De curând m-au anunțat ca nu mai am mult. Mi-au spus-o așa, sec, de parcă întrebasem cât e ceasul. Am intrat într-o stare anestezică. Eram ca o bucată de lemn. Nu simțeam nimic, nu gândeam nimic, nu doream nimic. Lemn. După câteva ceasuri petrecute pe o bancă, gândurile au început să-mi curgă prin cap așa cum nu o mai făcuseră vreodată. Erau ca trenurile într-o gară de oraș. Unele veneau țipând, altele plecau în grabă; călătorii e îngrămădeau pe peroanele înguste, pavate cu o gresie portocalie de prost gust, spartă pe alocuri. Erau gânduri trase pe linii secundare, undeva în spate. Acolo nu merge nimeni. Fără locomotivă, fără ferestre, pustii și ruginite. Până și tablele pe care erau scrise destinațiile se scorojiseră în timp. Nici nu mai știu ce căutau acolo. Mi-a fost greu să le arunc, să le dau la fier vechi. Erau vestigii ale sufletului meu din tinerețe. Îmi aminteau de oameni, de evenimente, de lucruri pe care le trăisem cândva. Erau eu, cel care am fost odinioară. În partea opusă era un fel de hangar. Acolo se construiau trenuri noi sau se reparau cele stricate. Și erau acolo câteva trenuri începute, schelete, roți și ferestre rezemate pe margine, gata de a fi montate. Erau speranțe, ambiții, vise neîmplinite. Nimeni nu mai lucra acum la ele.
Trenuri veneau și plecau. Mintea îmi clocotea de idei, de gânduri; veneau dea valma. Parcă toate lucrurile pe care le gândisem de-a lungul vieții voiau să iasă acum la suprafață. Nu le gândisem pentru că nu mă gândisem la ele, pentru că mi-a fost frică să le gândesc și pentru că nu știam să le exprim. Uneori priveam la oamenii care realizaseră ceva în viața lor, cu viața lor. Erau oameni ale căror nume erau amintite dea lungul istoriei. Cel mai greu mi-a fost să îi înțeleg p scriitori. De orice fel și din orice timp. Să scrii, cred, e ușor. Nu ai nevoie decât de un pic de liniște, câteva pagini de dicționar știute pe dinafară și să cunoști literele. Mulți și-au făcut statui pe prostia celor ce înghițeau literatură din asta ușoară, pe care nici măcar nu trebuie s-o mesteci prea mult. Pagini care put de o pseudo-profunzime, care dau impresia că enunță idei despre viață și om, care pretind să emită judecăți de valoare despre valorile universale ale omului.
A, da, suntem liberi: putem scrie ceea ce vrem și putem citi ceea ce ne convine. Și ne putem trage un glonț în cap dacă asta dorim. Da, suntem liberi…
Nu i-am înțeles pe marii scriitori. Să scrii înseamnă să te așezi față în față cu tine însuți și să îți spui cu sinceritate lucruri. Să te privești în ochi. Și pentru asta îți trebuie curaj.
Gânduri pe care mi-a fost teamă să le gândesc până acum. Deseori m-am întrebat: când poate cineva să afirme păreri și impresii, judecăți despre lucruri și oameni, cu certitudinea că nu greșește? Ce instanță dă cuiva certificarea validității afirmațiilor lui? Vârsta? Oameni bătrâni și idioți am văzut destui. Și nu dintre cei care din cauze patologice au dat în mintea copiilor. Experiența de viață? Relativ termen. Evenimentele tragice din viața cuiva? Asta nu cred că limpezește spiritul, ci, dimpotrivă. Pregătirea intelectuală? Nu, asta nu. O diplomă dovedește cel mult că ai trecut printr-o școală.
Atunci, cine spune adevărul? Cine are curajul să afirme că spune adevărul? Ce este adevărul? Sună cunoscut, nu? Și atunci de ce scrie cel care scrie dacă nu are certitudinea că scrie adevărul?
Scrisul este joaca de-a Dumnezeu. În general creația, de orice fel ar fi ea, este o încercare palidă a omului de a imita divinitatea. De la căderea lui Lucifer, nimic nu îi place omului mai mult decât să se joace de-a creatorul. Periculos joc.
