poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1321 .



Înserare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emillianus ]

2007-10-29  |     | 



I

Glen privește cablurile negre prin geamul zgâriat al metroului. Nu mai are unde să se uite. Îi este imposibil să privească oamenii în față. Femeia de pe scaunul din dreapta sa pare foarte preocupată de succesiunea stațiilor. Ochii îi sunt ațintiți către panoul luminos, plin de linii albastre și galbene.
Nu vă lăsați păcăliți.
N-o interesează deloc.
Știe stațiile pe de rost.
Este doar un mod de a pierde timpul până la următoarea oprire, când poate să se uite liniștită pe geam.
Glen se ridică. Ușile se deschid, și în urma sa se aude „Urmează stația Gara de Nord, cu peronul pe partea dreaptă”. Scările rulante îl apropie tot mai mult de lumină. Alex îl așteaptă cu mâinile în buzunar.
- Ai întârziat!
Glen se uită la ceas. 21:10
- Zece minute nu-s un capăt de țară…
Îl știe pe Alex din generală. Un tip blond, cu ochi albaștri spălăciți, genul pe care ajungi să îl invidiezi toată viața. Genul căruia îi iese totul perfect.
- Niciodată nu ești punctual!
- Hai, lasă asta! Unde mergem?
- O să vezi.
A fost dintotdeauna puțin ciudat. Adică, nu mă-nțelegeți greșit, e unul dintre oamenii cei mai de treabă pe care îi cunosc. Atâta doar că îi lipsește o doagă. Cel puțin una.
- Auzi, îți spune Alex, taică-tu a fost vreodată la pușcărie?
- Nu. De ce?
- Eram doar curios. Dar de unde știi? L-ai întrebat vreodată?
- Nu trebuie să-l întreb ca să știu!
Glen era exasperat. Întrebări din acestea stupide îi era dat să audă de fiecare dată când se întâlnea cu tipul ăsta. Nu puteai spune că nu e simpatic. Dar rămânea un ciudat.
- Ai mai vorbit cu Laslo?
- Care Laslo? Vladimir?
- Da, Vladimir, spune Glen.
- L-am văzut odată în autobuz, dar nu l-am băgat în seamă.
- De ce?
- Pur și simplu, n-aveam chef să vorbesc cu el. Știi, e plictisitor. Te vezi cu cineva după atâția ani – cinci cred – și nu găsești ce să-i spui.
Așa era. Știa c-are dreptate.
Glen își aduce aminte de bietul Vladimir. Un băiat slăbuț, pricăjit, fără prieteni. Genul cu care ți-ar fi rușine să mergi pe stradă. Venise odată cu petarde la școală, și cineva l-a pârât dirigintei. Când a auzit, Vladimir a aruncat petardele la WC-ul băieților și a tras apa. Din păcate, nu a avut noroc. Diriga l-a pus să recunoască că bucățile alea descompuse de carton umed îi aparțineau.
Altă dată a furat o carte de la bibliotecă. Mi se pare că erau niște poezii de-ale lui E.A. Poe. A venit la Glen, și i-a spus:
- Băiete, am făcut o captură. Vezi cartea asta?
Și Vladimir scoate din ghiozdan un volum prăfuit, de culoare maro, pe care era inscripționat cu litere aurii numele autorului de care v-am spus.
- Trebuie să ai curaj, nu glumă!
Săptămâna următoare Vladimir era exmatriculat.
Þiganu’. Așa i se spunea la școală, cu toate că unii îl credeau ungur.
Alex mă conduce într-un bar oarecare, cu mese puține și chelneri nesuferiți.
- Ce bei?
Zic:
- O bere. Dacă se poate, nu foarte rece.
Da, v-ați prins. Nu mai are rost să mă ascund. Eu sunt Glen. Îmi construisem o personalitate atât de complexă, încât acum îmi pare rău că trebuie să renunț la ea.
Și Alex e un tip minunat. Cel puțin el e real.
Îmi zice:
- Ia un whisky. O să-ți facă bine. Ai mare nevoie de el!
- Lasă-mă! O bere, vă rog.
Tocmai el s-a trezit să-mi dea mie sfaturi. Divorțat. Momentan în căutare. Cică trece printr-o pasă proastă. Pasă proastă pe dracu’! E așa de șase luni bune. Dar el continuă să facă pe deșteptul.
Zic:
- N-am mai băut whisky de la înmormântarea lu’ sor-mea. Ce naiba!
Și Alex mă lasă-n pace.
Spune:
- Treaba ta! Eu voiam doar să te ajut…
- Nu contează. N-am nevoie! Zi-mi mai bine cum era chestia aia cu opiul maselor. Marx a zis-o, mi se pare.
- Ce să fie?
- Cum era? Cum suna?
- Aaaa…da! Religia e opiul maselor.
- Așa! Bravo! Mă obseda de trei zile, dar n-am avut curajul să deschid un dicționar, ceva. Sau măcar să mă uit pe net. Pur și simplu așteptam ca lapsusul să dispară.
Alex nu era deloc interesat de povestea mea. Îmi dădeam seama. Se uita pe pereți și, când credea că nu-l văd, flirta din priviri cu tipa de la masa de alături. O blondă voluptoasă cu sânii mari și minte puțină. O adevărată divă a prostiei. Tocmai bună pentru amicul meu. Încă mă mai mir că a știut răspunsul la întrebare .
Ca să încerc să-l scot din transă zic:
- Ce-ai mai făcut? Nu ne-am mai văzut de ceva timp…
Trecuse aproape o lună de când Alex nu mai dăduse niciun semn de viață. Într-un final, m-am sacrificat și-am sunat. Cineva trebuia să cedeze. Parcă eram doi copii proști, care se distrau bine împreună, dar care nu puteau da un telefon de curtoazie.
- Mai nimic, răspunde Alex. Aceleași rahaturi. Nu știu cum să ies din plictiseala asta zilnică.
Spun:
- Ai reușit. Ești aici. Ce vrei mai mult?
- Ai și tu dreptate. Mă lăcomesc întotdeauna.
Zice:
- O vezi pe tipa aia blondă? Am impresia că se uită la noi.
- Și ce vrei să fac?
- Tu nu trebuie să faci nimic. Problema e ce fac eu. După cum vezi, mai e cu un tip la masă. O fi prietenul?
Zic:
- Slabe șanse. Nu pare de nasul ei. Cum nu pari nici tu, de altfel.
- Taci, mă! De ce ești idiot? Fata asta frumoasă are nevoie de puțină companie.
- Te pomenești că din partea ta?
- Da, exact. Din partea mea. Ce, nu arăt destul de bine?
