Primarul Emanuel Micorici ar putea fi singurul cetățean al Bucureștilor Noi care va celebra anul viitor aniversarea a două secole de când orașul a fost înființat de misteriosul Emanuel Mârzaian. Micorici simte o afinitate aparte pentru înaintașul său iar acesta este motivul pentru care, în prima campanie electorală pe care a câștigat-o, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, a început să își folosească numele complet; până la acel moment prietenii și concitadinii săi îl cunoscuseră ca „Nelu” sau „domnu’ doctor”, profesie pe care a continuat să o exercite, ocazional, și după intrarea în politică.
Emanuel Mârzaian este numele celebrului Manuc Bei. Se știe că, în perioada scurtului său exil transilvan, acesta și-a manifestat interesul de a achiziționa pământ în Imperiu și a cumpărat, de la un anume conte Kalnoki, mai multe sute de hectare pe malul Dunării. Persoana care a apărut, câțiva ani mai târziu, cu actele de proprietate, nu putea fi Manuc Bei întrucât există o mulțime de documente care îl plasează, în acea perioadă, la sute de kilometri distanță; istoricii au presupus că era vorba fie de un impostor care îi furase cumva actele lui Manuc, fie de o rudă sau un asociat apropiat al acestuia. Cea de-a doua ipoteză este oarecum mai credibilă, mai ales că falsul Emanuel Mârzaian nu a făcut nimic să se ascundă și, mai mult, a botezat așezarea pe care a înființat-o „Bucureștii Noi”, în amintirea orașului de baștină al primelor 99 de familii care s-au stabilit acolo.
Falsul Emanuel Mârzaian s-a dovedit a fi un diplomat și administrator cel puțin la fel de priceput ca Manuc Bei. La moartea sa, în 1863, Bucureștii Noi era un orășel prosper, după tiparul celor mai importante târguri austriece ale vremii, cu străzi pavate, clădiri cochete, iluminat public pe gaz și o populație de mai mult de 15 000 de locuitori care trăiau, în principal, din negoț și artizanat. În amintirea sa, bucureștenii au ridicat o statuie din bronz, în mărime naturală. Era cea de-a patra care împodobea piața centrală a Bucureștilor Noi, alături de statuile împăraților care domniseră la Viena în timpul vieții lui Emanuel Mârzaian: Francisc I, Ferdinand I și Franz Iosif I.
După moartea lui Emanuel Mârzaian, Bucureștii Noi au părut să se afle sub aceeași zodie norocoasă ca în timpul vieții fondatorului. Cataclismele naturale și cele provocate de om păreau să ocolească orașul. Niciun bucureștean nu a fost mobilizat în Primul Război Mondial, niciun evreu din Bucureștii Noi nu a avut de suferit în timpul Holocaustului, iar după venirea comuniștilor la putere cei de la centru au uitat, cumva, de Bucureștii Noi, astfel încât orașul nu a văzut picior de ostaș sovietic în căutare de ceasuri și nici nu a avut parte de naționalizări, epurări politice sau deportări în lagăre. Această izolare, însă, nu a afectat cu nimic dezvoltarea orașului. Bucureștenii au fost printre primii europeni care s-au obișnuit cu prezența tramvaielor în oraș, care au beneficiat de curent electric sau care au început să folosească, pentru a-și alege conducătorii, sufragiul universal.
Acest destin excepțional al Bucureștilor Noi va face și mai greu de înțeles ciudatele întâmplări care au dus la abandonarea sa.

Metamorfoza Alinei Dobre

Un țipăt puternic, urmat de o bufnitură, a întrerupt dejunul târziu al familiei Dobre duminică, 20 mai. Zgomotele se auziseră din camera mezinei familiei, Alina, care se trezise în urmă cu doar cinci minute, după ce petrecuse întreaga noapte în oraș. Părinții au alergat către camera fetei. Zăcea întinsă, pe jos, în fața oglinzii. Pielea ei, frumos bronzată cu doar o seară înainte, când părinții o văzuseră ultima oară, căpătase culoarea verde a patinei pe care o aveau statuile din centru. Părul, care până atunci fusese negru-albăstrui, i se înverzise și el, iar firul se îngroșase mult și devenise mai greu.
Alina și-a revenit până să ajungă Salvarea, astfel încât părinții au avut timp să afle că țipase și leșinase atunci când se văzuse în oglindă. Era atât de speriată de ceea ce pățise, încât medicii au trebuit să îi administreze, în primele zile, calmante. Nimic altceva nu părea a fi, însă, în neregulă cu ea. Timp de două săptămâni, cât a stat internată în spital, i s-au făcut toate analizele posibile fără ca medicii să poată găsi vreun indiciu că sângele sau vreunul dintre organe ar fi fost afectate. „Domnișoară, dacă mâine ați face un examen medical la NASA, i-a zis pe un ton patern reputatul profesor Alexandrescu, sunt convins că americanii v-ar trimite în spațiu fără a sta deloc pe gânduri. Sunteți perfect sănătoasă!”
Alina și-ar fi dorit să nu se afle de starea ei, însă nimeni nu a putut opri răspândirea unei asemenea povești. În scurt timp, întreg orașul vorbea despre fata verde de la Spitalul Central. La vreo săptămână după internarea Alinei, Grigore Albu, reporter și fotograf la „Bucureșteanul”, s-a strecurat în spital cu ajutorul unei asistente și i-a făcut câteva fotografii cu un aparat ascuns în brichetă. Ediția de a doua zi a ziarului s-a vândut ca pâinea caldă. Personalul spitalului, familia, prietenii, vecinii și colegii de facultate ai Alinei au fost, cu toții, abordați de jurnaliști care doreau să afle cine este, cu ce se ocupă, ce ar fi putut să cauzeze un asemenea accident. Au fost publicate tot felul de „biografii” ale Alinei. În funcție de sursa lor, unele îi puneau la îndoială moralitatea, sugerând drogurile sau vreo boală venerică drept cauză a condiției sale, altele, din contră, o prezentau ca pe o fată cuminte, poate chiar prea cuminte și retrasă, în sfârșit, mai erau și jurnaliști care scriau, citând „surse”, că Alina nu se înverzise în mod natural, ci își vopsise pielea pentru a atrage atenția asupra sa.