Ei, acum se vor ridica cei care scriu și vor pune biciul pe mine. Sau vor clătina din cap plini de dispreț și dezaprobare și, cu un zâmbet superior, și vor tăia cu pixul roșu tot ce am spus până acum. Nu mă interesează. Atunci când ajungi la vârsta copacului matur, când ai făcut flori și fructe, și când ți se spune sec: „nu mai ai mult”, nu te mai interesează ce spun alții despre tine. Te ridici deasupra ta însuți, a celorlalți, pentru că ai cea mai mult. Moartea te așteaptă după colț să îți dea îmbrățișarea ei rece. Și tu știi asta. Atunci înțelegi până la capăt cuvintele: „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune…” Deșert, pustiu, nisip nesfârșit și fierbinte, vânt. Și vezi cum toată viața este o sahară plină de miraje care îți infectează creierul. Vezi imagini nepictate, simți lucruri care nu există, experimentezi halucinații îngrozitor de reale, care îți dau falsa siguranță a nisipului mișcător. Dar în realitate, limba ți se usucă și ți se lipește de cerul gurii de sete, genunchii ți se zdrelesc de atâtea căderi, ochii ți se împăienjenesc de soarele care îți arde creștetul. Singurul lucru adevărat este umbra ta pe nisip. O umbră care nici măcar nu îți folosește la nimic; nu te poate apăra de arșiță. Ironic. În toată această pribegie prin nisip, el mai înșelător miraj este lupta din acea treime omenească: tu, care ești de fapt - tu, cel care te văd ceilalți – tu, cel care ai vrea să fii. Un triunghi din care nu poți să scapi. ȘI aceste trei entități duc între ele o luptă crâncenă pentru întâietate, te sfâșie, te consumă, te macină.
Tu, cel care ești în realitate stă ascuns în ungherele cele mai obscure ale peșterii. E omul primitiv. A descoperit focul pe care îl mai aprinde din când în când. Focul care te arde și uneori te îndeamnă la revoltă. Alteori acest primitiv mai iese la vânătoare și te trezești făcând lucruri nesăbuite, fără nici o logică, aruncându-te (doar de dragul violenței) în luptă cu sălbăticiuni pe care nu știi dacă le poți învinge și cel mai adesea te retragi în peșteră sângerând, cu răni adânci și greu de vindecat. Dar dincolo de foame, de dorința de dominare, omul din peșteră vrea să se împerecheze. Vrea să posede un alt trup. Vrea să se unească cu cineva din afara lui din nevoia de a nu mai fi singur, din frica pe care i-o dă sentimentul că nu aparține nimănui. Și cu fiecare cucerire a redutei, cu fiecare unire reușită își dă seama că e tot mai singur ș mai rătăcit. Asta îl umple de o disperare mută și îi amplifică angoasa. Devine din ce în ce mai încrâncenat și mai violent. Mai imprudent și dornic de sânge. Se afundă din ce în ce mai adânc în peștera întunecată fierbând de mânie. Și ca să se potolească, să fie ținut sub control cel pe care îl vede lumea și cu cel care ai dori să fii îi mai aruncă la gura peșterii o halcă de carne proaspătă, o pungă de arginți sau o promisiune de eliberare. Primitivul, în prostia lui, se lasă înșelat de daruri și promisiuni, iese mârâind din întuneric să-și primească tributul și se întoarce înapoi, în adâncuri pentru un timp, lăsând pe ceilalți doi să-și ducă lupta.
Cel pe care îl vede lumea e cu totul altfel. El are un psihic labil. Este aproape paranoic, maniaco-depresiv. În același timp este aranjat, frezat, proaspăt bărbierit, cu obrajii îmbujorați, având un zâmbet jovial pe buze și o privire inteligentă. El e cel mai bun. Este cel învățat, are răspunsuri potrivite la toate întrebările și în orie context. De aceea nu are întrebări. Singura lui obsesie este imagina sa în ochii celor din jur. Citește, se informează, ascultă, învață de teamă să nu rămână pe dinafara lumii. Viața lui este o continuă scară. Lupta lui este pentru a cuceri treaptă cu treaptă și țelul lui este să ajungă „acolo, sus” dacă îl întrebi ce înseamnă „acolo, sus” și e urmează după, se încruntă și privindu-te disprețuitor, îți răspunde: „Ce știi tu…” Are o sensibilitate exagerată care nu izvorăște din vreo delicatețe sufletească ci din teama de ostracizare. Ochii i se injectează și tâmplele îi zvâcnesc atunci când este dat deoparte,ignorat. Aude voci. Aude voci care îl vorbesc de rău. Vede conspirații în jurul lui, împotriva lui. De fapt nu le vede, le adulmecă, le simte. Este mereu în alertă. Boala lui cea mai veche este insomnia. Trebuie să vegheze. Pericolul îl pândește.