Îmi las capul în jos și privesc tăcut podeaua, abia abținându-mă să nu râd.
- Zi, mă! Nu merit io o tipă ca asta?
Ridic privirea și răspund:
- Poate că da. Ce știu eu?
- Nimic. Nimic nu știi. Așa că tacă-ți fleanca!
Nu poți să te înțelegi cu el atunci când e chitit pe ceva. Îcăpățânat ca un măgar nenorocit. Îmi savurez berea în liniște în timp ce Alex se zbate convulsiv pe scaunul de lemn. După câteva minute aud două ciocănituri, și îl văd pe Alex cu fruntea lipită de masă.
Spun:
- De ce ești prost? Du-te la ea dacă ții neapărat! Cumpără-i o băutură, bagă-te-n vorbă, și încearcă să afli cine e tipul de lângă. N-ai văzut destule filme?
- Da, bă! zice Alex. Mă duc acum. Numai că nu știu ce să-i zic. Singura replică pe care mi-o amintesc e aia cu Ce faci păpușea?Singurică, singurică?
Zic:
- Nu e bună asta. Hai să găsim altceva. Încearcă așa: Crezi în dragoste la prima vedere sau e nevoie să mai trec încă o dată?
Alex mă privește nedumerit și văd cum pe față i se întipărește un zâmbet tâmp.
- E mișto! Da’ ce-nseamnă?
Îmi dau seama că dacă el n-a priceput-o, blonda nu mai are nicio speranță. Ce ți-e și cu amorul în ziua de azi…
Mă resemnez.
- Ok, prietene. Asta e mai simplă și ți se potrivește de minune. Repede și fără să clipești: Fii unică și diferită, spune DA!
- Mersi. Îmi place.
Și îl văd cum se ridică de pe scaun, cu privirea-n pământ. Trece pe lângă tipă și se oprește la WC, unde stă câteva minute bune. Apoi iese cu capul sus și, în loc să se întoarcă, se postează fără nicio jenă la masa blondei, care-l privește toată numai un zâmbet.
Îmi spun „A dat lovitura!”, dar după zece minute Alex se întoarce cu o față abătută.
Zice:
- Bă, n-ai avut dreptate. Ãla era prietenul ei, și mai avea puțin și-mi dădea și-o palmă!
Zic:
- Asta e… Câte proaste singure ai văzut și tu? Mai ia un whisky și liniștește-te!
Chemăm chelnerul și comandăm băuturile: o bere pentru mine și un whisky pentru Alex.
Întreb:
- Da’ cu replica aia cum a mers? A înghițit-o?
- Bă, zice Alex, faza e că o știa. Cică prietenul ei o agățase așa
- Nu mă miră. M-am gândit eu că merge.
Alex își aprinde o țigară și îmi suflă tot fumul în față. Mai luăm un rând. Berea rece stinge ultima urmă de umanitate care mi-a mai rămas. Curând începem să ne întrecem în râgâieli, unde rămân campionul incontestabil.
Îmi doresc o scrumieră uriașă unde să-mi exersez scuipatul fără să dau greș. La ora asta, și în starea în care mă aflu, n-aș mai nimeri altfel.
Mă uit la Alex. Pe buzele amândurora începe să se înfiripe un zâmbet subțire.
Zic:
- Și tu ești luat?
- Da, frate. De mai bine de-o oră!
Cu toate astea nimeni nu îndrăznește să pună întrebarea fatală: „Mergem?”. Eu nici măcar nu mă gândesc la asta. Ar fi o dovadă de lașitate, și nu vreau să-i dau satisfacția amicului meu.
Știu.
Nu mai poate.
Nici eu, dar tot nu cedez. O să stăm acolo, pe scaunele alea nenorocite care ne strivesc oasele, până când unul din noi va zice: „Gata, mă. Nu mai pot… Hai acasă!”. Dar asta nu urmează să se întâmple prea curând. Bere mai e destulă, și bani de cheltuială gârlă. Atâta doar că stomacul meu a șubrezit rău de tot. Plutește într-o mare de hamei, fără niciun colac de salvare la orizont. Se vede și-n ochii lu’ Alex că nu mai rezistă mult. Blonda cu prietenul ei, sau ce-o fi fost, au plecat. Pe masa lor a mai rămas doar o țigară din care se înalță încet un fum de culoare albăstrie. Alex tușește zgomotos.
Spun:
- Ce-i mă? Vrei să mergem?
Văd că tot chipul i se luminează, și zâmbește ca un nou-născut. Îi fac semn chelnerului. Scot banii din buzunar și achit nota. Lu’ Alex nu-i mai cer nimic. E beat mort, și nu mai are puterea să spună niciun cuvânt. Îl ridic de pe scaun, și aproape că-l târăsc până la ieșire. Am mai luat o bere pentru drum. Așa, ca să mă întrețin.
Când mă vede cu berea-n mână, Alex mai are puțin și leșină. Pune mâna pe sticlă, ca pentru a se convinge că e reală, și scoate un „Doaaaaamneeeeee!” lălăit și anemic.
La ora asta, trotuarul este singurul care ne ghidează pașii. Doar el știe drumul spre casă. Ne opintim în fiecare pietricică, ca și cum ar fi un obstacol de netrecut, și Alex înjură de mama focului. Mă uit la el, și-mi dau seama cât s-a pierdut în păhărelul ăla de whisky. Toată bunătatea, seninătatea din ochii aceia spălăciți, par să fii dispărut la masa aia nenorocită.
Nimeni nu mai spune nimic. Ne e teamă să nu stricăm momentul. Mai iau o gură de bere, și las sticla să alunece ușor, într-un sărut umed cu asfaltul. Alex tresare și mă privește puțin nedumerit. Apoi își lasă capul pe umărul meu, și închide ochii. Pleoapele i se zbat ca niște fluturi prinși în plasă, și se deschid de fiecare dată când trecem printr-o zonă luminată.
La ora asta nu mai circulă niciun autobuz. Trebuie să fie cam patru dimineața. Pe cerul semiîntunecat, soarele își face încet apariția, schimbând priviri cu luna pe furiș.
Liniștea este tulburată periodic de câte-o mașină întârziată, care alunecă alene pe șosea, și se pierde ca un ecou în noapte. Continuăm să mergem în zig-zag, de parcă am ocoli niște obstacole invizibile presărate peste tot.
Alex se trezește și mă întreabă dacă am ajuns.
Zic:
- Prietene, în ritmul ăsta n-avem nicio șansă!
Și chiar așa este. Acum îmi dau seama. Dacă nu cumva ne așteaptă un avion la următoarea intersecție, nu știu cum ne întoarcem acasă.
