poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1818 .



Codrin - II -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-12-01  |     | 



Fusese iarnă lungă și hămesită de nămeți. Ilarie era ca un lup prins într-o capcană, din care știa că nu va ieși, decât atunci când firul de iarbă va despica iar lumina. Cutreiera pădurea și doinea din fluier. Se plecau sub streșinile de nea poalele copacilor și veverițe arcuiau pe trunchiurile sticlind de gheața ce se împoleise în miez puternic de iarnă. Ilarie își cânta dorul pentru ochii aceia, pe care nu-i mai putea uita. Trecuseră peste el anii, cum lama grea a plugului brăzduiește adânc neputința pământului și niciodată nu simțise în ferestrele sufletului zbaterea de aripi a iubirii. Se gândea la acest sentiment ca la ceva străin lumii prin care cutreiera el, deși mergea la nunți, la cumetrii, vedea pe fața nunilor lumina tainică a însoțirii, dar până în inima lui nu ajungeau decât rămășițe de sentiment, cioburi de speranță, fâșii de vis pe care el știa că nu va putea nicicând să-l țeasă...Acum însă suferea. Suferea ca un câine și se trăsese pielea pe el, de ai fi zis că ținea posturile alea mari toate la un loc, necurmate.
Își aducea acum aminte, când se dusese pentru prima dată la moș Cosoambă, omul ce despica apele cu busuiocul și ghicea destinele în carte și bobi argintați. O făcuse mai mult, așa, din joacă, dar întotdeauna joaca de om mare are în ea și un rod de înțelepciune. Cătase mântuire la mersul zodiilor, fiindcă nu înțelegea de ce el, bărbat chipeș, nu poate struni iubirea, ca s-o poată fura într-o noapte tainică din ochii vreunei fete din mărginimea Branului și s-o aducă stăpână peste prispa sa veșnic singură și tăcută. Avram Hegheduș și alții de leatul lui îi spuseseră că poate are legate cununiile, dar el nu credea în eresuri și taine din bătrâni. Crescuse pe sub munte și se îmbogățise cu toate comorile ascunse ale pădurilor și socotea că nu mai are nevoie de altă avuție. Dar uneori, când era singur, simțea tristețea cum îl cutreieră cu glas de colind. Poate de aceea în inima lui nu răsunase niciodată clinchetul de clopoțel al bucuriei. Când intrase în casa moșului, simțise așa, ca o adiere de aer necuprinsă vreodată de hambarele plămânilor lui, obișnuiți numai cu tăria de aer din înaltul muntelui. Era un miros încropit de busuioc și iasomie, tare plăcut pentru sufletul lui trist. O liniște între lucruri bătrâne ce se strecura duios pe sub cămașa gândului. Se așezase sfios pe o laviță și îl privea pe moș Cosoambă cu atenție. Era un bătrân respectat peste coama muntelui, în sate care-i simțiseră mersul bobilor și profețiile înalte. Dar el tot nu credea că bărbatul din fața sa poate desluși poteca destinului pe sub vremi. Și, cu toate astea, căutase sprijin și răspuns la întrebările lui, aici, lângă Stânca Cerbului, unde moșul își avea hotar.
- Ilarie, nu credeam să te primesc vreodat’ ca oaspete, îi spusese moșul, privindu-l cu tărie în ochi. E semn că ai alunecat în întâmplare fără leac, de ai bătut calea până aici...
- Moș Cosoambă, câteodat’ omul vine la fire, și caută, și nu se lasă, până ce nu află...Mi s-au răstălmăcit în vise drumurile viitoare și la capătul niciunuia nu am zărit iie și altiță...
- Vezi tu, Ilarie, întotdeauna catrința și marama trebuie dorite de sufletul de bărbat...Și, cum eu te știu nedeprins cu astfel de doruri, nu mă sparii de faptul că nici nu o să-ți apară la drum de seară vreodată...Deci, vrei să deschidem cartea cerului, nu? Să citim adânc în ea, cu înțelepciune și pregetare?
