A trebuit sã aºtept pânã în vara lui '94 ca sã iubesc fotbalul. Totul începuse însã din iarnã.
ªi a fost chiar tata, care privea fotbalul în genere cu detaºare ºi dezinteres, cel care mi-a spus dimineaþã de iarnã cã am cãzut cu americanii. Mama, care ºtia despre fotbal chiar mai puþine decât tata, s-a arãtat neplãcut surprinsã, "e la ei acasã, mai bine îi evitam”. ªi cu siguranþã tata n-a simþit nicio dezamãgire când l-am întrebat dacã jucãm cu ei fotbal european sau american (þinând cont mai ales cã meciul se va fi desfãºurat la ei acasã!), ci doar m-a asigurat cã nu era un campionat de fotbal american, deci toate meciurile aveau sã aibã loc în cadrul aceluiaºi sport.
La 10 ani reuºeam sã pun o întrebare atât de stupidã privind fotbalul! În faþa unui cunoscãtor probabil cã aº fi fost catalogat cu zero ºanse de a deveni vreodatã un adept!
Vraja însã s-a produs. În acea primãvarã nationala lui Iordanescu a jucat trei amicale înainte de turneul final, toate acasã. Cu Bolivia (3-0), cu vulturii nigerieni (care au jucat apoi excelent în Statele Unite, dar pe care i-am învins cu 2-0 la Bucureºti), ºi cu echipa Sloveniei, care, deºi nu se calificase pentru campionatul mondial, a scos un 0-0, cu un penalty ratat de Ilie Dumitrescu. De fapt îmi amintesc cã Ilie Dumitrescu era vedeta echipei în acele amicale, în care, din motive pe care nu le cunosc nici pânã-n ziua de azi (accidentãri? meciuri la echipele de club?), nu jucaserã prea mult Hagi ºi Raducioiu. Ilie îi suplinea cu nonºalanþã, înscriind goluri ºi, aveam sã aflu mai târziu, înflãcãrând imaginaþia multora cu privire la campionatul ce sta sã-nceapã.
Totuºi, nimic nu era clar în ceea ce mã privea, atunci, în vara lui '94. Dacã fotbal jucam vreo ºase ore pe zi (fãrã sã fi ajuns la potenþialul maxim!) ºi eram cel mai bun de pe douã strãzi, legãtura cu naþionala încã nu stabilizase (iar Steaua avea sã mai aºtepte încã 2 ani!). Aleatoriul încã domina viaþa mea de suporter. A trebuit sã intru din întâmplare în casã ºi sã vãd cã, pe un teren de fotbal, din trei mingi ce formau prin alãturare un triunghi, un nigerian a lovit una cu piciorul, în timp ce crainicul tv anunþa cã vulturii au fãcut antrenamentul oficial, în vederea amicalului din ziua ce avea sa urmeze. Ca ºi cu o femeie, mã îndrãgostisem deja de fotbal, dar încã nu înþelegeam sã-i fiu fidel.
Sub aceste auspicii s-a jucat, pe Rose Bowl, cel mai mare regret din viaþa mea, echipa naþionalã a României a învins puternica naþionalã a Columbiei (pe care Pele o vãzuse favoritã la câºtigarea trofeului! Dar câte prostii n-a mai zis Pele de-atunci...), iar Hagi a înscris golul ce se aflã pe locul 5 într-un clasament all-time al campionatelor mondiale, în timp ce eu dormeam! A fost primul, dar nu ºi ultimul meci din copilãrie, înaintea cãruia am adormit, pentru cã mi se promisese cã o sã fiu trezit chiar înainte de fluierul de start. Somnul meu însã era la final considerat mai important, ºi decât meciul în sine, ºi decât furia pe care o eliberam a douã zi dimineaþa. Nici tata, nici mama nu dãdeau vreun semn cât de mic cã ar fi înþeles ce se petrecea în acele momente cu mine, ºi am aflat puþin mai târziu cã celor ce înþelegeau nu prea le pãsa de sentimentul de pierdere irevocabilã pe care îl încercam de fiecare datã. La nunta veriºoarei mele Iza, din 10 octombrie 1994, am aflat, dupã ce m-am trezit, cã “Hagi n-a fãcut nimic, l-a þinut bine un negru”...