Este un maestru al disimulării. Este cameleonul prin excelență. Știe că în pădure trebuie să fie verde, pe malul apei, albastru, în zăpadă, alb. Intuiește cuvintele pe care le aștepți de la el și nu te contrazice niciodată dacă din asta nu are de câștigat. Are sentimentul că este primul și ultimul și nu concepe să fie altfel.
Cel care ai vrea să fii este un personaj șters, retras. Nu iese prea de din chilia lui modestă de eremit. Decorul este simplu. Este romantic, visător, poate prea visător. Nici nu se mișcă prea mult. Cel mai adesea stă turcește pe rogojina sa și privește pierdut în zare. Prin fața ochilor i se perindă imagini așa, ca într-un film mut. Se vede pe el însuși cum ar vrea să fie: înțelept, blând, docil, împlinit. Marele lui ideal este să poată muri cu zâmbetul pe buze, liniștit și împăcat așa ca un om car adoarme seara în patul lui după o zi de muncă rodnică. Practic nu știe să facă nimic concret: stă de dimineață până seara într-o neîntreruptă reverie murmurând întrebarea: „Ce-ar fi dacă?...” E slab și palid din cauza luminii insuficiente care se strecoară printr-un ochi de geam. Știe că nimic din ceea e visează nu va fi vreodată realitate. Asta îl macină și adesea îl poți surprinde cu ochii înlăcrimați. Oftează adânc și continuă să viseze. E un singuratic. Nu vrea să aibă de a face cu cel care ești în realitate și cu cel pe care îl vede lumea. Știe că „toate sunt deșertăciune” și de aceea nimic nu merită efort. Stă.
***
Stau de câteva ore întins în pat, cu mâinile sub cap. nu dorm pentru că nu am timp. Mai am atâtea de gândit. Teama mă furnică pe gât și pe șira spinării. Simt transpirația rece șiroindu-mi pe tâmple. Ceafa mă doare.
Am ajuns la concluzia că oamenii sunt la fel. Cu aceleași părți întunecate, aceleași năzuințe, aceleași temeri. Viața se desfășoară după o anumită paradigmă pentru toți: nimeni nu alege să se nască, să crească să îmbătrânească și să moară. Știința ar spune că nu sunt decât procese biologice și chimice care au legile lor. Aceleași pentru toți. Așa o fi. De fapt nu la asta mă gândeam când spuneam că toți oamenii sunt la fel. Mă gândeam la situația în care întâlnești un om în viața ta, un om care te marchează, un om de la care îți însușești idei și atitudini, un om pe care îl admiri, îl pui pe un piedestal în galeria ta interioară, un om pentru care la un moment dat ți-ai da și viața pentru că zici că merită, și acest om cade și el în lupta dintre cei trei eu și rupe coerența vieții sale negând adevărurile pe care le susținuse până atunci. Ce faci? Cum gestionezi asta? Și revin la întrebarea: Ce este adevărul? Cele mai intime certitudini se clatină. Totul se prăbușește ca un castel din cărți de joc și nu din cărămizi solide așa cum credeai. Și trebuie s-o iei de la capăt. Mai ai curaj? Devii mai precaut? Devii mai înțelept? Capeți experiență de viață? Începi să cunoști oamenii, sau cel puțin așa crezi? Mai ai curaj s-o iei de la capăt? Alt om, alte idei, alte adevăruri… Trăiești o dezamăgire amară care te ofilește pe dinăuntru. Și totuși inima omului este asemenea unui copac. Inima caută să își desfacă ramurile spre în afară, spre cer, spre soare, spre ploaie. Dacă și le-ar strânge în jurul propriului trunchi ar muri sufocată. Toți oamenii sunt la fel. Toți cedează într-un anumit punct. Poate doar sfinții rămân consecvenți. Dar ei sunt deja la destinație. De la începutul vieții ai nevoie de cineva. Dar el mai aut poate simți acest lucru în anii plini de furtună ai adolescenței, atunci când seva tânără și fierbinte începe să îți curgă prin vene, deschizi ochii și vezi că lumea și oamenii sunt cu totul altfel decât le știa copilul. Parcă ești căzut din lună. Cele mai simple lucruri ți se par necunoscute și ciudate. Lumea te incomodează, nu-ți mai vine, îți e strâmtă și te