Zic:
- Alexe, știi să zbori?
Alex nu mai are puterea să zâmbească. Stă și se uită la mine cu ochii brăzdați de vinișoare roșii, care par să-i ajungă până la obraz. Prostu’ n-a ținut niciodată la băutură, dar nici n-a rezistat tentației.
Ne oprim dintr-o dată, și tipul spune cu o voce stinsă:
- Nu mai pot frate! Să mor io dacă mai pot!
Știu ce am de făcut. Îi scotocesc buzunarele lu’ Alex, și găsesc câteva hârtii ascunse cu grijă. Dacă omu’ nu mai poate, nicio problemă. Luăm un taxi. Dar să nu se aștepte să plătesc eu. Nu eu l-am adus în starea asta.
E unul vis-a-vis care pare gol. Șoferul stă cu capul pe spate și cu ochii închiși, într-o stare de semisomnolență. N-aș fi vrut să-l trezesc, dar niște bănuți în plus nu cred că-l vor supăra prea tare.
Întreb:
- Liber?
- Cum vezi, șefu’. Unde mergeți?
- Întâi în Pantelimon, și dup-aia în Balta Albă.
Stau să mă gândesc puțin, și zic:
- De fapt, direct în Pantelimon.
Nu-l pot lăsa pe Alex singur în starea asta. Norocul lui că-i sunt bun prieten. Altul ar fi plecat și și-ar fi văzut de treabă.
Stăm pe bancheta din spate, care scârțâie la fiecare groapă peste care trecem. Nici șoferul și nici eu n-avem chef de conversație. Ochii mi-au căzut pe covorașul din mașină, și se scurg printre firicelele verzi și albastre.
Alex stă cu capul sprijinit de geam, încercând parcă să-l spargă, și pare supărat că nu reușește. La fiecare curbă pe care o facem, are loc o nouă tentativă, care eșuează de fiecare dată. Ne întrecem cu stâlpii, cu magazinele, și nu știu cum se face de ieșim mereu învingători. În atmosfera aia sumbră, cu Alex lângă mine pe jumătate mort, pare că ne îndreptăm spre sfârșitul sfârșitului. O șosea fără capăt, și un aparat de taxat care merge fără oprire îmi confirmă presimțirea.
Șoferul ține o mână pe volan și una lipită de geamul întredeschis, ca pentru a păstra un contact cu realitatea. Conduce mai mult în silă. Aproape că-i pare rău că l-am trezit tocmai atunci. Ce gânduri îți mai produc neuronii la 56 de ani, când muncești din greu pentru a-ți întreține cei trei copii și nevasta casnică? Dar poate nu-i așa. Poate tipul ăsta e burlac, și de-abia așteaptă să termine tura ca să se-ntâlnească cu prietenii săi petrecăreți. Gândul îi zboară la vreo tipă sexy, și se bucură că nu s-a însurat ca alți fraieri pe care-i cunoaște. Este complet liber, și tocmai de-aia se teme.
În orice caz, știu că nu mi-aș dori să fiu în locul lui.
- Unde vă las? întreabă tipul
Zic:
- Aici e bine.
Coborâm în mijlocul unei străduțe părăsite. Alex și-a mai revenit puțin, căci pare să-nțeleagă unde ne aflăm. Doi câini vagabonzi scotocesc prin resturile dintr-o pubelă de gunoi, bătându-se pe un os de pui. Casă, dulce casă. Simt cum mă regăsesc printre chiștocurile de țigări și înjurăturile băițașilor de cartier.
Urcăm până sus, în liftul care amenință să ne trimită direct în iad. Mă instalez pe canapeaua plină de scrum și arsuri de țigară, dar nu înainte de a-l băga pe Alex în patul lui răvășit, care duhnește a transpirație.
Zic:
- Somn ușor și vise plăcute!
Ultima parte am uitat-o oricum. Alex mormăie ceva în urma mea, iar capul îi cade greoi în pernă. Ce cocioabă! Nu înțeleg cum cineva ca tipul ăsta poate să reziste în astfel de condiții. Amărât nenorocit! O să se îmbolnăvească în curând, și-o să spună că n-a avut noroc. O să vină la mine cu ochii ăia injectați, și-o să-nceapă să bocească ca o muiere împuțită, și să se plângă de ghinionul care-l bântuie mereu.
Nu pot să dorm. În schimb, încep să admir pereții gălbejiți, care constituie o nesperată sursă de inspirație. Îmi amintesc că, atunci când eram mic, stăteam în pat exact ca acum și mă gândeam la orice. Câteodată mă pomeneam cu maică-mea în cameră, țipând și certându-mă că toată ziua stau degeaba, că nu fac niciodată nimic. În zadar încercam să-i explic că eram în mijlocul unui profund proces de meditație. Nu vroia să-nțeleagă.
Poate avea dreptate. Poate chiar mi-am irosit viața gândind prea mult. Sună ciudat, dar ar putea fi adevărat. Oricum, când mă uit la Alex și la neuronul său singuratic, îmi dau seama că mintea i-a stagnat de mult. Este clasicul exemplu de „așa nu”.
Alex e unul dintre cei binecuvântați. Sau cel puțin a fost. Tipul popular din liceu, pe care toată lumea îl venerează, care iese cu cele mai tari gagici și are cei mai cool prieteni. Un ratat. Asta era de fapt, și îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să-mi dau seama. Acum, la 25 de ani, e un alcoolic nefericit care s-a îngropat înainte de vreme în propriul apartament. Dacă mă gândesc mai bine, locul ăsta chiar seamănă cu un cavou. Singura deosebire e că apartamentul lui Alex este deja mobilat. Pereții miros a igrasie și a mâncare gătită, iar praful pare o entitate de sine stătătoare, care a pus stăpânire pe întreaga casă. Mi-e și frică să închid ochii. Cine știe ce gângănii stau ascunse prin cotloanele acestei cocioabe. Din câte îmi amintesc, Alex nu omora niciodată insectele. Îi era prea milă, așa spunea, și fetele mureau după falsa lui sensibilitate. „Mai rar găsești așa băiat”, spuneau. Chiar așa! Mai rar… De-aia trăiește în împuțiciunea asta. E băiat finuț.
De ce credeți că l-a părăsit nevastă-sa? Tot datorită sensibilității lui deosebite, care se manifesta printr-o lene cruntă, nopți albe cu prietenii și sesiuni prelungite de somn. N-a schimbat niciodată nici măcar un bec, deoarece, zicea el, „nu sunt electrician”. „Să-i lăsăm pe specialiști să se ocupe de asta!”.