Pentru a pune capăt tuturor speculațiilor, Alina a decis, încurajată de părinții săi, să îi acorde un interviu celebrului Lucian Ferna, gazda celui mai iubit talk-show radiofonic al orașului. Părinții fuseseră sfătuiți să accepte și de psihologul Alinei, care credea că, în acest fel, fetei îi va fi mai ușor să se împace cu noua sa condiție și să își reia viața.
O oră și jumătate, cât a durat interviul în direct, bucureștenii și-au abandonat orice altă preocupare. Fermecat de frumusețea stranie a fetei, Lucian Ferna și-a pierdut siguranța și incisivitatea sa obișnuită, însă nimeni nu a observat acest lucru, cum nimeni nu a observat ușoara ezitare a Alinei atunci când a fost întrebată despre unele dintre speculațiile și acuzațiile apărute prin presă, sau cele câteva dezacorduri gramaticale pe care le-a făcut. La sfârșitul emisiunii, Alina devenise una dintre vedetele favorite ale bucureștenilor.
Anchetele presei nu au luat sfârșit odată cu confesiunile Alinei în emisiunea lui Ferna. Ceva din ceea ce a spus ea acolo „nu a fost niciun semn înainte, pur și simplu pe 20 mai m-am trezit schimbată, ca personajul acela din Metamorfoza lui Kafka, pe care o citisem cu câteva zile mai devreme” i-a atras atenția lui Grigore Albu. Reporterul de la „Bucureșteanul” a aflat că, în săptămâna dinaintea accidentului, Alina frecventase noul club „Metamorfoza”, deschis la începutul lui mai, pe strada Mogoșoaia Nouă, de un anume Gianni Petrescu, individ cu trecut obscur care apăruse în Bucureștii Noi în anul dinainte. „Metamorfoza” le promitea clienților obținerea rapidă a unui bronz natural dacă, înainte de a face plajă pe marginea piscinei, foloseau crema-minune a lui Gianni Petrescu. Un tobogan de apă și câteva zeci de volume din Metamorfoza lui Kafka erau puse, gratuit, la dispoziția clienților, pentru a nu se plictisi de-a lungul zilei. Fiind un pic claustrofobă, Alinei îi fusese teamă de toboganul închis, astfel încât alesese nuvela. Acestea din urmă erau, însă, doar detalii, scria Grigore Albu în reportajul său, care se încheia așa: „Crema-minune a lui Gianni Petrescu este cea care se face vinovată de condiția Alinei Dobre. Acest individ a promis, într-adevăr, un bronz natural. A uitat să precizeze, însă, că odată cu „bronzul natural” clienții săi se aleg și cu patina verde care, în timp, se depune pe bronz!”
Un articol scris de Grigore Albu era destul de greu de ignorat în Bucureștii Noi. Poliția s-a autosesizat și a făcut o razie la clubul de pe Mogoșoaia Nouă. Crema-minune a lui Gianni Petrescu a fost confiscată și trimisă spre analiză la un prestigios laborator din Elveția. S-a dovedit a fi o banală cremă de protecție solară cu factor 20. Gianni Petrescu era doar un escroc, ce-i drept primul care ajunsese în Bucureștii Noi. Poliția nu a putut să îi dea nici măcar o amendă, întrucât toate cremele de acest fel promit „un bronz natural”.
Oricum, o amendă nu ar fi avut cum să îl afecteze pe Gianni Petrescu. Veniturile sale se înzeciseră de când „Bucureșteanul” publicase ancheta lui Albu. Cum am spus, emisiunea lui Lucian Ferna o transformase pe Alina Dobre într-o celebritate locală. Tinerii moștenitori ai familiilor bogate se îngrămădiseră imediat să o curteze, uitând de toate fetele care le ținuseră companie până atunci. Geloase, acestea luaseră cu asalt „Metamorfoza”, însoțite de ceilalți curtezani ai lor care, chiar dacă nu conduceau mașini sport de lux, puteau să le plătească intrarea, consumația și crema-minune.
Totuși, oricât de mari au fost cantitățile de cremă folosite, nimeni nu s-a înverzit în Bucureștii Noi. Luni de zile, fetele și curtezanii lor au citit și recitit Metamorfoza fără să se întâmple ceva.
Apoi, pe 1 noiembrie, radioul a organizat o petrecere la clubul „Metamorfoza”. Playlistul fusese ales de Lucian Ferna, care își celebra cea de 30-a aniversare. La 23:47, din boxe au început să se audă primele bătăi de tobă din Sympathy for the devil. În acel moment, Cristi, managerul clubului, care de vreo oră stătea de vorbă cu Alina, s-a aplecat spre ea și a sărutat-o. Câteva mese mai încolo, Alexandra Bonea, cea mai bună prietenă – dar și marea rivală – a Alinei înainte de accident, urmărise cu atenție scena. Ca mai toate fetele care veneau prin „Metamorfoza”, Alexandra avea o slăbiciune pentru Cristi, un tânăr atletic, blond cu ochi albaștri și, pe deasupra, motociclist.
A mai privit un timp către cei doi, apoi, chiar înainte de a se auzi primele versuri ale cântecului, le-a întors spatele, l-a luat de mână pe un tip aflat în apropiere și a început să danseze lasciv. La 23:50, către finalul solo-ului de chitară al lui Richards, Alexandra Bonea a început să se înverzească. Trei minute mai târziu, când melodia se termină, Alexandra era la fel de verde ca Alina.
Alexandra nici nu citise Metamorfoza și nici nu folosise crema-minute a lui Gianni Petrescu. Totuși, faptul că transformarea sa a avut loc în club, a determinat Consiliul local să îl expulzeze pe Gianni Petrescu din oraș și să închidă „Metamorfoza”. Decizia a fost, însă, inutilă. Până la sfârșitul anului, alte câteva sute de tineri din Bucureștii Noi s-au înverzit la fel ca Alina și Alexandra.