strânge. Te uiți la tine și vezi că nu mai ești copil dar nu ești nici adult. Ești pierdut în afara timpului. Unde ești? Cine ești? Și ești cumplit de singur. Te simți a un fluture într-un borcan. Toți te privesc prin pereții de sticlă, clatină din cap și își văd mai departe de ale lor. Și ești cumplit de singur. Atunci simți nevoia de celălalt, o simți ca pe un cuțit în spate: nu te doare decât atunci când respiri. Te sufoci, amețești, leșini. Atunci prima persoană pe care o întâlnești și îți dă un pic de atenție este jumătatea. De teamă, de frica de a nu rămâne iar singur, te agăți cu amândouă mâinile de celălalt până îl sufoci. Vrei să fie al tău, vrei să îți aparțină pentru totdeauna, și în puținele clipe de luciditate îți dai seama ă asta nu este posibil, că se întâmplă doar în filme. Și filmele nu sunt decât împlinirea neîmplinirilor unui scriitor de scenarii. În realitate lucrurile se petrec cu totul altfel. Realitatea doare, te ferești de ea, preferi să rămâi în lumea pe care ți-ai construit-o și în care ești tu singur suveran. Și a suveran ai dreptul și puterea de a face lucrurile după bunul plac. De a trece oamenii prin matrița proprie: cine nu se potrivește, afară. Și celălalt, îngrozit de tirania și capriciile tale încearcă cu disperare să se salveze. Și într-un moment de neatenție, fuge. Și iar începe căutarea, goana după celălalt și lucrurile se repetă. Fugi de tine, fugi de singurătate. Și cu toate astea singur te prezinți în fața morții. Poarta spre dincolo este de o singură persoană. Nici un om nu te poate însoți în marea trecere. Ești tu și cu viața ta.
Simt că iar și-au întors spre mine privirile tăioase criticii iubitori de Paolo Coehlo. Vreți adâncime? Cufundați-vă în opera lui și sorbiți-o până vă stă inima în loc. Plecați cu toții în deșertul lui și vârâți-vă mâinile până la umeri în căutarea adevărului. Aruncați-vă în râul Piedra și clătiți-vă perspectivele filozofice. Întindeți-i Veronicăi borcanul cu pastile… Mergeți! Lăsați-mă pe mine să-mi spun ultimele cuvinte în pace.
***
Încet îmi deschid ochii și încerc amețit să îmi ridic capul de pe pernă. O infirmieră îmi surde clătinând din cap că e mai bine să rămân așa. Fusese o pană de curent și aparatele la care eram conectat s-au oprit pentru o clipă. Viața mea s-a oprit pentru o clipă. Priveam spre perfuzia agățată în suport. Din ea îmi picura încet în venă un lichid incolor. Mi se părea o clepsidră cu apă ale cărei picături îmi numărau clipele. Infirmiera ședea lângă patul meu citind o carte, și își ridica din când în când privirea spre aparatele care piuiau și pâlpâiau ritmic. O priveam în lumina soarelui care apunea pe fereastra din spatele ei. Era îngerul meu păzitor. Când eram copil am învățat că fiecare om are un înger păzitor care îl însoțește de la naștere până la moarte. Chiar dacă nu îl vezi, nu îl auzi, îngerul e mereu acolo. Plânge și râde cu tine. Te inspiră, te protejează, te salvează în situații în care exclami „Am avut noroc!” Și cred lucrul acesta pentru că l-am trăit de multe ori. Chipul tinerei femei care mă păzește m-a dus înapoi în timp, în tinerețe. Cu privirea lipită de tavanul alb al salonului de spital, am început să cotrobăi prin sertarele ruginite ale amintirilor mele. Eram tânăr și nemuritor. Priveam viața ca pe o mare învolburată. Vânturile băteau din toate părțile dar, în inconștiența tinereții mele, mă avântam până în larg. Pe atunci am cunoscut o fată. Nu mai știu cum… Cred că în timpul unei vizite la muzeul de antropologie din oraș. Amănuntele nu mai contează acum. Ideea era că ne-am cunoscut și am început să ne întâlnim. Îmi plăcea să spun despre ea că „știe idei”. Discutam multe despre viață, despre oameni, despre toate. Mergeam la un local mic și curat și, în fața unui pahar de ceai, uitam de timp. Þin minte că