„Tărăncuță, țărăcunță/ Cu fuiorul prins în gât/ Îți merge vestea că-ești sfioasă/ Că te-ncui și ziua-n casă/ Dacă ziua ești fricoasă/ Ce cați noaptea la pârâu/ Ce cați noaptea la pârâu” sunt versurile lui Dan Spătaru cu care încerc să adorm, însă miile de gânduri ce-mi cutreieră mintea nu-mi dau voie. Și nici pot sta în fața calculatorului, fratele meu doarme și… îl trezesc.

Era începutul vacanței când am fost anunțat de o tabără de jurnalism. Eram, bineînțeles, foarte fericit. Plecasem într-o sâmbătă de dimineața cu trenul spre Pașcani împreună cu redactorul-șef al revistei „Dumbrava minunată”, când tata îmi ura drum bun și distracție plăcută. Timp de o oră, cât a durat călătoria spre Pașcani, am stat de vorbă cu o familie de canadieni care veniseră să viziteze estul Europei. Am fost foarte entuziasmat că mi-am putut folosi cu adevărat cunoștințele de limba engleză. Adică în afara „Test Paper”- urilor și ascultărilor, am reușit să mă fac înțeles în fața unor niște oameni albi la chip și cu pălării pe cap, care nu știau o boabă de latină.

Îmi vine și-acum în minte accentul lor pur american. Dar să continui.

După ce mi-am luat rămas bun de la acceleratul „Suceava N – Brașov”, împreună cu alți 100 de copii din N Moldoveni am plecat cu câteva autocare spre destinația noastră: Tabăra Națională de Jurnalism – Muncel.

Ajuns parcă într-o insulă, unde insula era tabăra, și oceanul ar fi pădurea, am auzit un semnal de o locomotivă. Însă n-am știut de unde vine acesta. Dar eram prea entuziasmat de decorul din fața mea decât de acel semnal, care, mai pe urmă, avea să mă atragă tot mai tare.

După cazare, am făcut cunoștință cu „micii jurnaliști” de lângă mine. După ce ni s-a prezentat programul taberei și tot ce ținea de ora meselor, regulile taberei și facilitățile ei. Am ieșit afară apoi și-am respirat un aer curat și parfumat de rășina arborilor.

După masa de seara, auzisem din nou șuieratul magic al șarpelui verde care, mă atrăgea într-un mod neobișnuit de tare. Fiind seară, m-am detașat de restul copiilor și am plecat spre poarta taberei. Stând și meditând asupra anului școlar ce tocmai a luat sfârșit, am auzit din nou strigătul locomotivei. M-am îndepărtat puțin de tabără, cu riscul de a fi luat la întrebări și ce-am văzut? Un șir întreg lung de luminițe verzi și roșii. Uitându-mă rapid într-o hartă pe care mi-a pus-o tata în rucsac, mi-am dat seama că mă aflu la 2 km de magistrala București N – Suceava N. Și-am văzut și acel șarpe neidentificat deocamdată de mine. Se făcuse ora 23.00 când s-a terminat discoteca și s-a dat stingerea. Trebuia să mă retrag. Mâine știam ce aveam de făcut… O întâlnire cu șarpele era neapărat necesară.

În ziua următoare, venind seara și începând și discoteca, m-am retras ca de obicei, mi-am luat inima-n dinți și am plecat spre ceea ce numeam eu o atracție, un hobby și în același timp o obsesie. Fiind beznă în jurul meu și auzindu-se niște câini lătrând puternic (că lătrau la mine sau că lătrau la chiuiturile copiilor ce dansau la discotecă, nici acum nu-mi pot da seama) m-au trecut fiori de gheață pe care îi topeam odată cu apropierea de cale ferată. După 5 minute de mers pe o stradă pe care nu mai mergea nimeni, am ajuns la destinație.

De-abia atunci m-au trecut adevărații fiori, o stare pe care rar am simțit-o, una de fericire supremă. Stația Muncel era bine iluminată. M-am dus în mijlocul căilor ferate și ce-am văzut? În față un șir dublu de luminițe verzi, iar în spate un șir puțin curbat de luminițe roșii. Un peisaj pe care rar îl vezi, un peisaj ce îl poți vedea în orice Manual de Educație Plastică. Șiruri paralele care, după câțiva kilometri ajung să reprezinte un singur punct de culoare. După ce am trăit bine momentul, mi-am scos radioul și, fiind unul mic și mai puțin performant, prindeam Iașiul și Actualități. Multe melodii frumoase am ascultat. Erau într-o ordine stabilită parcă de mine. Printre acestea, am ascultat și un Gil Dobrică cu „Þărăncuță, țărăncuță”. Deodată, am auzit niște bâzâituri ciudate în căști. Stând undeva pe o băncuță pe peron, am văzut un far puternic ce lumina totul în fața lui. Bâzâitul era tot mai puternic, șinele scoteau sunete de frecare enormă iar lumina se apropia rapid. După ce m-am așezat la o distanță care să-mi asigure stabilitatea pe pământ, inima îmi bătea tot mai alert. Cinci secunde i-a trebuit trenului să-mi vânture părul. Cinci secunde de zgomote dătătoare de adrenalină. Cinci secunde pe care nu le voi uita niciodată.

Cinci secunde până la ora 24.00. Fratele meu îmi reproșează din somnul lui dulce că iar mă prinde miezul nopții în fața computerului. Cinci secunde mi-a dat ca să mă bag în pat înainte ca să mă zică părinților că nu m-am culcat încă. I-am zis să se liniștească și că o să mă culc imediat ce scot la imprimantă documentul.

Și uite cum cinci secunde pot însemna ceva ce te face să-ți iei zborul. Pentru mine, însemnătatea acelor cinci secunde era deja stabilită. Pentru alții, acele cinci secunde pot însemna altceva, poate că un sărut, poate că un gât de bere. Nu regret decât un singur lucru: nu am putut convinge fata pe care am cunoscut-o în acea zi să vină cu mine la stația Muncel… Poate simțea și ea ce-am simțit eu atunci. Poate că data viitoare, dacă va mai exista așa ceva.

Cinci secunde până la listare…