Noapte de iarnă
(povestea I)


Se apropia Crăciunul. Stăteam în fiecare seară, până noaptea târziu cu ochii ațintiți afară, pe fereastră. Stăteam așa, fără să mă mișc, ore întregi, priveam cum ninge, îmi plăcea întotdeauna cum se așterne zăpada, cum o mută vântul și apoi iar se așterne, și în fiecare zi era un alt spectacol, în fiecare seară ceva era diferit.
În anul acela a fost o iarnă grea. Soarele nu se vedea zile întregi, ningea aproape în fiecare zi, totul era alb, zăpada părea că o să acopere tot, dar totul era minunat, era o atmosferă de basm. Încercam, când nu ningea, să îndepărtez munții de zăpada care amenințau să ne sufoce, dar de fiecare dată eram captivat de frumusețea naturii acoperite de un strat de alb de nea, rămâneam ore în șir nemișcat întins pe zăpadă, și mă visam într-un tărâm fermecat, fără tristețe și fără griji. Eram fericit. Dar un sentiment de neliniște punea încet, încet stăpânire pe mine. Un vânt puternic a început să bată. Nu mă puteam măsura cu o asemenea forță.
Cu patru zile înainte de Crăciun odată cu acel vânt, seara se lăsa un ger ce parcă voia să înghețe tot. Peste tot se auzeau parca sunetele pietrelor, copacilor, care parcă gemeau de sub greutatea zăpezii înghețate. Totul era încremenit.
Era Ajunul Crăciunului, ningea continuu de patru zile, și vântul sufla din ce în ce mai tare. Totul era înghețat. Stăteam ca în fiecare seară, la fereastră. Stăteam în fața ferestrei fără să îmi dau seama cum trece timpul. Simțeam cum mă cuprinde oboseala, dar nu adormeam, nu puteam, eram sigur ca in aceasta seara ceva se va întâmpla. Stăteam în fața ferestrei, iar și mă gândeam cum poate cineva să supraviețuiască pe o asemenea vreme, mă gândeam că, acolo, undeva, cineva așteaptă să fie găsit, să fie iubit și să iubească.
Stăteam nemișcat și priveam pădurea care parcă gemea lovită ca de un bici, de nemilosul vânt. Totul era alb, numai pădurea neagra tremura puternic scuturată parcă de o forță invizibilă și nemiloasă care vrea să o smulgă.
Și dintr-o dată totul s-a liniștit, o liniște tristă a pus stăpânire pe tot, vântul se transformase într-o simpla adiere. Presimțeam că se va întâmpla ceva, dar oboseala începuse să își spună cuvântul. Aproape adormisem, când, la marginea pădurii, un urlet puternic, înfiorător, m-a făcut să tresar. Un lup negru ca smoala se apropia încet, sfios, atent la cel mai mic zgomot. Nu văzusem niciodată un lup atât de aproape. Luna ieșise din spatele norilor și acum vedeam clar cum pășea încet printre munții de zăpadă. Se apropia încet, cu sfială, nu mă văzuse dar parcă știa că sunt acolo, că îl privesc. S-a oprit în fața ferestrei, se uita mereu spre ușă. Avea niște ochi mari, argintii, triști. Am deschis încet fereastra, un tremur puternic a pus stăpânire pe mine, focul părea că va îngheța și el în sobă. Acum se uita la mine, părea nedumerit, vroia să fugă, dar ceva îl ținea acolo împietrit, mă privea fără încetare. Am luat o pâine și niște resturi de la masa, i-am aruncat-o. S-a apropiat, mergea încet, atent la orice zgomot, la orice mișcare a mea, s-a așezat lângă pâine, și se uita mereu la mine, șovăia, îi era parcă teamă că o să mă răzgândesc și am să îi fac ceva. Am plecat de la fereastră, să nu mă mai vadă. Atunci a luat pâinea, s-a mai uitat odată la fereastră și a plecat spre pădure, dar acum mergea repede, aproape fugea, ca și când cineva îl aștepta să se întoarcă. Priveam cum dispare în pădure și dintr-o dată, același urlet care mă trezise, a tulburat iar liniștea care se așternuse. Viscolul a început din nou, oboseala îmi trecuse și iar mă așezasem la fereastră. Credeam că dacă adorm, se va întâmpla ceva, ceva minunat iar u nu o să fiu acolo. Vântul începuse să bată mai tare, se auzeau peste tot copaci rupți, se auzea mereu un vuiet puternic, asurzitor.