mereu mă ruga să fumez mai puțin. Mă privea în ochi și îmi zicea: „Fă-o de dragul tău…” Treceau zile, treceau luni și, după un an, la sfârșitul unei discuții îmi spuse că trebuie să plece din oraș. Am amuțit. I-am luat mâna în mâna mea. Era pentru prima dată când o atingeam. Am tresărit amândoi. A urmat o tăcere lungă. „Þie îți las asta…” și mă sărută ușor pe obraz. O aripă de înger m-a atins. De atunci nu am mai văzut-o decât într-o fotografie pe care mi-o trimisese într-una din multele scrisori pe are le-am primit de la ea. Scrisorile noastre erau dese și lungi. Erau continuarea discuțiilor noastre. Erau argumente, contraargumente, descoperiri, uimiri. Ne înțelegeam dincolo de cuvinte. Ne întrebau uni dacă ne iubim. Niciodată nu am pus problema astfel. Ea era un fel de eu feminin. Nu știam prea multe lucruri despre ea. Nici ea despre mine. Nu discutam astfel de lucruri. Ni se păreau nimicuri. După vreo doi ani scrisorile mele au rămas fără răspuns. Am aflat ulterior că ea nu mai era. Plecase într-o călătorie cu avionul spre Malta. Avionul nu a mai ajuns. Am păstrat scrisorile ei și din când în când le răsfoiam.
Privesc spre infirmieră și ea îmi surâde. Îngerul meu păzitor…
Se spune că atunci când mori, sufletul tece dincolo pentru eternitate în starea în care se găsește. Aș vrea să plec fericit.
Dacă am iubit? În înțelesul omenesc și poetic al cuvântului? Da, am iubit. Am iubit pătimaș, am suferit până la greață din iubire, am umblat pe străzi haihui, amețit, beat de iubire, am scris versuri noaptea târziu cu ochii injectați de cafea, cu sufletul intoxicat de câte un chip. Am trăit începutul și sfârșitul lumii. Am cunoscut exaltarea și depresia adâncă și goală ca o fântână din mijlocul câmpului. Am plutit printre nori și m-am târât prin țărână călcând în picioare demnitatea în schimbul unui sărut. Da, am iubit, dacă asta se cheamă iubire. Din nefericire pentru mine războiul acesta a început mult prea devreme. M-a prins nepregătit. În ziua aceea, în momentul acela, pe care mi-l amintesc atât de acut și azi, eu, copilul care eram atunci cu simplitatea și inocența lui inconștientă a murit sugrumat de puiul de primitiv care e pregătea să iasă din peștera lui. Era într-o duminică. Mă întorceam de la slujba la care părinții mă obișnuiseră să merg regulat. Drumul spre casă trecea prin parcul orașului. Îmi plăceau diminețile de vară, atât de proaspete și promițătoare. Îmi plăcea în mod deosebit parcul duminică dimineața. Era spațiul meu de libertate, împărăția mea. Alergam printre copaci, printre tufele de trandafiri sălbatici, adunam între palme frunzele uscate și le aruncam apoi într-o ploaie magică. Căutam comori: conuri de brad uriașe, ciuperci colorate, bucăți de lemn cu forme ciudate. Mă tăvăleam prin frunzele uscate și le sorbeam cu nesaț pe nări parfumul acela de sălbăticie și libertate. Acolo, în regatul meu, s-a întâmplat inevitabilul. Aveam, cred, pe atunci, vreo treisprezece ani. Pe o alee, venea drept spre mine „femeia”. Era frumoasă, surâdea gânditoare alunecând cu privirea peste florile multicolore de pe margine. Avea un trup care începuse să prindă timid forme feminine. Era ca un măr abia dat în pârg, care nu mai e crud, dar nici copt încă, ca un măr dulce acrișor a cărui zeamă îți înfioară cerul gurii. Nu știu cine era și căuta acolo, în fața mea. Am fugit și m-am ascuns că nu voiam să mă vadă. Am amețit. Transpirația rece îmi strângea ca într-un clește șira spinării. M-a cuprins o frică sălcie care mă făcea să vărs. Nu știam ce mi se întâmplă. Inima îmi bătea cu putere și tremuram. Din acea zi nimic nu a mai fost la fel. Nici parcul, nici diminețile de vară, nici viele mele nici slujba de duminică. Din acea zi a început furtuna. Era mult prea puternică și începuse mult prea devreme. Nu era drept.
(va urma...)