- Apăi, de-asta am îndemnat căluțul prin coclauri până la dumneata...
Moșul întețise focul în plita bătrânească și un gângurit de vreascuri abia născut începu să împrăștie arome de lemn proaspăt prin cămăruță. I se părea lui Ilarie că era iar copil și că stătea la vorbe de tâlc cu moșul său, cu Filipaș Streja. Învățase de la el ce este lumea și cum să te urci în ea, de vrei să-ți fie caleașcă de drum plăcut, sau cum să alergi după poștalionul vieții, prin glod și praf ca un nimeni venetic. “Soarta stă în podul palmelor tale și sub chepeng de minte iscusită”, obișnuia să spună moșul lui. Bătrânul ghicitor în stele deschise o carte uriașă, pe coperțile căreia soarele și luna se alergau printr-un câmp de astre pâlpâinde. Apoi, moșul scoase dintr-o desagă peticită de ani un mănunchi de iasomie aspru mirositoare, un pumn de boabe de orez alb-gălbiu, un furcoi de lemn, cioplit la mici dimensiuni, și apoi îl întrebă pe Ilarie:
- Ai vreun nume de copilă ce ți-a ferecat vreodată rosturile respirației, ți-a aplecat cumpăna inimii...?
- Nu, tocmai asta este, că niciuna nu mi-a picat tăciune la inimă până acum...
Ilarie se uita rând pe rând la meșteșugitele unelte, cu care moșul încerca să desfacă ursita și îl întrebă:
- Îți e cu supărare, de te-oi întreba rostul lor...?
- Din moment ce ai venit să cauți, trebuie să și afli, nu? îi răspunse moșul, primindu-i cu îngăduință întrebarea. Bunăoară, cartea îmi deschide zodia la alegerea mâinii tale. Și acolo vom iscodi rotirea astrelor spre îmbunarea destinului tău orfan acum. Iasomia o să înduplece luna de afară să se ascundă o clipă, pentru ca norocul, pe unde o fi el călătorind să vadă luminița din geamul bordeiului meu și să știe că îl căutăm cu abur de taină. Orezul îl voi presăra peste trupul tău, neânflorit în dragoste, ca să rodească mugurul de iubire...
- Și cu furcoiul...? îndrăzni Ilarie, pieziș cu vorba.
- Furcoiul va strânge tot răul, ce zace acum ca pulberea pe aripile destinului tău, să-l curețe de tină și de uitare...
Moșul începu să rostească cuvinte numai de el știute, dar care lui Ilarie i se păreau frumos sunătoare din coada rostirii lor. Răsturnă aerul plăcut din cămăruță cu învolburarea furcoiului și aruncă peste capul lui plecat boabele strălucitoare. Apoi îi așeză mănunchiul de iasomie pe creștet, și îl puse să deschidă cartea cerului. Ilarie făcu semnul crucii cu limba în gură și desfăcu cu palma dreaptă ultimele pagini. Moș Cosoambă cerceta cu ochi ascuns literele scrijelite de-a dreapta și de-a stânga și surâse blând.
- Păi, Ilarie Streja, sorțul tău trece munte și apă...De ai mai trăi zece vieți, și tot nu ți-ai găsi rostul aici, pe sub cușma pădurii...Da’, departe îți stă destinul și îți urmărește cărările...!
- Asta înseamnă...?
- Să aștepți, Ilarie. Să aștepți! Singurul lucru înțelept pe care îl avem în viață, dar, pe care uneori îl ocolim cu nerăbdarea, este așteptarea. Așteptarea cu înțelepciune... Va veni și clipa, când te vei rostui lângă trup de femeie, dar, ți-am spus, departe de aici...Ia, spune, spune acum, care mai este viața pădurii?
- Blândă și iubitoare moșule. Zău, dacă lumea asta nu ar fi fost făcută, așa cum este ea, m-aș fi logodit pe vecie cu pădurea, atât îmi e de dragă...