Sincer, nu pot să realizez cum trăiește un șobolan ca ăsta. Cine e atât de fraier să-i mai arunce câteva firimituri, când nici măcar „mulțumesc” nu zice. Proasta de maică-sa îi împrumută mereu bani, pe care el promite că îi va restitui atunci când se va angaja. Adică niciodată.
Am constatat că există oameni care pur și simplu nu pot munci. Nu știu, o fi o chestie genetică, sau ceva de genul. În orice caz, îi apucă așa, o greață ciudată de câte ori pun mâna pe o mătură sau un aspirator. Sau pe orice altceva care are legătură cu munca. Organismul le slăbește instantaneu, și au nevoie imediată de odihnă. În cele mai rele cazuri, chiar de spitalizare. Cine spunea că munca n-a omorât pe nimeni, era prost informat. Alex se reface acum după doi ani de muncă, și nu se știe dacă va mai putea fi folositor omenirii vreodată. Trist dar adevărat. Când ajungi o rușine pentru specia umană, ultimul lucru pe care ți-l dorești e să-ți continui viața. Cu toate astea, Alex pare indiferent. O spun hainele lui aruncate peste tot, sticlele de whisky de sub canapea și posterul cu Ronaldinho în mărime naturală, la care se uită în fiecare seară înainte de culcare. Zeul lui protector. Zeul bețivilor, al inadaptaților, al trântorilor și al celor complet inutili. Idolul tău de buzunar.
În copilărie, Alex visa să zboare, vroia libertate nestăvilită. Mai târziu a învățat că libertatea este doar o poveste cu care păcălești copiii. Cineva i-a spus că, dacă vrea să fie cu adevărat liber, trebuie s-o facă treptat. De aceea Alex nu bea niciodată două beri concomitent. E ca și cum ai sări o treaptă, și el nu-și permite să trișeze. Cu fiecare sorbitură este mai aproape de eliberarea supremă, mai aproape de zeul lui.
Asta dacă v-ați întrebat de ce s-a apucat de băut.
În viață nu trăiești să vezi mulți piloți fără avion, dar Alex e unul dintre ei.
Viața mizerabilă pe care o duce este, spune el, un complot al sorții. De parcă Dumnezeu n-ar avea altă treabă decât să chinuie un biet muritor! Câteodată, teoriile salvatoare ale tipului ăstuia devin atât de absurde, încât îți vine să-l dai cu capul de pereți. Și, credeți-mă, nu sunt deloc violent din fire.
Lampa de lângă canapea abia mai luminează. Mă rog ca Alex să-și fi plătit curentul, căci altfel am pus-o. Gândurile mele nu văd pe întuneric, și au tendința să facă infarct în cele mai nepotrivite momente.
O siluetă pare să se contureze în această beznă aproape desăvârșită. Oi fi băut chiar atât de mult, încât am ajuns să am vedenii? Umbra se apropie până în dreptul luminii, unde se oprește.
Zice:
- Nu pot să dorm… Capul mi se învârte încontinuu.
E Alex, îmbrăcat în aceeași blugi șifonați, cu părul răvășit și mirosind a somn. În mâna dreaptă ține o pernă mototolită.
- M-am gândit să încerc aici, poate am mai multe șanse. Te duci mâine la serviciu?
Zic:
- Aveam de gând, dar în condițiile astea n-am cum. A trebuit să-i port de grijă unui dobitoc.
- Cine, mă? Îl cunosc?
- Poate chiar mai bine decât mine. E un pierde-vară care s-a îmbătat muci și pe care a trebuit să-l car până acasă.
- M-am prins, mă glumețule. Înțeleg aluzia.
- Nu era nicio aluzie. Ești tu prea prost ca să pricepi din prima. Acum taci, că vreau să dorm.
Alex se ghemuiește în fotoliul său, bombănind supărat. Nimeni nu vrea să-și recunoască naivitatea, e ca și cum ai accepta că ești unul din cei dezavantajați.
Două bătăi în ușă străpung tăcerea. Întreb cine ar putea fi la ora asta, dar nu primesc niciun răspuns. În schimb, Alex se scoală de pe fotoliu, și se îndreaptă spre ușă. Arată ca un vagabond ordinar, pe care nimeni nu-l dorește prin preajmă.
- Intră, îi spune tipul unei fete cam de 27-28 de ani, cu părul șaten închis și genele supraîncărcate de rimel.
E sor-sa. Mi-a făcut cunoștiință cu ea vara trecută, când am mers la mare. Poartă o bluză verde închis perfect mulată pe corp, și o fustă maronie care-i ajunge până la genunchi. Se vede că a fost trezită din somn. O trădează machiajul fugitiv și cearcănele din jurul ochilor.
- O știi pe Oana… spune Alex pe un ton plictisit.
Fata răspunde în locul meu:
- Da. Am făcut cunoștiință anul trecut. Ce mai faci?
Nepotrivită întrebare pentru ora cinci și douăzeci dimineața, dar, într-un fel, mă simt bucuros că a venit. Aduce o pată de lumină în atmosfera asta întunecată.
În timp ce Oana se duce în bucătărie să caute ceva de mâncare, îi șoptesc lu’ Alex, prefăcându-mă iritat:
- Ce caută mă asta aici? Tu ai chemat-o?
- Cred că da. Eram atât de amețit, că nu mai îmi amintesc exact. Dacă vrei, pot s-o rog să plece.
Îi fac semn că e ok. Poate să stea, atâta timp cât nu mă deranjează din somnul meu de frumusețe. Sora lu’ Alex a fost mereu cea mai apropiată din rudele sale. Zâna sa cea bună. Îl scoate mereu din belele, dar el continuă să se afunde în altele mai mari. Pariuri sportive, datorii, certuri. Nu te poți contrazice cu tipul ăsta atunci când îți spune că Barcelona câștigă 3-1 în fața lui Real. Nu-i poți zice să mizeze mai puțini bani. Așa cum alții își petrec ziua sortând hârtii sau trimițând colete, Alex ia în calcul toate posibilitățile de a câștiga la loto. Cică ar avea el o tehnică imbatabilă. Motivul pentru care n-a mers până acum, îți explică Alex, e pentru că Mercur nu s-a aflat în conjunctură cu Venus, așa cum ar fi trebuit, iar norocul n-a avut de unde să vină. Ce ți-e și cu astrele astea!
Dacă vă întrebați cum altfel își mai petrece idiotul ăsta timpul liber, ei bine, urmărește cu regularitate emisinile TV, în care o fată cu un decolteu generos îți prezintă modalitatea de participare la un concurs stupid. De cele mai multe ori, îți este dat și răspunsul corect, ca o dovadă a onestității organizatorilor, care oferă șanse egale tuturor participanților. Bineînțeles, tâmpitul n-are niciodată tupeu să sune la numărul cu suprataxă afișat în dreapta ecranului. Aici îl înțeleg și eu. Dar, atunci, de ce se mai uită?