Era un vânt rece, tăios. Se răcorise și în cameră. Nu puteam să-mi dau seama dacă mai ninge, munți întregi de zăpadă erau mutați dintr-o parte în alta. Mă gândeam mereu la ciudata vizită. Mă gândeam cum poate supraviețui cineva pe o asemenea vreme. Mă întrebam ce poate împinge o vietate, o ființă să înfrunte frigul și vântul. Se întunecase complet, până și zăpada părea neagră. Nu mai puteam să văd pădurea, dar o auzeam. Se auzea un zgomot sinistru, simțeam cum îmi îngheață sângele în vene. Totul se întunecase, numai când razele firave ale lunii răzbăteau prin pătura de nori mai puteam să zăresc câte ceva. Și totuși, prin acea negură, se vedea cum se apropie un cal, mai întâi departe, neclar, ca o nălucă, apoi din ce în ce mai aproape. Câteodată o rază de lumină răzbătea până la el, se vedea clar, era alb, mai alb ca zăpada, mergea încet, se apropia. Era obosit, abia se mai ținea pe picioare, dar nu se oprea. Trăgea o trăsură. Mergea încet, se apropia. A oprit în fața casei, lângă teiul din fața casei. Un tei bătrân plantat de bunicul meu când era de vârsta mea. Toată vara mă apărase de arșiță. S-a oprit în fața ferestrei mele. M-a văzut și acum aștepta parca să iasă cineva. Vroiam să ies, să-l duc în grajdul care acum stătea gol. Nimic nu mai era la fel de când murise bunicul. Dar îmi era frică. Îmi era frică de vânt, de frig, de cal. O rază de lumină a căzut pentru o clipă pe trăsură. Era un cal alb, uriaș, alb ca laptele, numai văzusem cai așa de mari. Trăsura era neacoperită, iar în trăsură se vedea o siluetă de om. Totul a fost acoperit din nou de întuneric. Cu mișcări mecanice, am luat o haină mai groasă pe mine și am ieșit. Un vânt puternic mă biciuia cu ură, dar am mers mai departe, am înotat prin munții de zăpadă, am ajuns la cal. L-am atins, era rece ca gheața. A tresărit la atingerea mea. Dar nu s-a mișcat. Poate era prea obosit ca să se mai sperie. L-am luat de căpăstru și l-am dus în grajd. Am făcut focul și am pus o pătură pe el, o pătură veche pe care o lăsam în grajd pentru călătorii care nu ajungeau la timp acasă, și, surprinși de vremea urâtă căutau adăpost în grajd. Era frumos, avea o stea neagră în frunte, era uriaș. M-am uitat în trăsură, era o fată îmbrăcată prea subțire pentru o astfel de vreme. Nu mișca. Am încercat să o duc în casă, dar frigul îmi slăbise forțele, am așezat-o lângă foc. Nu știam dacă mai trăiește. Nu știam ce să fac. I-am dat jos hainele ude. Avea o pile așa de fină, era ca o făptură dintr-un basm cu zâne. Numai văzusem niciodată o ființă atât de gingașă, de inocentă, părea un înger, o zână. Părul lung îi curgea lin e umeri, acoperea gingaș pieptul ei dulce de copil. Îmi era frică să o ating, să o privesc, îmi era frică să clipesc, îmi era frică că se va sparge, că va dispărea, că toate acestea nu sunt decât un vis, un vis frumos din care mă pot trezi în orice clipă. Am acoperit-o cu haina mea. Am fugit în casă și am luat toate păturile pe care le-am găsit. Le-am pus pe ea. Nu mișca. Am întețit focul, a început să tremure. Striga mereu ceva, dar nu înțelegeam. Stăteam nemișcat în fața ei, o priveam, era parcă o prințesă adormită ce își aștepta prințul. Urletul furtunii se auzea mai puternic. Vroia parcă să intre peste noi, să ne înghețe, să oprească timpul. Era târziu. Nu mai tremura. Stătea nemișcată, un zâmbet gingaș îi lumina fața. Părea că visează. O priveam, fără să mișc, fără să respir, fără să clipesc și dintr-o dată a deschis ochii. Niște ochi albaștri ca apa unui lac limpede de munte în care te puteai pierde fără să îți pese de ceva. Erau atât de frumoși, de strălucitori încât, atunci când îi priveai simțeai că nu îți mai trebuie nimic ca să fi fericit. M-au fermecat. Genele ei lungi, negre îi ofereau un farmec irezistibil și misterios. Stătea întinsă pe spate. Mă privea. Era frumoasă, dar în același timp părea atât de tristă, atât de fragilă. S-a mai uitat odată la mine, mi-a zâmbit și a închis ochii, a adormit. Acum dormea atât de liniștit, cu o grație profund feminină. Oboseala a pus stăpânire și pe mine. Ochii mi s-au închis fără să vreau în timp ce afară, vântul bătea neîncetat. Același urlet care mă trezise prima dată m-a făcut să tresar, dar eram mult prea obosit, am adormit.
O rază de lumină m-a trezit, era dimineață, noaptea trecuse iar acum soarele se ridica încet, învinsese furia naturii. Era cald ca într-o zi de vară. Dormisem toată noaptea cu gândul la ea, la prințesa care a intrat în viața mea. Mă întrebam de unde vine, cine este, ce a făcut-o să plece de acasă pe o vreme așa urâtă. Dar nu mai era lângă mine. Nu îi mai simțeam căldura corpului lângă mine, am deschis ochii. Stătea lângă cal, îl mângâia încet, era plină de grație, îl înhămase la trăsură. Era îmbrăcată într-o rochie ușoară, luată probabil din cutia trăsurii. O rochie de primăvară ce-i urma grațios formele corpului, acoperea gingașul piept fără să-l strivească, curgea încet pe talie apoi îi atingea ușor coapsele care te ademeneau, te chemai parcă să o strângi în brațe și să nu îi mai dai drumul. Părea un înger, o ființă supremă ieșită parcă in poveștile bunicii. M-am ridicat fără să vreau, m-am apropiat încet de ea, am atins-o ușor, a tresărit. S-a întors brusc. Am cuprins-o încet de talia gingașă. S-a lăsat o liniște deplină. Nu se auzeau decât bătăile inimilor noastre. Nu mai îndrăzneam să o privesc. S-a apropiat de fața mea. Îi simțeam respirația caldă. S-a apropiat încet. M-a sărutat pe obraz, s-a urcat în trăsură și a plecat. Se îndepărta încet, la fel de încet cum a venit. Vroiam să alerg după ea, să o opresc, dar simțeam că cineva are nevoie de ajutorul ei. Priveam cum dispare, si, dintr-o dată, s–a oprit. S-a întors spre mine și o voce suavă, dulce ca buzele ei a ajuns la mine:
„Mulțumesc"