- Lasă, lasă, Ilarie, că nu știi ce vorbești...! Nu ți-aș dori să cunoști pădurea ca pe trup de femeie și să pici în dragoste cu făptura ei...
- Ce vrei să spui, moșule?
- O să-ți destăinui ceva, fiindcă îmi erai drag de mic, de pe vremea când eu și moșul tău hălăduiam prin lume, dorind a ne înțelepți cugetele. Ia, spune-mi, ai auzit vreodată prin desimea tăcută a pădurii tale lătrat de cățel venind din afunduri?
- Nu, nu am auzit! De ce?
- Fiindcă, vezi tu, pădurea are o viață a ei, tainică, dar pe care moșii moșilor noștri au cunoscut-o. Când ne vorbeau despre ea, noi, ca mai tineri ce ne aflam, credeam că vor să ne momească cu povești de leagăn. Dar nu era așa. Pădurea are ispitele ei și vreau să te ții departe de ele!
- Despre ce ispite vorbești?
- Ai auzit de Vântoase?
- De zânele pădurii?
- Da, întocmai! De zânele pădurii...
- Păi, eu credeam că nu sunt făpturi aievea...ci din acelea ce dau viață cărților și imaginației celor ce le trec pragul paginilor...
- Ba sunt, Ilarie, sunt...sunt aievea...De aia te întrebam de lătrat de cățel în pustia pădurii. Când vei auzi cum latră cățelul pământului, să știi atunci că și Vântoasele sunt pe aproape și vai de ființa ce va fi prin preajmă și va încerca să arunce ciob de privire la hora lor magică! Cățelul pământului este înțelepciunea din adâncuri. Atunci, când Bunul Dumnezeu a creat lumea, a văzut că plămădise prea mult pământ sub cerul prea puțin întins și a trimis albina să întrebe cățelul pământului, cum să facă El pământ egal sub cer. Și atunci cățelul pământului L-a sfătuit să strângă huma în pumni și să facă deal, și munte, apoi vale, în așa fel încât pământului să-i fie de ajuns cerul cu hainele sale prea strâmte de nori, soare, lună și stele. La noi, aici, însă mai hălăduiește un duh de pădure, stăpâna Vântoaselor, Pădureanca. Să nu te ații în calea lor, Ilarie, niciodată! Când vei simți că începe să clocotească pădurea de vaier de vânt necunoscut, înseamnă că atunci e vremea lor de însoțire la hora pământească. Să fugi, să fugi, și să nu arunci peste umeri geană de ochi!
- De ce?
- Fiindcă Pădureanca are animal de pază și răzbunare pentru fiecare din cei ce ar îndrăzni să dorească a-i vedea chipul și înlănțuirea de dans a zânelor ei.
- Animal de pază? Ce fel? Lup, urs...?
- Ehe, râse moșul cu toți dinții săi, câți mai rămăseseră netăbăciți de pietrele de moară ale vârstei. Bine ar fi să fie lup sau urs...
- Apăi, ce o fi? se nărăvi Ilarie la întrebare.
- Vasiliscul, Ilarie, vasiliscul...
- Cucoșul-balaur...?
- Da. Moșii spun că este animal născut în zodia Câinelui, dintr-un ou de cucoș bătrân de șapte sau paisprezece ani, ou perfect rotund și acoperit cu o piele aspră, ascuns în bălegar și clocit patruzeci de zile de o broască râioasă. Cucoș cu coadă de dragon sau șarpe cu aripi de cucoș. Cu coroană pe creștet. Cel ce se pironește cu privirea în ochii lui, cade fulgerat de moarte la pământ.
- Și mata vrei să cred băsnirile astea din vechime?
- Să le crezi, Ilarie, să le crezi, că tu ești om cu dragoste de pădure și cu frică de Dumnezeu! Să fii cu temere mare față de duhurile astea, și, dea Domnul, ca nicicând să nu-ți bată potecile umbrite...
