Statea ghemuit in pervazul geamului, cu bratele atarnandu-i moi pe genunchi. Fruntea inca uda de sudoare se sprijinea alba pe tocul aspru si cojit al ferestrei. Parul negru i se lipea umed de piele si se prelingea obosit pe umerii goi. Buzele uscate de febra murmurau un cantec ciudat, pe care il auzise intr-o zi pe strada. Ochii negri se pierdeau in zare. Privea visator cum se adunau nori de ploaie, departe, dincolo de far, peste marea agitata. Deasupra stancilor se jucau pescarusi, ca foi de hartie mototolite in bataia vantului.
Aerul umed mirosea a sare si alge uscate. Respira adanc si inchise ochii. Isi sterse fruntea si ofta. Trecuse. Reusise! Atatea nopti de febra si delir, nopti in care singurul prieten i-a fost patul ravasit... Nopti in care a strigat-o mereu. Numele ei, ca un refren prea cunoscut, i se parea atunci singurul cuvant existent in limba mostenita de la strabuni, singurul cuvant demn de a-l intovarasi in agonie. Si ea, auzindu-se chemata, venea in fiecare seara. Se aseza pe marginea patului si ii saruta incet fruntea uda si fierbinte, si apoi pleca. Iar el striga, mereu, acelasi nume, aceeasi mana alba si rece, care sa ii potoleasca febra, aceleasi buze care sa ii astampere setea...
Dar a trecut... Azi s-a ridicat incet din pat si a pornit, inca tremurand, spre fereastra. Lumina amurgului l-a mangaiat placut. Isi simtea pieptul usor ca un fulg.
Deodata isi aminti.
Din acea seara ploioasa si rece, uitase complet. Chipul palid, ochii stravezii, buzele vinete si intredeschise... Cand o vazuse asa, intinsa pe pat, subtire si rece, simti pentru prima oara cum pamantul se zguduie si cum intunericul il invaluie in uitare.
Unde era acum acel trup alb si fraged, care zacea inert in fata lui?

O privea. Incerca sa isi aminteasca unde o cunoscuse. Ochii aceia... parea ca ii stie dintotdeauna. Niciodata nu isi imaginase ca o fata ar putea avea altfel de ochi decat ai ei. Adesea, in vise, se pierdea in profunzimea lor si se imbata cu un parfum halucinant pe care il banuia a fi al ei. Cand o vazuse prima oara? Imposibil de spus. Poate o intalnise pe strada, in tramvai, prin parcuri... cine stie. O cunostea de atata timp, incat parca facuse dintotdeauna parte din viata lui. Acum, era de ajuns sa o priveasca pentru a sti ce gandeste. Oare ce ii spusese prima oara? Oare o privise in ochi? Cand s-a indragostit de ea?
Totul era confuz. Nu mai stia. Stranse poza in brate si o aseza sub perna. Era deja prea tarziu.

Intr-o noapte la fel ca mii de ale nopti, cu cer instelat si parfum de valuri spargandu-se de stanci, priveau impreuna aceeasi luna plina, alba, care le arunca fasii de lumina pe chipuri. Stateau imbratisati pe acelasi pervaz larg si rece de piatra si aceeasi briza sarata le rasfira parul pe umeri si le impletea suvitele, In acea noapte, atat de asemanatoare cu o mie altele, a privit-o in ochi si a vazut pe altcineva. Lumina lor abia palpaia sub pleoapele vinetii. Cand a plecat, nu a oprit-o. Insa in momentul in care zgomotul pasilor ei a incetat sa se mai auda, s-a prabusit in genunchi langa pervaz. Stia...
Zile mai tarziu, s-a saturat sa o mai astepte, sa isi spuna ca sigur va veni, sa ii priveasca fotografia pana adoarme cu imaginea ei in gand.
Urca scarile inguste si umede cu rasuflarea taiata si un gust amar pe buze. Usa garsonierei era deschisa. Multa lume ingramadita inauntru, miros de ceara arsa si...
Au gasit-o dimineata, spune o batrana. Doctorul a zis ca nu i-a fost usor. Nici el nu intelege de ce nu a vrut sa se interneze....cu descoperirile medicinei...poate... Liniste...figuri de hartie...fete schimonosite...ploaie, masini, usa...liniste si intuneric.

Si s-a trezit acum. Singur. Viu. De ce il intristeaza acest gand? De ce sufletul tanjeste dupa clipele de delir cand imaginea ei ii alina durerea? Daca ar putea macar o data sa ii mai simta capul odihnindu-i-se pe piept, sa ii sarute parul cu miros de sare si alge...
Vantul imprastie nisipul fin al plajei si biciuie cu el firele de iarba. E apus. Soarele isi scalda in mare razele aspre si fierbinti. Se stinge, si stingandu-se, aprinde apa cu mii de flacari reci. Briza... Ea il striga in geamatul marii. Ii mangaie talpile cu valuri de sare. Ea e marea. Il iubeste in fiecare fir de nisip care ii ramane lipit de piele si in fiecare scoica pe care si-o adauga la colier... Daca ar sti...
Dar el ingenuncheaza in fata marii si priveste mut fiecare apus si fiecare rasarit si fiecare furtuna. Nu o mai cheama, nu o mai asteapta, nu o mai spera. Si niciodata nu va sti ca ea este acolo, ca il implora in fiecare zi sa se arunce in bratele ei si sa ramana vesnic impreuna, in adancuri.