II

- Vă mulțumesc, domnule doctor. La revedere!
- O zi bună!
Primul pacient pe ziua de azi. Mă credeți sau nu, n-am putut lipsi de la muncă. La început mi-era milă de fiecare persoană pe care o consultam, și încercam să dau un diagnostic cât mai corect. Acum, însă, am ajuns la concluzia că nu mai contează. Sunt un medic respectat, iubit chiar, care și-a format o clientelă loială și destul de numeroasă. Oamenii ăștia mă privesc ca pe un zeu atunci când își încredințează viața în mâinile mele, și, trebuie să recunosc, sentimentul e inegalabil. Îi vezi cum stau acolo, pe scaunele alea din metal, și așteaptă să fie chemați. Ușa se deschide, și asistenta îi spune unuia dintre ei: „Puteți intra.”. Alesul se ridică, privește în spate la nefericiții care suferă în continuare, și arborează un aer superior. Ceilalți îl disprețuiesc, îi aruncă priviri tăioase, pline de răutate. E uimitoare această metamorfozare. Omizile care abia așteaptă să se târască înăuntru se transformă în fluturi cu fiecare apăsare de clanță. Când intră la mine în cabinet, se uită la desenele de pe pereți, la poza mea de pe birou, și își închipuie că toate astea au fost special pregătite pentru ei. Se simt ca niște actori la o premieră, care au primit cele mai bune locuri din cinematograf. Îi întreb ce problemă au, dar răspunsul lor nu prea contează. Poți să scrii orice pe rețetă, că ei o vor lua de bună și îți vor mulțumi, prosternându-se în fața ta.
Îi pipăi ganglionii unei tipe și o întreb: „Te doare când apăs aici?”. Fata dă din cap în sens afirmativ și mă privește îngrijorată. De parcă aș fi ultima ei speranță. De parcă eu sunt singurul care ar putea-o salva. Îi pregătesc rețeta în timp ce ea se fâțâie pe fotoliu.
Zic:
- Ia una din astea de două ori pe zi, dimineața și seara, înainte de culcare, timp de trei săptămâni. Apoi vino pentru o nouă consultație.
Fata zâmbește mulțumită în timp ce îmi strecoară o bancnotă în buzunar. Niciodată să nu te uiți altundeva decât în ochii pacientului. Asta e prima regulă. A doua: Nu clipi.
Îi mângâi ușor umărul și îi spun pe un ton suav:
- Crede-mă, nu e nevoie…
Un refuz este de ajuns. Þi-ai făcut datoria. Las-o să mai insiste o dată, și apoi primește banii mulțumindu-i din suflet. Prefă-te întotdeauna jignit la început, ca și cum șpaga e împotriva principiilor tale, ca și cum acest gest te-ar fi ofensat enorm.
Asistenta vine și anunță următorul pacient. Ochii ei tulburi mă privesc cu un amestec de ură, compasiune și dezgust. Etica medicală. Jurământul lui Hipocrate. Vorbe-n vânt, ce ar fi trebuit să fie îngropate demult. Cămășuța ei albă, proaspăt scrobită, e dovada valorilor pe care le promovează, valori de mult apuse. O fată tânără, care nu-și găsește locul în acest trup firav, și pe care l-ar rupe în bucăți dac-ar avea puterea. Un spirit revoluționar ce vrea să se afirme și să lupte contra tuturor relelor. O idealistă. Un copil.
Știu. Îi e rușine de feminitatea ei, de felul în care o privesc bărbații, de formele sale pline. Ar vrea să fie mai degrabă din lemn decât din carne, pentru că vede în asta singura modalitate de a fi luată cu adevărat în serios.
Următorul pacient este, de fapt, un vechi prieten de-al meu. Mircea. Mircea Drăgănescu, parcă așa îl chema. Tipul ăsta e mereu cu zâmbetul pe buze, orice s-ar întâmpla. Mi-l și imaginez primind pedeapsa cu moartea, fără ca vreun firicel din barba sa să se clintească. Atâta optimism mă dezarmează chiar și pe mine. Mircea poartă costumul său bej deschis, cămașa cafenie, și cravata roșie de la Bigotti.
Zice:
- Glen, ce mai faci, băiete? Nu te-am mai văzut de-un car de ani!
Îi strâng mâna bucuros, și îl poftesc să ia loc pe fotoliul de consultație. Auzi și tu, un car de ani! Mai bine zis o lună și câteva zile, când a venit să-mi ceară un medical, care, spunea el, îi trebuia urgent. Trebuie să recunosc că a mai îmbătrânit puțin de la ultima vizită, dar, în fond, a trecut de prima tinerețe. Printre sprâncenele sale de un negru intens se furișează îndrăznețe vreo două-trei firicele albe, pe care Mircea a încercat fără succes să le ascundă.
Zic:
- Îmi pare bine că te văd! Nu te-ai schimbat niciun pic!
- Amabil ca de obicei… Auzi, Glen, vreau să te rog ceva. I-am promis unui tip că-l vei consulta, nu e nimic special. Știi cât de rar îți cer favoruri… De bani mă ocup eu, că îi sunt dator. Tu trebuie doar să accepți.
- Sigur că da, prietene. Spune-mi doar când poate să vină, și roagă-l să mă sune înainte. Zilele astea am programul destul de încărcat.
- Mâine ar fi perfect, dacă ai timp. Nici nu știi cât îți sunt de recunoscător!
Îl asigur că nu este nicio problemă, că pentru asta sunt făcuți prietenii, și îi bag pe gât tot felul de astfel de clișee.
Urăsc să-i fac servicii cuiva, și mai ales tipului ăsta care e ipocrizia întruchipată. Toată viața am protestat împotriva oamenilor ca el: superficiali, snobi și, evident, orgolioși. Hainele lor de firmă, zâmbetul infatuat din colțul gurii, tatuajele lor dentare. Bogătani împuțiți și mincinoși!
A doua zi mă trezesc chiar cu Domnul Inteligență în persoană. Arată ceva mai bine, exceptând cearcănele pronunțate. Þine mâna stângă în buzunar, și mâna dreaptă în șold, într-o poziție destul de ostentativă.
Zice:
- Cred că ai vorbit cu Mircea despre asta… N-am mai apucat să te sun.
Alex. Prototipul omului bolnav, sau, mai bine zis, ipohondru. E clar. Îl fraierise și pe Mircea la fel ca pe maică-sa.