Medicii erau bulversați. Nu exista nicio explicație pentru ciudata epidemie. Analizele nu indicau nimic neobișnuit la tinerii verzi.„Singura concluzie a specialiștilor, a spus primarul Emanuel Micorici în emisiunea lui Lucian Ferna, este că avem de-a face cu o formă de mimetism care, o repet, nu prezintă absolut niciun risc pentru bucureșteni.”
Dacă mulți dintre cetățeni erau îngrijorați de apariția oamenilor verzi, aceștia din urmă erau încântați de noua lor stare. A fi verde devenise cel mai șic lucru printre tinerii din Bucureștii Noi. În cele din urmă s-a dovedit, însă, că îngrijorarea bucureștenilor nu fusese nefondată, întrucât un joc inventat de verzi a dus la primul mare exod din oraș.
Jocul se numea „de-a statuile”. Cu hainele vopsite în culoarea pielii, sau pur și simplu goi, verzii se așezau în diferite puncte ale orașului și așteptau nemișcați. Încă de la ridicarea primelor statui de către Emanuel Mârzaian, acestea erau folosite de păsări pentru a se odihni sau ca loc de refugiu atunci când erau vânate de pisici. Orașul era împânzit de astfel de statui de cupru în mărime naturală, care reprezentau fiecare figură notabilă a Bucureștilor Noi, a țării și a scenei internaționale. Evident că, dat fiind numărul mare al statuilor și răspândirea acestora, păsările nu putuseră să le învețe nici fizionomia, nici locurile exacte în care se aflau, și de aceea nu puteau să facă diferența între statui și oamenii verzi care stăteau nemișcați. Aceștia așteptau, în grupuri, ca un număr suficient de mare de porumbei și vrăbii să se așeze pe ei, apoi săreau brusc, țipând și agitând brațele; nu puține păsări au suferit, în acest fel, atacuri de cord. Dintr-un motiv necunoscut păsările evitau acoperișurile și copacii, astfel încât cele care se fereau acum de statui trebuiau să aterizeze pe pavaj, unde erau prăzi ușoare ale pisicilor. În cele din urmă, stresul ajunsese mult prea mare pentru porumbei și vrăbii, astfel încât au părăsit Bucureștii Noi. În scurt timp păsările au fost urmate de pisici, lipsite acum de principalul lor vânat și partener de joacă; la câteva zile după dispariția pisicilor, proprietarii de câini din Bucureștii Noi au descoperit dimineața că lanțurile fuseseră rupte iar patrupedele lor plecaseră. Era ca o reacție în lanț care a continuat cu șoarecii, caii, fluturii, greierii, muștele, țânțarii, astfel încât, în mai puțin de trei luni, în Bucureștii Noi nu mai erau decât oameni și plante.
Primul exod nu s-a încheiat, însă, aici. Încet-încet, au dispărut și statuile, începând cu grupul din centru, format din cei trei împărați și Emanuel Mârzaian. S-a speculat că statuile au fost furate, însă Grigore Albu a găsit zeci de martori care jurau că plecaseră pe propriile picioare. Franz Iosif, urmat la mică distanță de Francisc I, Ferdinand I și Emanuel Mârzaian, fusese văzut îndreptându-se bățos către ieșirea din oraș, de-a lungul Mogoșoaiei Noi. „Probabil că intransigentul împărat era deja nemulțumit că, alături de el și înaintașii săi, se aflau atâtea sute de statui ale unor personaje cărora le lipsea sângele nobil, scria Grigore Albu. Maimuțărelile verzilor, indivizi care nici măcar nu aveau merite care să le câștige dreptul de a se afla în apropierea unui împărat, au fost, însă, picătura care a umplut paharul; celelalte statui nu au făcut altceva decât să îi urmeze exemplul. Istoria, iubiți cititori, a părăsit Bucureștii Noi”.

Moartea Alinei Dobre

Chiar și după apariția altor verzi, ca „pacient zero” Alina Dobre își păstrase popularitatea. Prin aprilie, însă, începuseră să se ivească și alte culori. Mai întâi, fosta prietenă a Alinei, Alexandra Bonea, a devenit fluorescentă. O altă fată din grupul lor, Elisabeta Croitoru, care nici măcar nu apucase să se înverzească, s-a făcut violetă. Într-o dimineața, după ce făcuse dragoste cu Cristi toată noaptea, Alina a văzut că pielea lui căpătase o nuanță de albastru marin; la puțin timp după schimbare, Cristi i-a spus că o iubește, dar că ar vrea să vadă și cum se asortează albastrul său cu verdele fluorescent, violetul și alte culori. În acel moment, Alina a înțeles că era nevoie de o schimbare.
Convingerea ei era că devenise verde după ce citise Metamorfoza. Pentru a-și recâștiga supremația printre femei și a-l recuceri pe Cristi trebuia, așadar, să găsească o carte care să determine o nouă transormare.
L-a sunat pe Lucian Ferna. Stătuse de vorbă cu el atât în ziua interviului, cât și pe întâi noiembrie, astfel încât știa că era pasionat de literatură. Simțise, totodată, că Ferna avea o slăbiciune pentru ea.
Tipul nu o atrăgea deloc, fizic. Dacă se străduia, putea să găsească câte ceva la el – ochii, mâinile expresive – dar întregul nu îi spunea nimic. Ferna nu era nici măcar urât – era doar insipid. Când vorbea, însă, suferea o transformare. Dacă închidea ochii, Alina avea aceeași senzație ca atunci când era cu Cristi. În seara primei întâlniri s-a culcat cu Ferna. La început, nu a simțit mare lucru...chipul contorsionat al bărbatului de deasupra ei, picăturile de sudoare care îi cădeau pe sâni, mușcăturile pe gât, mișcările ritmice o lăsau, toate, indiferentă...privea plictisită, înspre tavan, așteptându-l să termine. L-a întrebat, din reflex, ce ar vrea să îi facă. Când i-a răspuns, vocea lui a trezit ceva...parcă Ferna dispăruse și locul lui fusese luat de Cristi, în acea ultimă noapte dinainte de a deveni albastru.
