul acesta lua formă, își aduse aminte, că odată, demult, tare demult, a emis un gând timid către punct iar acesta crescuse puțin... O rază de speranță pătrunse în închisoare. Încerca să emită un gând către punctul luminos. Nu reușea... simțea greutatea închisorii sale. S-ar fi dat bătut... s-ar fi predat în liniște somnului etern și liniștitor. Dar speranța prinse a viețui în sinea lui. Era ca o lumină... dar dureros de slabă. Se concentra asupra speranței, iar aceasta creștea încet, foarte încet... dar sigur. Se concentra din răsputeri, dar îi era greu. Carcasa rigidă îl apăsa.
Ghemuit și înfrigurat... ajunge la o decizie. Ridică punctul luminos la nivelul buzelor sale vineții și îl înghite... Nu știa ce va însemna asta. Odată ajuns în sinele său, punctul luminos se contopește cu speranța. Și arde și mai puternic. Înflăcărat de această nouă forță, își concentrează, cu toată energia rămasă, toate gândurile și simțirile, amintirile și trăirile către acel punct din interior lui. Putea foarte bine să însemne sfârșitul său... Dar chiar și așa, ar fi fost o eliberare. În orice caz... faptul era consumat.

Însă... ceva nesperat a avut loc. Punctul luminos a început să crească, și creștea în continuare. Creștea atât de mult încât la un moment dat corpul pietros și vânat a fost ars în întregime de căldura degajată. El – conștiință – se abandonase complet în voia luminii. Rațiunea pierise demult... nici nu iși amintea cînd. Reușise să se elibereze... iar acum era din nou luminos și plin de căldură. Acum înțelegea că lumina aceasta provenea din alte planuri, create de alte entități, mult superioare sieși. Era din ce în ce mai încântat pe măsură ce se inunda și se contopea, în același timp cu acea lumină feerică și pură.
Lumina creștea în continuare, acoperind întinderile de nisip, reclădind tot ceea ce el distrusese... și în același timp însuflețind toate corpurile, simbolurile și elementele. Cu un ultim gând, emis către punct, el înțelege în sfârșit, că acel punct neînsemnat de mic era ceea ce căutase dintotdeauna... și a fost mereu în preajma sa. A zâmbit în sinea lui și s-a contopit pe de-a întregul cu lumina.

Tânărul nostru stătea întins pe iarba verde, plină de rouă... Se trezise încet și complet odihnit... cum nu mai fusese de multă vreme. Razele soarelui îl gâdilau discret. Pesemne că obosoeala îl doborâse, și, cândva în timpul nopții, adormise. Visul îi era încă proaspăt, în minte. Fusese mult prea real...
Se uita înspre ramura copacului... Omidă era deja un Inițiat. Avea să ducă o viață scurtă... Poate murise deja. Dar realizase o rotație completă. Îi lăsase și un cadou... Întinde mâna către coconul deschis și scoate cele câteva fire de mătase din el. Le bagă în buzunar cu grijă și pleacă îngândurat spre casă.
Intră în camera sa, ridică tomul de pe jos și se așează în fotoliu. Număra, cu privirea aruncată pe fereastră, către ceruri, picăturile sufletului său...

“Mercur, Jupiter, salpetru și sulf...”