Oricât ai încerca să te robotizezi, să devii afabil la tot ceea ce te înconjoară, mila te dă mereu de gol. Ochii ăia de câine bătut, de om care a pierdut speranța, sunt de ajuns pentru a păcăli orice naiv.
Îl consult rapid, aproape cu brutalitate. Stetoscopul rece îi străpunge pielea sensibilă, îi încrețește porii, făcându-l să tremure ușor. Mă privește cu sprâncenele încruntate, care-i acoperă ochii ca niște pietre funerare.
Asistenta îmi dă o foaie și spune:
- Fișa domnului Remescu.
Destinul fiecăruia scris pe o bucată de hârtie. Cunosc foarte mulți oameni care ar fi mai mult decât fericiți să-și poată transmite bolile prin testament. Colecția lor infecțioasă. Un mic prolaps de valvă mitrală pentru băiețelul meu, o gastrită incipientă pentru soacră-mea, și un pic de insuficiență respiratorie pentru soțioara mea iubită. Am avea atâtea de oferit cu condiția să ni se acorde oportunitatea.
Ridic ochii și-l privesc pe Alex. Stă picior peste picior, cu șosetele portocalii ieșindu-i de sub pantaloni. Mă sfidează. Din când în când mai aruncă câte un ochi spre coapsele asistentei mele, ce se mișcă unduitor, ca o cadână. Nu pot să înțeleg ce găsesc unii atrăgător la persoanele în uniformă. În cazul lui Alex e foarte simplu. El s-ar uita după orice persoană de sex opus, iar tipa asta are și un atu în plus: ea, spre deosebire de el, muncește.
Îi examinez fișa lui Alex, prefăcându-mă îngrijorat. Simt cum începe să se agite. Nu mai știe ce să facă. Moare. Moare de nerăbdare. Trebuie să înveți cum să savurezi momentul. Cum să faci pe cineva fericit. Răpește-le liniștea pentru câteva minute neînsemnate, și timpul ăsta li se va părea o veșnicie. Ajută-i. Ajută-i să se regăsească, să regăsească acea mulțumire stranie, acea bucurie pe care au pierdut-o. Practic, îi vei readuce la viață, iar seara, atunci când luna e singura care mai stă trează, seara se vor ruga pentru tine.
Primii pași pentru a deveni un zeu.
Alex zice:
- E totul în regulă?
Vocea sa tremură ca un nou-născut ce iese pentru prima oară la lumină.
Zic:
- Cancerul nu-i o boală atât de grea pe cât pare…, și îl văd cum se îngălbenește la față.
Lumea lui perfectă nimicită din temelii.
Fac asta doar pentru el, sau cel puțin așa-mi place să cred. Ca să ajungă să fie fericit cu o viață de intensitatea unui stop cardiac. O linie dreaptă infinită.
Alex se ridică în picioare și spune:
- Hai, mă, pe bune… E vreo problemă?
Îl întreb de când are umflătura aia de pe mâna stăngă și dacă l-a durut vreodată. Alex rămâne perplex.
- Asta, mă? Nu se poate… Nici nu știu… Oricum, nu contează.
- S-ar putea să fie ceva serios…
Ies din cabinet. Mă întorc peste zece minute și îi dau rețeta.
Zic:
- Se spune că încetinește procesul. Vino și săptămâna viitoare să vedem cum evoluează.
Tipul ăsta e atât de prost încât nici măcar nu știe că nu există leac împotriva cancerului. Ca să nu mai vorbim de diferența dintre malign și benign.
Alex îmi mulțumește, iar limba i se încolăcește în gură, confuză. Se bâlbâie îngrozitor, îmi strânge mâna într-un acces de disperare, și aproape că îngenunchează în fața mea. Ultima mea urare pentru el: Trăiește clipa!
Săptămâna asta va fi cea mai frumoasă din viața lui.

III

Oamenii nu-nțeleg ce înseamnă moarte spirituală. Sau nu vor să înțeleagă.
E patru după-amiază, și aerul nu poate fi respirat încă din cauza căldurii insuportabile. Fețele capătă o paloare cadaverică, de parcă s-ar apropia de descompunere. Chioșcul de pe strada de vis-a-vis găzduiește o coadă kilometrică plină de trupuri deshidratate.
Stau pe balcon și mă uit la neajutorații ăia, la lupta lor pentru supraviețuire, și dintr-o dată mi se face milă. Îmi spun că trebuie să fie o eroare a sistemului meu nervos, dar sentimentul persistă.
E ciudat.
Dacă în momentul următor m-aș prăbuși cu tot cu balcon, ar uita cu siguranță de setea lor.
Telefonul sună.
Sună.
Sună.
Sună.
Þârâitul ăla insuportabil este capabil să te bage într-un sanatoriu, direct în cămașa de forță.
Ridic receptorul.
Vocea spune:
- Acesta nu este răspunsul la mântuire. Dacă mă asculți, nu înseamnă că ești mai special decât alții. Nu tu alegi aici, noi te-am ales pe tine. În jocul ăsta nu poți să pierzi. Te crezi mai bun decât vecinul tău? Crezi că te-ai născut lider? Atunci ne vei găsi fără-ndoială.
Era o voce de bărbat cu inflexiuni metalice.
Niște puștani cu prea multă imaginație și cu un computer performant au înregistrat mesajul într-un moment de plictiseală și acum se distrează sunând la numere alese la întâmplare din cartea de telefoane. O farsă ordinară.
Asta am crezut până să aud soneria.
Deschid ușa, dar bineînțeles că nu găsesc pe nimeni. Oamenii ăștia s-au uitat la prea multe filme. Mă aplec și iau hârtia, pe care e notată cu litere mari de tipar o adresă: Blvd. Petre Ralea, nr. 55. Lângă ea, pe fond negru, e desenat un iepure alb cu un joben într-una din lăbuțe. Mă simt ca Alice. Singura problemă e că nu știu unde se află Þara Minunilor, dar nici nu sunt atât de nerăbdător să aflu. Sau, cel puțin, așa credeam.
Adresa duce către o clădire părăsită, înconjurată de garduri ornate cu sârmă ghimpată. Arată ca un bloc de trei etaje de formă paralelipipedică, colorat într-un gri neomogen. Probabil că așa și-ar fi imaginat și Lewis Carroll lumea sa fantastică dacă ar fi trăit azi. Un viitor indutrializat și ultratehnologizat. Din depărtare se aude lătratul unui câine, care este curând absorbit de tăcere. Mă doare capul îngrozitor. Îmi pulsează ca și când ar fi o bombă cu ceas care și-a început numărătoarea inversă.