Au continuat să se vadă și în săptămânile următoare. Când făceau dragoste, îi cerea să îi vorbească încontinuu. Dacă o suna, cât dura conversația avea senzația că este îndrăgostită de el, dar cum nu îi mai auzea vocea revenea imaginea lui Cristi. S-a apucat să caute în cărțile pe care i le recomanda Ferna un personaj de care Cristi să se îndrăgostească.
A vrut să fie Sherezada și a învățat pe de rost poveștile celor O mie și una de nopți, pe care le-a recitat în barul pe care și-l deschisese Cristi după închiderea „Metamorfozei”. A încercat să mănânce pământ, ca Rebeca din Veacul de singurătate, în speranța că va fi luată în brațe de José Arcadio Cristi și posedată, în hamac, de opt ori pe noapte și de trei ori în timpul siestei. Pământul, deși zemos, avea un gust cam ciudat de care a scăpat cu ajutorul unui pepene întreg, pe care l-a înghițit cu tot cu sâmburi.
Cristi a murit într-un stupid accident de motocicletă, primul din Bucureștii Noi, pe 23 august. Întinsă deasupra sicriului, Alina i-a mângâiat ore întregi părul albastru marin, în timp ce îi privea zâmbetul de ușoară surpriză „ce caută mașina asta în fața mea, nu știe că la 170 la oră nu o pot evita?” dar și teroarea inevitabilității morții, care mijea, abia observată, în colțul buzelor. Până în ziua înmormântării, lacrimile verzi ale Alinei, fluorescente ale Alexandrei, violete ale Ecaterinei și incolore ale celorlalte iubite șterseseră tot albastrul marin de pe mâinile, fața și părul lui Cristi, care a intrat în mormânt blond, bronzat și un pic surprins.
După moartea lui Cristi, Alina a rupt orice legătură cu Ferna, însă i-a păstrat cărțile. Ultima pe care a citit-o a fost Spuma zilelor, a lui Boris Vian. Cum a terminat-o, a simțit că ceva se petrece înăuntrul său. Era transformarea pe care o căutase înainte să moară Cristi. Era sigură că ceea ce îi creștea în pântece – și nu în piept, ca lui Chloe – era o floare pe care trebuia să o depună pe mormântul lui Cristi. Pe întâi noiembrie, burta sa arăta deja ca a unei gravide în luna a noua. Simțea că în acea zi floarea avea să iasă, în sfârșit, la iveală. Pe la 9 seara a pornit către cimitir. Nu a mai apucat să ajungă. La 22:30 au apucat-o durerile facerii pe câmpul de lângă cimitir. La 23:47, când se împlinea exact un an de la primul sărut pe care Cristi i-l dăduse, corpul Alinei a explodat. În pământul pe care îl mâncase atunci când dorise să fie Rebeca rodiseră toți sâmburii pe care îi înghițise. Din pântece au ieșit pepeni, din inimă măslini, încheietura mâinii drepte a rodit cireși, genunchiul stâng, portocali, iar adâncitura de deasupra claviculei, lămâi.
A doua zi după moartea Alinei, grădinile din Bucureștii Noi au început să se usuce; la fel și copacii plantați în parcuri sau pe marginea drumului. Unii dintre ei au încercat să se salveze aruncând în vânt cantități uriașe de polen, însă acesta nu prindea rădăcini decât în livada Alinei. În vara anului următor devenise evident că, la fel ca și animalele înainte lor, plantele abandonaseră Bucureștii Noi.

Consecințele Hotărârii Excepționale 1

Ultimele alegeri în Bucureștii Noi au avut loc în vara în care s-au uscat grădinile. Au fost cele mai disputate din istoria orașului. Doctorul Nelu Micorici a câștigat primăria pentru a opta oară consecutiv, însă opoziția a reușit să obțină controlul Consiliului Local.
Disputele dintre primar și Consiliul Local au condus rapid la un blocaj parțial al administrației. Serviciile orașului continuau să funcționeze ca și până atunci, însă orice încercare de dezvoltare, de modificare a situației curente, era stopată fie de primar, fie de consilieri.
În toamna de după alegeri, rata sinuciderilor în Bucureștii Noi a crescut într-un mod alarmant. Zilnic, 5, 6, 10 tineri se spânzurau, își legau pietre de gât și se aruncau în Dunăre, înghițeau flacoane întregi de pastile sau săreau de pe clădiri înalte. Era o adevărată epidemie, mult mai periculoasă decât cea a culorilor și cumva legată de aceea. Grigore Albu, reporterul-vedetă la „Bucureșteanul”, a descoperit că toți sinucigașii fuseseră colorați, în general în verde, dar că își pierduseră culorile după ce consumaseră fructe și legume din livada Alinei Dobre. Revenirea la vechea înfățișarea provoca întotdeauna crize de depresie care, de cele mai multe ori, culminau cu o dorință puternică de a muri.
Legătura pe care Grigore Albu o descoperise între livadă și sinucideri nu a putut fi probată. Autopsiile nu indicau nicio anomalie la sinucigași, iar laboratorul din Elveția la care au fost trimise mostre din fructe și din legume a arătat că acestea erau normale. „În plus, a spus într-o emisiune Lucian Ferna, care nu suporta nici acum ca Alina să fie vorbită de rău, mii de alți bucureșteni, poate chiar și domnul Grigore Albu, s-au înfruptat din roadele livezii. Eu însumi am făcut acest lucru în repetate ocazii. Nu m-am sinucis și nu a făcut-o nici Grigore Albu, cum nu ați făcut-o nici dumneavostră, care mă ascultați la această oră. Sunt de acord cu Grigore Albu că acele fructe sunt deosebite, însă tot ceea ce au special sunt gustul și dulceața lor.”
Bucureștenii s-au împărțit în două tabere: cei colorați, familiile lor, ipohondrii și admiratorii lui Grigore Albu vedeau în livada Alinei Dobre sursa tuturor relelor; ceilalți, la fel de mulți, a căror voce era Lucian Ferna, credeau că apariția livezii era prima întâmplare bună care avusese loc în oraș în ultimii ani.