Își amintise acum Ilarie rostul urcării sale la casa moșului, fiindcă văzuse că peste munte și apă îi fusese tăinuită iubirea. Ferecată în eresul cărții cerului, așteptând parcă acea clipă când Anuța să se pârguiască și ochii lor să își dăruiască roua de pe crucea grea a iubirii.
Se aburcase iarna în calești de despărțire, și prin pătura tot mai subțire de mușchi și licheni apăreau timid primii ghiocei. Când Prier îl atinse cu raza lui de soare, Ilarie știu că sosise clipa. Nici nu se zvântase bine vopseaua pe ouăle încondeiate pentru Sfântul Paște, că el era în șareta lui,la care înhămase un roib de trei ani, vinețiu ca un vântișor de seară și luase drumul Ialomiței. Pălărie cu creangă de brăduț la borul larg îi însoțea galopul. Pieptar cu fir argintat îi acoperea umerii, ce goneau odată cu gândul. Pe cusătura lui puteai desluși simbolurile omului legat de munte și pădure: bradul, cu cetina în jos, spre lumea de întuneric a morții și rădăcinile îndreptate în sus, spre răsădirea veșniciei cerului, soarele țesut în nouă raze inițiatice și capul de bour cu stea în frunte. Cămeșa parcă atunci scoasă din fântână de lapte muls pe la amurg, avea cusături de negru la mâneci, să alunge noaptea și spaimele ei. Ițarii erau din lânică crudă, ca să nu sperie nici iarna ce încă se mai strecura tiptil pe după case, dar și să dea binețe primăverii din sufletele oamenilor. Cizme arcuite, cu pielea tânără și chipul văpsit, spre cine ar fi vrut să se oglindească în dânsele. Ilarie știa bine că nu vor fi hore, era doar ceasul deșteptării naturii, nu și al ciubotelor, cu care țăranii calcă pământul, frământându-l cu năduf sub aripa viorii. Dar trebuia să o vadă pe Anuța! Știa că în dimineața de Paști vor fi cu toții la biserică. Nu era rost și nici prilej să se mai abată pe la casa lui Pârvuleț. Și așa Victoria îl privise cam dintr-o parte în acea seară, la masă, când inima ei de mamă simțise că între el și Anuța lor se născuse firul subțire de pânză măiestrită al păianjenului negru, care-ți cuprinde sufletul când iubești.
Ajunse lângă biserica din sat, potopită de oameni. Așteptă să se termine slujba și o căută din ochi pe Anuța. O zări într-un pâlc de feciori și fete. Nu putea să se ducă, să o ia așa, tam-nesam, de mână, și să-i spună: “Ce faci Anuță?”. Așa că dădu ocol grupului zglobiu de tineri ca hultanul pâlcului de porumbei gureși, până ce privirea lui o întâlni pe cea a Anuței. Ar fi jurat că fata se va fâstâci, ca atunci, prima dată, când s-au văzut, dar Anuța îl pironi cu privirea și îi transmise gândul tainic: „Așteaptă-mă, vin eu!”. Și așa a și fost. A reușit să se desprindă de pâlcul zgomotos și s-a apropiat de el. Nici nu a știut Ilarie când a prins-o de mână și a privit-o preț de câteva clipe, ca și cum ar fi vrut ca toată căldura trupului acela tânăr să-l inunde și să-l întărească pentru ce avea să urmeze.
- N-au sosit încă horele, Ilarie! îi spuse ea, privindu-l îndrăzneț în fruntariile ochilor. Pentru atunci fuse invitația mea...
- Eu nu știu juca...Știu doar a doini din fluier și a ciopli lemnul... Eu sunt pădurar...De aceea am ocolit vremea și am bătut potecă de scurtătură, ca să văd iar niște ochi frumoși...
