poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 18101 .



Cartea de nisip
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jorge_Luis_Borges ]

2008-05-16  |     |  Înscris în bibliotecă de Necula Florin Danut



Moto:
...Thy rope of sands ...
George Herbert

Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un numar infinit de linii; volumul un număr infinit de planuri; hipervolumul un număr infinit de volume ... Nu, hotărît lucru, nu acesta − more geometrico − este cel mai fericit mod de a-mi incepe relatarea. A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenția oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică.
Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo cîteva luni în urmă, într-o seară, am auzit un ciocănit în ușă. Am deschis și m-am trezit în fața unui necunoscut. Era un ins înalt, cu trăsături incerte. Sau poate miopia mea le-a văzut astfel. Întreaga lui înfățișare dovedea o sărăcie plină de cuviință. Era îmbrăcat în cenușiu și avea în mînă o valiză cenușie. Am înțeles îndată că-i străin. La început l-am socotit bătrîn; mi-am dat seama apoi că mă înșelase puținul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. În cursul convorbirii noastre, care a durat mai puțin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade.
L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcere. Era învăluit de melancolie, întocmai cum sunt eu acum.
− Am biblii de vînzare, se hotărî în sfîrșit.
Nu lipsit de pedanterie îi răspunsei:
− În casa aceasta se găsesc mai multe biblii englezești, printre care și cea dintîi, a lui John Wiclif. O am și pe cea a lui Ciprian de Valera, și pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, și am chiar și un exemplar latin al Vulgatei. După cum vedeți, nu de biblii duc lipsă
După o nouă tăcere continuă:
− Nu vînd doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobîndit-o într-o mahala a Bikanirului.
Deschise valiza și puse cartea pe masă. Era un volum "in octavo", legat în pînză. Trecuse, cu siguranță, printr-o mulțime de mîini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobișnuită. Pe cotor stătea scris "Holy Writ", iar dedesubt Bombay.
− Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat.
− Nu știu. N-am știut niciodată, a fost răspunsul.
Am deschis-o la întîmplare. Caracterele îmi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate și venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemeni celor ale unei biblii. Textul era destul de strîns și orînduit în versete. În colțul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenția faptul că pagina pară din stînga avea numărul (să spunem) 40.154, iar cea impară aflată în dreapta ei, 999. Am întors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era însoțit de o mică ilustrație, așa cum se obișnuiește în dicționare: o ancoră desenată în peniță, ca de mîna stîngace a unui copil.
În clipa aceea, necunoscutul spuse:
− Priviți-o bine. N-o s-o mai vedeți niciodată.
În afirmație era o amenințare, nu însă și în glasul care o rostise.
Am reperat bine locul și am închis volumul. Peste o clipă l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, întorcînd filă după filă. Ca să-mi ascund descumpănirea am spus:
− E vorba despre o versiune a Scripturii într-unul din graiurie industane, nu-i așa?
− Nu, replică el.
Apoi coborî glasul ca pentru a-mi încredința o taină:
− Am obținut-o într-un sat din cîmpie, în schimbul cîtorva rupii și al Bibliei. Stăpînul ei nu știa să citească. Presupun că socotea Cartea Cărților drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pîngăriți. Mi-a spus că tomul lui se cheamă Cartea de Nisip, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început și nici sfîrșit.
M-a îndemnat să caut prima filă.
Mi-am proptit mîna stîngă pe copertă și am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mînă și copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.
− Acuma căutați sfîrșitul.
Am eșuat din nou; abia am izbutit să îngaim, cu un glas pe care nu-l recunoșteam:
− Este cu neputință.
În șoaptă, ca și mai înainte, vînzătorul de biblii răspunse:
− Cu neputință, însă totuși este. Numărul de pagini ale acestei cărți este de-a dreptul infinit. Nici una nu e cea dintîi; nici una cea din urmă. Nu știu de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înțeles că termenii unei serii infinite admit orice număr.
Apoi, ca și cum ar fi gîndit cu voce tare:
− Dacă spațiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spațiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului.
Considerațiile lui mă iritau. L-am întrebat:
− Sunteți religios, desigur?
− Da, presbiterian. Conștiința mea este curată. Sunt convins că nu l-am înșelat pe indigen dîndu-i Cuvîntul Domnului în schimbul cărții lui diavolești.
L-am asigurat că n-are ce să-și reproșeze și l-am întrebat dacă se află în trecere prin locurile acestea. Mi-a răspuns că peste cîteva zile are de gînd să se întoarcă în patrie. Atunci am aflat că este scoțian din insulele Orcade. I-am spus că și eu îndrăgesc Scoția, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson și Hume.
− Și Robbie Burns, m-a corectat.
În timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferență, l-am întrebat:
− Aveți intenția să oferiți acest curios exemplar Muzeului Britanic?
− Nu. Dumneavoastră vi-l ofer, mi-a replicat, precizîndu-mi o sumă ridicată.
I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma îmi este inaccesibilă, însă am rămas pe gînduri. După cîteva clipe, îmi făurisem planul.
− Vă propun un troc, i-am spus. Ați obținut acest volum în schimbul cîtorva rupii, și al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, și Biblia lui Wiclif în caractere gotice. Am moștenit-o de la părinții mei.
− A black letter Wiclif! Șopti el.
M-am dus în dormitorul meu și i-am adus banii și cartea. A întors paginile și a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.
− Mă învoiesc, îmi spuse.
M-a mirat faptul că nu se tocmește. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărîrea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere.
Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei jarls norvegieni care le-au stăpînit. Se înnoptase de-a binelea cînd vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai revăzut de atunci iar numele nu i-l cunosc.
M-am gîndit să așez Cartea de Nisip în golul pe care îl lăsase Biblia lui Wiclif, dar în cele din urmă am optat pentru a o ascunde în spatele unor volume desperechiate al celor "O mie și Una de Nopți".
M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineața am aprins lumina. Am căutat imposibila carte și am început s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască. În colț era o cifră, nu mai știu care anume, ridicată la puterea a noua.
N-am arătat comoara nimănui. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi îndoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două neliniști mi-au agravat vechea mizantropie. Îmi mai rămăseseră cîțiva prieteni; am încetat să-i frecventez. Prizonier al Cărții, aproape nu mai ieșeam din casă. Am examinat cu o lupă coperțile și cotorul uzat, înlăturînd posibilitatea vreunei șarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanță de două mii de pagini. Le-am notat, în ordine alfabetică, într-un carnet, pe care l-am umplut foarte curînd. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, în puținele răgazuri pe care mi le îngăduia nesomnul, visam cartea.
Vara era pe sfîrșite și am înțeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puțin monstruos sunt eu, care-l percep cu ochii proprii și îl mîngîi cu zece degete omenești. Am simțit că e un obiect de coșmar, un lucru nefiresc ce infestează și pervertește realitatea.
M-am gîndit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărți infinite ar fi și ea, deopotrivă, infinită și ar îneca în fum planeta întreagă.
Citisem undeva − mi-am amintit − că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Națională, care conservă nouă sute de mii de cărți; știu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice și hărți. Pîndind o clipă de neatenție a mînuitorilor, am furișat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am încercat să nu rețin la ce înălțime și nici la ce distanță în raport cu ușa.
Simt o anume ușurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!