Deveneam însã un neînþeles în propria mea familie. Iar tata mi-a interzis sã mã uit la meciul României cu Elveþia! Începuse sã simtã pericolul la care nu se aºteptase niciodatã? Cã eu aº putea sã devin suporter? Televizorul era însã pãstrat pe meci ºi se intonau imnurile, iar eu vedeam asta din hol, prin geamul uºii. Mila mamei, dupã ce m-a localizat în neobiºnuitul loc de vizionare ºi probabil resemnarea l-au convins pe tata sã mã lase sã-mi trãiesc visul. A fost primul meu meci de campionat mondial în care vedeam echipa naþionalã! Pentru cã pe restul echipelor le vãzusem deja... Îl vãzusem pe Klinsmann înscriind un gol izbãvitor în meciul de deschidere, contra Boliviei, îi vãzusem pe Wynalda ºi pe mustãciosul cu numãrul 6 din echipa Elveþiei înscriind din loviturã liberã, fãcusem cunostiinta cu enervantul Tony Meola, goal-keeperul naþionalei Statelor Unite, îl admirasem pe Batistuta umilind Grecia ºi, mai ales, mã dezamãgise Italia, pierzând cu Irlanda (lucru pe care nu-l credeam posibil!).
N-aveam cum sã prevãd coºmarul din acea searã, de la Dallas, când rãmãsesem, ca de multe ori în anii ce aveau sã urmeze, singurul treaz din toatã casa, sorbind cu ochii imaginea tv învãluitã de întunericul din camerã. Hagi m-a vrãjit cu golul sãu, înainte de a intra în malaxorul elveþian: Cheliosul Stelea mi s-a pãrut oribil ºi de neînþeles, pentru cã îi vãzusem pe reluãri intervenþiile la ºuturile columbienilor (“goluri ca ºi fãcute”, repetau entuziasmant la ºtirile din sport), iar Alain Sutter, prin ghiulele sale, a fãcut posibil jocul de cuvinte de care fãceam abuz pe terenul de fotbal: "Alain Sutter...ºuteaza!” Asta era când îþi pregãteai un ºut puternic, pentru cã atunci când încercai un lob de la distanþã anunþai întâi: "...câte ºi mai câte despre columbieni...”, adicã exact cuvintele ieºite din gura comentatorului Cristian Þopescu, înainte ca Hagi sã îngheþe timpul cu acea execuþie uluitoare. 1-4 de groazã, fãrã sã-l uit pe enervantul Vlãdoiu, care a luat roºu de cum a intrat pe teren ºi nu sunt convins nici acum cã ar fi atins mingea în acel scurt interval petrecut pe stadionul din Dallas. Îmi amintesc cã era furios ºi foarte transpirat, de fapt erau peste 50 de grade la nivelul gazonului, iar Cristian Þopescu povestea cum toþi comentatorii aveau gãleþi cu apã pe care ºi le turnau în cap la intervale scurte de timp!
Dupã dezastrul cu Elveþia n-am mai reuºit sã mã gândesc decât la urmãtorul meci, cel decisiv, împotriva gazdei, Statele Unite ale Americii. Întâmplare sau nu, am devenit cu adevãrat suporter în urma unei înfrângeri ruºinoase.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aruncând o privire peste statistici, aflu cã echipa naþionalã a jucat mai mult de trei meciuri amicale în prima parte a acelui an... Au trecut 14 ani de atunci ºi eu încã credeam cã le-am vãzut pe toate! De fapt acum am impresia cã n-a mai jucat niciodata atâtea amicale înaintea unui turneu final. Un turneu în iarnã în Coreea de Sud, adicã douã victorii cu doi la unu împotriva SUA (oare nu se trãseserã încã la sorþi grupele?) ºi Coreei de Sud, cu 4 goluri Ilie Dumitrescu. O înfrângere cu Irlanda de Nord la Belfast (0-2) ºi un meci jucat în iunie, la faþa locului, pe continent american, împotriva Suediei: 1-1, la fel de strâns cum avea sã fie ºi meciul de coºmar al lui Belodedici ºi Petrescu..

Încã o datã, elanul îmi e tãiat de frati-miu. Spune cã fac prea mult caz pe incapacitatea mea de a deosebi fotbalul american de fotbalul adevãrat la 10 ani ºi, mai ales, e de pãrerea cã tata nu a fost niciodatã speriat, aºa cum nici n-a fost atras, de ideea de a mã vedea microbist.
Pe de altã parte, recunoaºte cã, dupã paisprezece ani, încã îºi anunþã puþinele sale încercãri de lob de la distanþã, când jucãm fotbal în curtea casei, cu vorbele cu care Cristian Þopescu i-a adormit pe columbienii ºi l-a anunþat pe Hagi.