- Dă-mi drumul la mână, Ilarie! Trece lumea și se uită la noi ca la ursul țiganului jucând pe jeratic...mai spuse ea, de data asta încondeindu-și obrajii cu o spuzeală domoală de cărbuni încinși. Și, mă rog, numai pentru atâta lucru ai bătut muntele cu copita calului?
- Numai pentru atât! Mie îmi ajunge doar să te privesc! Cu șareta mea, una-două mă răscolesc prin drumuri înapoi spre casă...
Anuța îl privea pentru a vedea cât adevăr și câtă minciună zace sub coaja cuvintelor lui și, ca să-l încerce, îi spuse:
- Văz că ai două locuri pe capra șaretei...Pleci neânsoțit... fără tovarăș de vorbă și însingurare?
- Păi, dacă tu crezi că ce ai pe tine ajunge pentru o nevastă de pădurar, nu oi pleca singur, vezi bine! De poți însă părăsi soarele și apa dragă a copilăriei tale...
- N-am văzut creștet de munte...nici nu am călcat pe potecă înverzită sub umbră tainică...niciodată...! Acu’, cred că a sosit vremea lor...! Așteaptă-mă la ciutura de la capătul cimitirului...Mă duc să mă rog la Maica Sfântă să mă ierte și să ne ajute...Dacă prinde tăicuța de veste...!
Ilarie nu mai așteptă ca ecoul dulce al glasului ei să i se strecoare până în străfundul sufletului și se îndreptă spre ciutura minunată. La ceva vreme apăru și silueta Anuțăi și două năluci goneau sub trapul bidiviului la drum întins spre coama împădurită a văii Branului.
Într-un târziu, când Victoria văzu că Anuța lor nu se pripește deloc prin spuza de oameni ce mai rămăsese răstignită la vorbă prin curtea mare a bisericii, un gând negru o înfioră. Visase urât în ultimele nopți și nu putea uita asta. De ei se apropie Petruș, băiatul vecinilor lor de peste drum.
- Nea Neculae, să n-o mai cauți, bre, pe Anuța! Plecă într-o șaretă trasă de un roib vinețiu. Ca vântul gonea...!
Victoria își privi bărbatul în inima ochilor și îi spuse cu glas tremurat:
- Munteanul...pădurarul a fost... Ne-a luat-o...! Presimțeam eu din acea seară, când le-am prins în laț privirile cuibărite în dulceața dorului ce și-l arătau... De-acu’, am rămas fără fată...! Ce mă fac eu, începu să se jelească Victoria, și toate privirile se îndreptară spre ea. Poate, i-o da Domnul gândul ăl bun, să ne dea un semn de viață...
- Las-o, las-o, fă, muiere, că nu o legă de șaretă și o luă târâș! Cine știe de când coc ei la foc mic acest gând și, uite, că azi izbucni pălălaia! Las-o, că îmbătrânea la ușa noastră! Așa, poate, ne-o procopsi și pe noi Domnul cu un nepot, acolo, să ne fălim la lume. Nu-i om rău, munteanul. Și-ai văzut și tu...nici sărac...
- Nu-i, nu-i! Ce-ți pasă ție...! Dar e bătrân pentru ea, Neculae...!
- Tânăr...bătrân...! A știut-o, când a fugit cu el! Așa că nu mi te mai smiorcăi, că se uită lumea la noi și-o crede că te-am cercetat pe sub fălci oleacă! Hai, hai acasă, să ciocnim un ou roșu și să mă întăresc cu o măsură de țuică!
Se petrecea prin casele creștinilor sfânta sărbătoare a Paștilor. Numai Ilarie și Anuța lui se pierdeau prin cărările potopite de mireasma florilor născute dintâi. Bărbatul cu privirea șoimănească, ținea cu braț tare frâiele roibului în ape. Lângă el, cu capul sprijinit pe umărul lui, Anuța, visând la codrii măreți ai Branului, la aerul topit sub cetina brazilor, spre noua lume, în care va deveni femeie...










.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!