10
9
8…
În liniștea asta asurzitoare aproape că mă aud gândind.
În fața clădirii stă un paznic plictisit care rezolvă niște cuvinte încrucișate. S-a împotmolit la unul, și acum se scarpină în cap ca și când ar spera să zgândăre vreo idee. Nu mă bagă deloc în seamă. Probabil că nu sunt primul care a mai fost păcălit cu astfel de telefoane și care a venit aici încercând să caute un răspuns. Oamenii se consideră de prea multe ori aleși, privilegiați, fără să-și dea seama că, de fapt, sunt doar o roțiță neînsemnată în uriașul mecanism al vieții.
Mă apropii de paznic și zic:
- Bună ziua. Cineva a sunat la ușă și mi-a lăsat adresa asta.
Tipul își ridică ochii din foaie.
Spune:
- Nu cumva știi un cuvânt de șapte litere pentru „frați nedespărțiți”? Cred că începe cu S…
Zic:
- S-ar putea să fie „siamezi”. Puteți încerca.
Paznicul silabisește cuvântul, iar când ajunge la ultima literă spune:
- Da! Ãsta e. Mulțumesc.
După câteva secunde adaugă cu o voce întunecată:
- Înainte de a intra trebuie să înțelegi că nimeni nu are răspunsul. Noi îți propunem o simplă evadare de care ai mai mult decât nevoie.
Ochii îi scânteiază într-o lumină luciferică.
Mă simt ca-ntr-un film prost pe care trebuie să-l văd până la capăt. Genul de film în care l-ar distribui pe Jean Claude Van Damme sau pe Silvester Stallone în rolul principal. Cel mai mult mă doare că nu pot să inchid televizorul.
Tipul zice:
- Nu va fi ușor, dar încearcă să înțelegi că nimic nu este.
Apoi mă conduce înăuntrul clădirii. Pe măsură ce înaintăm, pereții dezvăluie fotografii din tinerețea mea, trecând prin cele mai importante evenimente la care participasem până atunci. Prima mea vizită la grădiniță, ziua în care mi-am luat cei mai frumoși adidași din lume, prima discuție între patru ochi cu tatăl meu, toate sunt acolo, scoase din negura uitării. Amintirile se rostogolesc ca bulgării de zăpadă și, dintr-o dată, migrena dispare.
Paznicul deschide o ușă, și îmi arată un băiețel timid, cu ochelari, pe care profesoara de matematică îl pusese să rezolve o ecuație. Colegii săi râd pe înfundate și copiază conștiincioși de la tablă. Băiețelul eram chiar eu, în clasa a V-a, luând primul meu doi.
Paznicul deschide altă ușă și, în spatele ei, poți vedea un tânăr înalt, cu părul brunet tuns scurt, în ultima zi de liceu, în timp ce directoarea îi înmânează diploma de absolvire.
Înainte să văd ce se ascunde în spatele celei de-a treia uși, mă trezește bormașina vecinului de deasupra cu mârâitul ei încrâncenat. Spărgătorii de vise lovesc din nou.

IV

Sunt multe de povestit în legătură cu vecinii mei. La prima vedere, par niște oameni de treabă. Te salută politicos când vă întâlniți în lift, se grăbesc să îți deschidă ușa atunci când cobori, și alte mici politețuri din acestea. Dar, odată ajunși în bârlogul lor, se răzbună pe tine de parcă le-ai fi cel mai crunt dușman, pe care îl urăsc de moarte. Deasupra mea stau niște bătrânei simpatici care, din păcate, au mari probleme cu auzul. Spun „din păcate” pentru că acest deficient se răsfrânge inevitabil asupra mea și a nervilor mei. Când mi-e lumea mai dragă, când îmi încep sesiunile de meditație iar ochii îmi zboară pe albul tavanului, ei lovesc fără milă. Fie că este prin sonorul exagerat de tare al televizorului, care te face să crezi că se dă o bătălie pe viață și pe moarte în dormitorul de sus, fie prin țipetele asurzitoare și pașii apăsați, atunci când poartă, spun ei, o discuție normală. Mai nou, au început demolările și schimbatul mobilei. I-a apucat cheltuitul acum, când sunt la bătrânețe. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trec copiii lor, care se văd dezmoșteniți cu fiecare leu ce iese din buzunarul părinților și ce este aruncat pe flecuștețe de care mai mult ca sigur nu vor apuca să se bucure. Sper să n-ajung prea curând în halul ăsta.
Mă întreb cum o mai duce Alex, dacă a făcut ceva cu viața lui.
Telefonul sună, iar vocea este a unui om care își dă duhul. E Alex. Îmi spune că nu mai suportă, că a încercat de nenumărate ori să-și ia viața, și că nici măcar asta nu i-a ieșit cum trebuie. Mă întreabă dacă pot să-l ajut. Se pare că am judecat lucrurile greșit. Vocea spune „Mai ești acolo?”.
Zic:
- Nu pleca de-acasă. Vin imediat la tine.
Nu-i pot spune adevărul decât personal, față în față. Nu printr-o bucată de plastic.
Ca să ajung la el, iau metroul trei stații de la Dristor II. Când mergi cu metroul, cel mai mare avantaj e că, datorită aerului rece, nu simți mirosul de transpirație al călătorilor. Și, în general, boșorogii preferă tramvaiele sau troleibuzele. Cel mai mare dezavantaj e că aproape pe fiecare peron găsești câte un cerșetor care se urcă fix în vagonul tău și își începe recitalul. Variații de „Mamelor din lumea-ntreagă” și „ Deschide ușa, creștine”, cântate sau recitate cu un glas tărăgănat pe care nu-l vei uita prea curând. Dacă ai și un picior sau o mână lipsă, cu atât mai bine. Faci o impresie de om cinstit, dar bătut de soartă. Câteodată, intră câte doi în același vagon. Atunci renunță la imaginea inocentă pe care o adoptă de obicei, și se iau la bătaie, schimbând pumni și priviri tăioase.
Sunt două tipuri de cerșetori. Cei care primesc oricât le-ai da, și zic „Bogdaproste!” chiar și la un ban, și cei care au tarif fix, de genul „Dă’ și mie un leu!”. Nu o dată mi s-a întâmplat să primesc mormăituri nervoase în urma unei donații prea mici. Asta pățesc cei prea buni la suflet.
Și asta am pățit și în ceea ce-l privește pe Alex. Acum trebuie să-l suport pe conștiință. Omul ăsta tot găsește o modalitate să se țină scai de tine, și se pare c-am căzut în capcană și de această dată.