Dincolo de disputa publică, toată această situație le dădea serioase bătăi de cap și autorităților. Sutele de sinucideri duseseră la o cerere foarte mare de locuri de înmormântare, astfel încât cimitirul din Bucureștii Noi se umpluse. La sud de cimitir era Dunărea, în stânga sa un enorm deal de stâncă, iar vis-a-vis se întindea orașul. Nu putea fi extins decât către dreapta, unde se afla, însă, livada Alinei. Doctorul Nelu Micorici a considerat că, dacă bucureștenii nu voiau să fie îngropați unul deasupra celuilalt, trebuia să se renunțe, treptat, la livadă și a propus o hotărâre în acest sens Consiliului Local. La fel ca toate inițiativele primarului de până atunci, hotărârea a fost respinsă.
Consilierii nu au sugerat, însă, și o altă locație pentru cimitir. Singurele terenuri ale orașului pe care încă nu se construise nimic erau parcurile; Micorici știa, însă, că opoziția nu ar fi acceptat niciodată transformarea vreunuia dintre ele în cimitir. Exasperat de încăpățânarea consilierilor, a recurs, pentru prima oară în istoria orașului, la un drept pe care Constituția îl acorda primarilor în situații de criză, acela de a legifera fără a mai consulta Consiliul Local. Doctorul Micorici nu își dorea o ruptură totală cu opoziția, astfel încât Hotărârea Excepțională 1 trebuia să fie doar un avertisment care să le aducă aminte consilierilor că primarul are la dispoziție și alte instrumente. Hotărârea avea doar un singur articol:
„Îi este interzis oricărui cetățean al Bucureștilor Noi, indiferent de vârstă sau sex, să moară.”
Îl inspirase o știre, pe care o citise cu ceva timp în urmă, despre omologul său dintr-un orășel de pe Coasta de Azur care, confruntat cu o criză similară, interzisese moartea în oraș. Era o glumă pe care, bineînțeles, nimeni nu a luat-o în serios; la scurt timp, o persoană fără adăpost murise în Le Levandou, punându-l pe primar în fața dilemei de a-i găsi un mormânt.
În Bucureștii Noi, însă, oamenii – sau poate chiar Moartea – erau ceva mai lipsiți în acea perioadă de simțul umorului. Brusc, bucureștenilor le devenise imposibil să moară. Bolnavii aflați în stadii terminale ale bolilor, unii cu lumânările deja aprinse la cap, continuau să agonizeze, ceea ce a dus rapid la epuizarea rezervelor de morfină ale orașului. Sinucigașii – numărul lor rămăsese constant în ciuda vâlvei din presă – nu mai reușeau să își ducă actele până la capăt. Dacă săreau de la etaj își făceau praf toate oasele, fără să moară; stăteau atârnați cu orele în frânghii însă nu se sufocau, înghițeau sute de pastile însă se alegeau doar cu un ulcer. Nici măcar dacă se aruncau în Dunăre nu se întâmpla nimic: Alexandra Bonea a stat pe fundul râului vreo 3 săptămâni, până când s-a agățat de plasa unui pescar care a scos-o la suprafață buhăită, umflată cu apă, cu un ușor început de mucegai pe piele, dar în viață.
Vreo trei ani nu a murit niciun bucureștean. Chiar și cei care nu aveau motive să își dorească acest lucru erau îngrijorați că, într-o bună zi, se vor îmbolnăvi și vor trebui să trăiască, după aceea, într-o agonie continuă.
Într-o dimineață de octombrie, un tânăr reporter a năvălit, fără să mai bată la ușă, în biroul lui Grigore Albu, acum redactor-șef la „Bucureșteanul”.
„Mă scuzați că vă deranjez, dar am primit un telefon...”
Fără să își ridice ochii din computer, Albu îi ceru tânărului să aștepte. Termină cel de-al 50-lea joc de Solitaire al zilei, apoi se întoarse către reporter:
„Ce e?”
„Domnule Albu, am primit un telefon ciudat...”
„Mi-ai mai spus că ai primit un telefon. Treci, te rog la subiect, vezi că sunt ocupat”
Reporterul se fâstâci și începu să transpire.
„A sunat în redacție o persoană...”
„Da...”
„Care dorea să publice un necrolog în numărul de mâine.”
Grigore Albu se întoarse către computer și apăsă tasta „F2” pentru a începe un nou joc.
„Și pentru atâta lucru mă deranjezi? Știți foarte bine, dacă e un actor cunoscut la Hollywood aveți o coloană cu tot cu fotografie, cântăreț, juma’ de coloană, scriitor sau om de cultură, un sfert de coloană fără fotografie, de politicieni se ocupă redacția de știri externe, iar de celebritățile mondene vorbește cu Elisabeta Croitoru, de la social. Salut!”
Tânărul nu se clinti, însă, din cameră.
„Dar, domnule Albu, nu este niciunul dintre aceste cazuri...”
„Atunci nu are ce căuta în ziar!”
„Nici dacă este bucureștean de-al nostru?”
Grigore Albu sări de pe scaun.
„Bine băi, tâmpitule, nu puteai să-mi spui de la început că a murit un bucureștean?”
Reporterul părea gata să izbucnească în plâns. Grigore Albu își îndulci un pic tonul și îi ceru să îi povestească ce s-a întâmplat.
Detaliile erau puține. Mortul fusese victima unui accident de circulație pe un drum național la circa 200 de km de Bucureștii Noi: intrase în depășire pe linia continuă și se lovise frontal de un camion care venea din sens opus. Din mașină nu mai rămăsese nimic.
Editorialul lui Grigore Albu de a doua zi era intitulat „Emanuel Micorici nu este Dumnezeu!” și începea în stilul abrupt care-l făcuse celebru pe jurnalist: „Prea mulți bucureșteni ajunseseră să se teamă de doctorul Micorici doar pentru că, printr-o bizară coincidență, nimeni nu a mai murit în oraș după ce el a dat Hotărârea Excepțională 1. Prea multe i s-au îngăduit primarului în această lungă și nefastă perioadă. Ieri, un concetățean de-al nostru a încălcat o banală regulă de circulație și a plătit prețul suprem. Hotărârea Excepțională 1 este un mit!”
