Constantin se trezi dintr-un somn adânc, tinând în brațe o tânăra frumoasă cu forme proeminente. Pe părul castaniu al acesteia, o rază strălucitoare de soare,prevestea o zi frumoasă. În adâncul celor două suflete,izvoare de iubire reverberau puternic. Privind-o cu afecțiune pe tânăra frumoasă, Constantin cu chipul său concentrat, emana emoții intense. Tragând plapuma galbenă peste ei,primele ore ale dimineții, avură ca sursă de inspirație, nebunia dragostei lor. În stomac, Constantin simțea fluturași vioi, dornici de joacă, care se invitau la dans, pe ritmul muzici create din nebunia vorbelor sale pline de tandrețe , care se infiripa adânc in urechiile tinerei.Trăiri intense, pline de viată, de fericire, demult nemaiîncercate, explodau acum în capul lui, ca niște artificii spectaculoase, aruncate pe bolta cerului, cu menirea să impresioneze si să culeagă aplauze.
Luându-si rămas bun printr-un sărut aruncat de pe vârful degetelor, Constantin porni înspre casă imbătat de fericire. Trecu vioi, aproape în pași de dans, printr-o mulțime de oameni de toate vârstele: posomorâți, triști, oameni sătui de atâtea si de atâtea. O copilă frumoasă dar ințepată, se arăta invidioasă in sinea ei, pe acest tânăr care radia de atâta fericire.Privindu-l pe Constantin, un intelectual cu părul cărunt, se intreba dacă-i vorba oare doar de o fericire trecătoare, de moment, se gândea ca poate ar trebui sa-l urmarească ca să-și răspundă la întrebare, dar nu indrăzni. Tânărul lunecă mai departe pe stradă, savurând din plin starea euforică care-i umplea inima de emoție si-i făcea trupul să vibreze puternic. Ce fată minunată!, își spunea el, gândindu-se la noaptea precedentă, in timp ce își privea zâmbetul strălucitor ieșind în evidență din vitrina prăfuita a unui magazin. Incă de când pornise spre casă, ca descătușată din lanțuri de foc, mintea-i zburase printre rafturile imaginației. Scotocind după ingredientele necesare creării unei lumi cu decoruri de vis, in care Constantin în diferite ipostaze ca un fel de erou in ochii iubitei lui, se infructa pe indelete din plăcerile vietii. Fiecare pas il făcea acum mai puternic si mai increzător. Izvoare de energie pozitivă, se revarsau din trupul său, năvălind peste sufletele incarcerate care se chinuiau să urce din josul străzii. In acel moment, tot ce-l inconjura, avea pentru el un aer plăcut.
In timp ce păsea agale pe trotuarul larg si impânzit de oameni, pe partea cealaltă a străzii, un nor mare de praf se izbea lovind violent, ferestrele unei clădiri mari și albe. Privirea lui matură fațada clădirii. Era sediul firmei unde lucra. Fereastra in spatele căreia Constantin presta zilnic o muncă dificilă, reusea sa-i capteze in mod deosebit atenția.O privea lung,deznădăjduit. Un nerv ascuns zvâcni puternic sub buzele sale fin conturate, facându-le să tremure. Deodată se simțea gol pe dinăuntru. Totul in jurul lui părea ostil si străin.Nimic nu amintea de vraja ce insuflețise totul cu atât de puțin timp in urmă. Cu capul puțin plecat,trecu mai departe păsind cu nesigurantă in josul străzii. Nu-și putea infrâna sentimentul neplăcut care incepea să-i otrăvească
interiorul. Mintea-i scotocea din nou rafturile imaginației. Doar că de data aceasta, cauta armele necesare distrugerii acelei lumi cu decoruri de vis.
Cotind-o încet la stanga,blocul în care locuia,se lăsa vazut în spatele a doi plopi biciuiți de furia vântului. Deși era obișnuit cu frecventele si bruștele sale schimbări de spirit, astăzi Constantin simțea o neliniște mai ciudată si mai apăsătoare. Scăldându-se într-o stare de spirit depresivă, acesta se indeletnici să-și propulseze mintea departe in căutare de noi înțelesuri. Pe masură ce mintea i se aprofunda în necunoscut, Constantin începea să-și piardă simțul realităti. O amețelă surveni brusc acompaniată de bătăi puternice ale inimii. Palid ca un cadavru si coplesit de spaimă, Constantin se aseză pe o bancă din lemn. Luptându-se cu toate necunoscutele care-i survolau prin creier, incerca disperat să-și dea seama ce se intâmplă cu el.
Mai bine de o jumătate de oră, Constantin șezu pe acea bancă din lemn. In cele din urmă, batăile inimii reveniră la normal, facându-le loc frisoanelor care-l făcură sa dârdâie de frig. Ochii săi de un albastru intens, priveau căscati in gol. Când se ridică de pe bancă, o amețeală puternică ii făcu capul să vâjâie. Se simțea ciudat și nu reusea să-și dea seama ce se intamplă cu el. Parcă fiecare lucru in parte, avea acum ințelesuri ascunse. In toată această ciudățenie, tânjea după tot ce era normal, după tot ce-i fusese dat pană in acel moment să inteleagă. Gândul că poate “innebunise" precum anumiți scriitori pe care-i admira, il inspăimânta.
Drumul pană la scara blocului I se păru lung si obositor.