Puțini bucureșteni au citit și continuarea editorialului, care reprezenta un atac strălucit la adresa politicilor lui Emanuel Micorici. În săptămânile următoare, orașele vecine s-au confruntat cu un val fără precedent de jafuri și tâlhării. Bătrâni, invalizi, tineri palizi îmbrăcați în haine verzi și machiați cu aceeași culoare au luat cu asalt bănci, benzinării, magazine, au amenințat cu cuțite de bucătărie copii cărora le smulgeau lanțurile de la gât și le confiscau banii de buzunar, pensionari cu câte o pâine și o sticlă de ulei în sacoșe, până și o gravidă care mușca pofticioasă dintr-un ciorchine de struguri. Cei mai mulți dintre atacatori cădeau morți în timp ce fugeau de victime; ceilalți se aruncau în fața tramvaielor și a autobuzelor, sau dacă erau prinși, se spânzurau în pușcării. S-a descoperit în curând că toți infractorii veneau din Bucureștii Noi. Exodul nu a putut fi oprit, ci s-a încheiat de la sine vreun an mai târziu. La vremea aceea, în Bucureștii Noi se goliseră spitalele, azilele și toate zecile de baruri dinspre care se răspândise, cu ani în urmă, fenomenul tinerilor colorați.

Dispariția lui Lucian Ferna

Cam în perioada în care Consiliul Local a aprobat transformarea livezii Alinei în cimitir iar Emanuel Micorici a anulat Hotărârea Excepțională 1, Lucian Ferna s-a îmbolnăvit de laringită. ORListul i-a dat câteva pastile și i-a recomandat trei săptămâni de repaus. “Oricum, domnule Ferna – a încheiat reputatul medic în timp ce îi cerea un autograf – până poimâine veți fi complet răgușit, așa că nu o să vă mai puteți face emisiunea. De ce nu ați profita de asta?”. Lucian a schițat un protest, “domnule doctor, nu este așa de simplu, am o responsabilitate față de ascultătorii mei”, însă în sinea lui i-a dat dreptate. Nu mai avusese un concediu de mai bine de 5 ani.
Timp de o săptămână, suspendarea emisiunii lui Lucian Ferna a ținut prima pagină a presei. Luni nu a fost vorba decât de o simplă știre: “Vedeta FM Lucian Ferna a intrat într-un scurt concediu, din motive de sănătate. Îi urăm însănătoșire grabnică”. Miercuri, când deja avuseseră loc primele două sinucideri iar medicii psihiatrii nu mai făceau față numărului de pacienți care acuzau depresii, editorialele cereau cu insistență intervenția autorităților iar o serie de articole vorbeau despre comploturi de îndepărtare a lui Lucian Ferna a cărui emisiune – spuneau autorii lor – începuse să deranjeze unele persoane sus-puse. Vineri, cealaltă mare voce a presei bucureștene, Grigore Albu, până atunci un adversar al lui Ferna, comenta: “cele 8 sinucideri care au avut loc în această săptămână neagră reflectă situația tragică la care s-a ajuns. Cred că este cazul ca Emanuel Micorici, ales de prea multe ori în fruntea orașului nostru, să reflecteze adânc la aceste strigăte de disperare ale unor oameni care, lipsiți fiind de ultima instanță care îi asculta și în care își mai puneau speranța, au recurs la asemenea acte radicale.”
Lucian nu a aflat nimic din toate acestea. În ziua în care ziarele anunțau vacanța sa, el era deja în drum spre o insulă tropicală, unde avea de gând să își petreacă cele trei săptămâni de concediu împreună cu logodnica sa, Elisabeta Croitoru. După acea “săptămână neagră”, valul de sinucideri încetase, iar toți cei care căzuseră pradă depresiei își reveniseră spectaculos. La întoarcerea lui Lucian în Bucureștii Noi, părea că nimeni nu își mai amintește de el și nici măcar cei mai fideli ascultători ai săi nu îl mai menționau în conversațiile lor și nu se întrebau când va fi reluată emisiunea.
La câteva zile după ce ajunsese acasă, Lisa l-a anunțat, din senin, că nu mai vede niciun viitor în relația lor. Erau împreună de câțiva ani și urmau să se căsătorească vara următoare. Brusc, Lisa ajunsese la concluzia că Ferna era un indivd plictisitor, care vorbea prea mult fără să spună nimic, iar după ce începuse o nouă relație, cu șeful ei, Grigore Albu, descoperise că nici măcar la pat Lucian nu excelase; toate acestea i le-a comunicat într-o ultimă conversație pe care au avut-o.
În perioada în care l-a părăsit Lisa au început să îl evite și prietenii. Când îi căuta ca să îi cheme la o bere, găseau un motiv ca să îl refuze. În cele câteva ocazii când s-a întâlnit, totuși, cu ei, a descoperit că nu mai aveau ce să își spună. Obișnuit ca la fiecare petrecere să fie centrul atenției, s-a trezit izolat, nebăgat în seamă de ceilalți, care își vedeau de discuțiile lor fără să îi mai ceară, ca altădată, părerea. Mai mult, atunci când încerca să intervină în vreo conversație îl priveau iritați pentru întrerupere și îi dădeau, plictisiți, răspunsuri în doi peri.
A realizat că, de când nu mai făcea emisiunea, toată lumea își pierduse interesul pentru el. Trebuia să revină cât mai repede pe post însă, pentru că neglijase tratamentul, încă nu îi trecuse laringita. Nu se agravase; era o răgușeală care nu îi permitea să vorbească tare. S-a dus la același doctor, care de data asta a fost mult mai puțin binevoitor, ca și cum ar fi uitat că, cu doar câteva săptămâni înainte, îi ceruse un autograf omului din fața sa. “Păi domnule, ce să vă fac eu dacă nu ați luat medicamentele? Văd că v-am dat rețetă, acum ce ați fi vrut, să le iau eu pentru dumneavoastră? Pentru ce mai veniți la medic, dacă nu îl ascultați? Așa faceți toți, vă închipuiți că voi știți cel mai bine, de parcă noi ne-am fi tocit coatele prin facultate degeaba. Știți ce? este pentru ultima oară când vă ajut, să nu vă mai prind că veniți iar peste o lună să îmi spuneți că nu ați urmat tratamentul. Și timpul meu este la fel de prețios ca și al altora.”
Directorul postului l-a primit cu entuziasm, “ce faci, băi, Luciane, era și timpul să apari, că ni s-a dus dracului audiența de când ai plecat. Începusem să mă îngrijorez, credeam că ai bătut palma cu concurența. Ia zi, sănătos, voios?”. Lucian se dezobișnuise ca oamenii să se arate bucuroși atunci când îl văd; îi trebuise o săptămână, după ce se însănătoșise, să își facă curaj să meargă la radio. Uită că nici directorul, nici vreun alt coleg, nu se interesaseră de el în toată această perioadă și acceptă să înceapă munca imediat.
Lucrurile au intrat rapid în normal. Chiar a doua zi, întreaga presa anunța “mult-așteptata revenire a lui Lucian Ferna”. În două săptămâni, emisiunea avea aceeași audiență uriașă, iar contractele de publicitate au început să curgă ca și înainte. Prietenii și-au revenit, brusc, din amnezie. Nu uitase atitudinea lor, însă s-a gândit că nu are niciun rost să își caute alții, care s-ar fi comportat, probabil, la fel, așa că, după ce o perioadă s-a prefăcut ocupat, a sfârșit prin a-și petrece, din nou, nopțile chefuind alături de ei.
Și se mai schimbase ceva. În perioada lui neagră, după despărțirea de Lisa, nu reușise să se apropie de nicio femeie; toate îl respingeau din primul moment, de parcă ar fi fost ciumat. Acum era suficient să le vorbească un pic pentru ca ele să îi cadă în brațe. N-a fost nevoie de mai mult nici ca să o convingă pe Lisa să se întoarcă la el; n-ar fi putut spune dacă o făcuse pentru că o iubea sau pentru a se răzbuna pe Grigore Albu.
Chiar dacă viața sa revenise la normal, ceva se schimbase la Ferna. Îl rodea ideea că tot ceea ce avea se datora celebrității sale...și poate nici măcar acesteia, poate și celebritatea, la rândul său, i se datora vocii.
Pe 1 noiembrie, Lucian Ferna a împlinit 36 de ani. În ziua precedentă, se hotărâse ce cadou să își facă de ziua lui: o nouă înfățișare. La 8:30 de minute, după ce Lisa a plecat la muncă, s-a așezat în fața oglinzii, cu o foarfecă în mână și a început să își taie, încet, barba. Pe măsură ce foarfecele înaintau, în oglindă apărea un individ străin, boemul se transforma, încet-încet, într-un tip palid, cu un nas puțin cam mare, bărbie îngustă și asimetrică. “Ia te uită, încep să fac gușă…poate că ar trebui să o las mai moale cu berea”. Începea să îi pară rău că-și tunsese barba, însă acum nu mai era cale de întoarcere. Își dădu cu apă fierbinte pe față. Spumă. Aparatul de ras porni de la tâmplă înspre bărbie. Tăietură. Înjurătură ușoară. “Bun, să trecem acum la obrazul drept”. Mustața. Partea cea mai grea, bărbia. A doua tăietură. Clătit cu apă rece. Prosop. After-shave. “Parcă nu ustura chiar în halul ăsta”. Bucățele de hârtie igienică peste tăieturi. “Gata!”. Se strâmbă la necunoscutul din oglindă. Acesta se strâmbă la el. Observă că necunoscutul avea dinții mai galbeni decât îi avusese el pe vremea când purta barbă. Întinse pastă pe periuță și începu să și-i frece. Repetă operațiunea de câteva ori, până când avu impresia că au o culoare acceptabilă. Îndepărtă hârtia igienică. Zâmbi. Scoase limba. Se schimonosi. Își mușcă buzele. Făcu, șmecherește, cu ochiul. Își luă o figură serioasă, apoi una mirată. Necunoscutul îl imita întocmai. “Presupun că o să îmi ia ceva timp să mă obișnuiesc cu tine. Să vedem ce părere vor avea ceilalți”
Nimeni, nici măcar Lisa, nu a observat că se răsese. În săptămânile următoare și-a vopsit părul de vreo 10 ori, în culori țipătoare, s-a ras în cap, și-a pus în urechea stângă doi cercei mari, de argint, fără ca vreuna din aceste schimbări să declanșeze vreo reacție la cineva.
În ziua în care s-a convins că, pentru ceilalți, era doar o voce, dezamăgirea lui Ferna s-a amestecat cu un sentiment de putere: era sigur că vocea sa avea ceva magic, capabil, poate, să îi materializeze orice dorință.
A început să se joace cu ea. A descoperit, rapid, ce ton trebuie să folosească pentru ca și cei care nu auzeau ce spune să fie atrași de sunetul vocii sale, ce intonație îi convingea pe oameni să facă imediat ceea ce le cerea, care erau modulațiile capabile să aducă tristețe, nostalgie, bucurie, să trezească din somn sau, din contră, să îi adoarmă instantaneu pe ascultători.
Într-o noapte, fără a o atinge deloc pe Lisa, i-a povestit, pas cu pas, cum face dragoste cu ea. S-a contorsionat, a transpirat, a început să tremure și a avut trei orgasme unul după altul, ca și cum în tot acest timp Lucian ar fi fost deasupra ei.
De la 1 ianuarie a cerut, pentru a avea timp să experimenteze, ca emisiunea lui să fie mărită la 6 ore pe zi. În următoarele luni celelalte posturi de radio din oraș au dat faliment pentru că fiecare bucureștean asculta acum doar emisiunea lui Ferna; când aceasta se încheia se simțeau așa de goliți, încât își închideau aparatele de radio până a doua zi.
Singura voce critică la adresa lui Lucian rămăsese Grigore Albu, chiar dacă și el era la fel de dependent de emisiune. Pe la începutul primăverii, „Bucureșteanul” devenise un fel de cronică a emisiunii lui Ferna, redând zilnic transcrierea monologului acestuia, pe pagini întregi, criticând lipsa de originalitate și chiar de coerență a emisiunii.
Într-adevăr, concentrat pe tonul vocii sale, Ferna acorda din ce în ce mai puțină atenție cuvintelor pe care le rostea. Uneori citea la întâmplare din dicționar, alteori relua, din „Bucureșteanul”, transcrierea emisiunii din ziua precedentă. Într-o zi a repetat de trei ori că își amintește de o vreme în care bucureștenii erau colorați, iar Lisa, unica supraviețuitoare a coloraților, a aruncat o privire în oglindă și a văzut că redevenise violetă; într-o altă zi, Ferna a rememorat exodul statuilor, iar Emanuel Micorici a fost convins că l-a văzut, din biroul său care dădea către Mogoșoaia Nouă, pe Franz Iosif îndreptându-se bățos către ieșirea din oraș.
Lucian a cerut ca pe 20 mai, când se împlineau șapte ani de la metamorfoza Alinei Dobre, să fie, începând cu miezul nopții, gazda unei emisiuni-maraton de 24 de ore. Când a intrat în studio era străveziu de slab; nu mai simțise nevoia să mănânce de pe la sfârșitul lui noiembrie. A început emisiunea prezentându-se: „Vocea din slujba dumneavoastră, Lucian Ferna”, apoi a continuat să vorbească ore întregi, fără a se ridica o singură dată de la masă, fără a-și întrerupe monologul nici măcar cu o melodie. În întreg orașul, bucureștenii renunțaseră la orice activitate pentru a-l asculta.
Pe la patru după-amiaza, după 16 ore de emisie, Grigore Albu a simțit că trebuie să facă ceva. Era incapabil să se desprindă de aparatul de radio, însă avea senzația că, dacă mai ascultă mult, monologul acela fără sfârșit avea să îl transforme într-un mod ireversibil, nu doar pe el, ci întreg orașul. Deja i se părea că realitatea pe care i-o dezvăluiau celelalte patru simțuri își pierduse din substanța obișnuită. Lucian Ferna trebuia oprit.
Albu și-a luat din dulap pușca de vânătoare. Cele trei minute care i-au fost necesare să ajungă la mașină i s-au părut a fi mult mai lungi. Înainte de a porni motorul, a dat drumul la aparatul de radio și a ascultat, nemișcat, vreo 20 de minute, pentru a-și reveni. Într-un târziu, a învârtit cheia în contact și a pornit către clădirea radioului.
Străzile erau pustii, însă toate ferestrele erau luminate, semn că oamenii nici măcar nu se ridicaseră pentru a le stinge în zori, când se luminase. Albu și-a parcat mașina chiar în fața clădirii și a alergat către aceasta, pentru a putea auzi continuarea emisiunii. Paznicul din lobby era atât de concentrat, și el, la monolgul lui Ferna, încât nici nu l-a văzut pe Grigore Albu trecând pe lângă el cu pușca de vânătoare în mână.
Redactorul-șef de la „Bucureșteanul” a intrat în lift și a apăsat butonul etajului 2, unde știa că este studioul de emisie. Când ușile liftului s-au deschis, Albu a rămas în cabină, concentrat asupra vocii care se auzea din difuzoarele din jur. A stat așa până după 6 seara când, după ce se auzise din ce în ce mai slab, vocea s-a pierdut. Abia atunci Grigore Albu s-a îndreptat către cabina de emisie. Aceasta era pustie, deși toate luminile erau aprinse. Pe locul unde știa că stă de obicei Ferna, pentru că fusese invitat în trecut la emisiunea sa, era o mică grămăjoară de haine, iar la picioarele scaunului, o pereche de pantofi. În scrumiera de pe masă, o țigară stătea să se stingă; lângă scrumieră, Albu a văzut o ceașcă de cafea pe jumătate goală.
A coborît la parter. Paznicul continua să asculte emisiunea, deși aceasta se auzea tot mai slab. Semnalul părea ceva mai bun în mașina lui Albu, însă după câteva minute a început să se piardă și acolo. Fără să știe exact de ce face acest lucru, Grigore Albu a pornit mașina și a mers vreo 200 de metri, până când vocea lui Ferna s-a auzit, din nou. Nu a durat mult, nici de data aceasta. A trebuit să pornească iarăși motorul și să mai parcurgă câteva sute de metri. Când vocea a fugit, din nou, Albu s-a hotărât să nu mai oprească, pentru a nu mai pierde niciun minut din emisiune.
Pe Mogoșoaia Nouă, a realizat că și alți bucureșteni, în mii de mașini, urmăreau, ca și el, vocea. Aceasta s-a oprit, pe la miezul nopții, preț de câteva ore, în cimitirul-livadă al Alinei Dobre; când a plecat de acolo, cei care aveau radiouri japoneze la mașină au auzit-o ieșind din oraș către Sud, cei cu aparate nemțești, către Nord, câțiva care își cumpăraseră sisteme de sunet americane au urmat vocea către Vest, iar restul, ale căror aparate erau produse în alte țări, au ieșit din oraș prin Est.
Odată ce vocea se desprindea de granițele Bucureștilor Noi, viteza sa creștea considerabil, astfel încât atunci când s-a luminat a doua zi, majoritatea bucureștenilor erau la sute de kilometri distanță de orașul lor, răspândiți în cele patru zări. Pe 21 mai dimineața, când s-a întors dintr-o scurtă delegație, doctorul Nelu Micorici nu a mai găsit în oraș decât surzii. Autoritățile au întreprins unele cercetări privitoare la cei plecați, însă nu au reușit să le găsească decât mașinile. Aproape jumătate căzuseră în șanțuri, sau se izbiseră de copaci sau de ziduri, însă nicăieri nu a fost găsită vreo urmă de sânge, doar hainele ocupanților, deși ușile erau blocate din interior și cheile în contact. Celelalte mașini au fost găsite și ele abandonate, cu ușile larg deschise și fără nicio picătură de benzină în rezervoare.