Cobor din metrou și mă opresc la un chioșc de ziare de unde cumpăr ultimul număr Xtrem Pc. Un mic cadou pentru Alex, care e înnebunit după tot ce înseamnă computere, gadget-uri, tehnologie în general. Vânzătoarea îmi dă restul în monede de 50 de bani, care o să-mi zăngăne mai ceva ca niște clopoței în buzunar.
Sun la interfon. Din difuzor se aude un „Intră” anemic, urmat de un clicăit și de un piuit prelungit. Liftul e la etajul cinci, de unde nu mai vrea să coboare. Ah! Cât îi urăsc pe idioții ăia care uită ușa deschisă! Va trebui să urc pe scări.
Când ajung la etajul patru, unde e apartamentul lui Alex, găsesc ușa larg deschisă, ca o invitație ce nu poate fi refuzată. Nici de mine, nici de vreun hoț mai vigilent. Tipul stă pe canapeaua lui roasă de molii și se uită la pariurile sportive pe teletext.
Zic:
- Old habits die hard, nu-i așa?
Alex își deslipește pentru câteva secunde ochii din ecranul televizorului și mă privește mirat. Nu știa c-am intrat deja. Arată mai rău ca niciodată, mai rău chiar ca în noaptea aceea de beție. Poartă un maiou îngălbenit și niște bermude sport care nu-i acoperă picioarele atât cât ar trebui. E nebărbierit, nespălat, nedormit. Tipul telespectatorului care face cea mai mare audiență.
Zic:
- Þi-am adus ceva, bă fraiere, și îi arunc revista, care cade la picioarele lui. Alex rămâne impasibil în timp ce butonează telecomanda cu vervă.
Îi spun că totul a fost o mare glumă, că n-are nici pe dracu`, și că poate să se întoarcă la viața cvasinormală pe care o dusese până atunci, la care tipul zice:
- Știam, mă! Nici chiar atât de fraier nu sunt. Numai că, într-un fel, m-aș fi bucurat să am vreo boală incurabilă. Problema e că nu prea găsesc niciun motiv pentru care să mai trăiesc…
- Ești prost, zic, gândindu-mă la replica celebră a lui Cocoșilă. O să-ți arăt eu ce-nseamnă viață chiar astă-seară.
După care adaug pe un ton ușor ironic:
- Asta dacă nu ai alte planuri…


V

Ne așezăm la o masă pentru patru persoane undeva în centrul barului. Prin boxele minuscule agățate pe pereți se aude melodia „Wind of Change” a celor de la Scorpions cu prea puțini bași și mult prea multe înalte. Suntem toți patru, vechea gașcă din liceu: George, Răducu, Alex și cu mine. De zece minute mă tot chinui să-i atrag atenția unei chelnerițe roșcate machiate strident.
George zice:
- Ce mai faceți, băi idioților? Bă, să mor io dacă nu te-ai schimbat bă Alexe! și îl privește cu o mutră dezamăgită. V-ați făcut toți niște căcănari, asta e, conchide el pe un ton patetic.
Răducu ne examinează pe toți ca și când acum ne-ar vedea pentru prima oară, și într-un final spune:
- Glen, nu te supăra pe mine, dar ai nevoie urgentă de o tunsoare.
Dintre toți patru sunt singurul care n-are niciun strop de gel pe păr, și nu știu încă dacă ăsta-i un lucru bun sau rău. Dar, după cum se uită Radu la mine, nu poate fi prea bun.
Băgăm toți mâna în buzunar și scoatem pachetele de țigări. Radu un Cartier roșu, Alex un Parliament Extra Lights, George un Viceroy Filters, și eu un Davidoff Gold. Eu sunt singurul care-și aprinde o țigară, folosind o brichetă Zippo roșie.
Alex ridică una din sprâncene și zice:
- Frate, aia-i originală? Cât ai dat pe ea?
- Nu contează prețul, îi răspund eu prefăcându-mă indiferent. Dar, dacă te interesează, da, e originală.
- S-a făcut șmecher băiatu’ ăsta, excalmă George sarcastic. Ia zi-ne, mă, cât ai salariul pe lună? Așa, o cifră aproximativă.
Mă fac că n-am auzit ultima întrebare și, cu ocazia asta, observ că nu e nicio scrumieră pe masă. Îi cer una chelneriței când trece prin dreptul mesei noastre. Tipa se întoarce repede și ne întreabă:
- Comandați?
Luăm patru Heineken reci ca gheața, care sunt sigur că vor aluneca foarte ușor pe gât. Când ni se aduc băuturile urmează un moment stânjenitor de tăcere în timp ce chelnerița ne toarnă în pahare. Cam multă spumă, dar merge. Nimeni nu zice nimic, cu excepția lui Alex care îmi șoptește cu o inocență ilară:
- Bă, eu n-am niciun ban la mine.
Vorba aia cu „prietenul la nevoie se cunoaște” a devenit un laitmotiv pentru unii. E vina mea până la urmă, că doar eu l-am invitat, și, totuși, chestia asta îmi lasă un gust amar în gură. Și nu, nu mă refer la bere. Îmi amintesc dintr-o dată promisiunea pe care i-o făcusem lui Alex, cum că o să se distreze bine astă-seară și, brusc, banii nu mai contează.
Tot ce contează e ura pe care o simt pentru fiecare în parte. Îi urăsc pe nenorociții ca George, cu zâmbetul ăla infatuat și sfidător, parfumul lui, hainele de firmă, toate duhnesc a bunăstare afișată. Urăsc ceasul argintiu pe care îl poartă la mână, și grija cu care îl șterge din cinci în cinci minute lăsând să se vadă două litere mai mult decât sugestive – „cK”. Îi urăsc părul extragelat, ciocul ultraîngrijit, mutra de „don juan”. Urăsc nonșalanța cu care vorbește despre femei, ca și când ar fi jucăriile lui de pluș, ca și când iubirea ar putea fi cumpărată de la colțul străzii. Îi urăsc inelul din titaniu cu aur alb de pe arătătorul mâinii stângi, dinții impecabil de curați și strălucitori, perciunii în formă de V.
Mă uit la târâtura de Alex care nu-și poate purta singur de grijă, la ochii lui de câine supus, și-mi dau seama că-l urăsc și pe el la fel de mult ca pe George. Sau poate chiar mai mult. Îi urăsc primitivismul, manierele de gorilă și expresia sa tâmpă. Urăsc cămașa în carouri pe care o poartă azi, cu gulerul ei murdar și mânecile sale slinoase. Îi urăsc pantofii lucioși din imitație de piele, mâinile de țăran autentic, sprâncenele ce se contopesc una-ntr-alta și freza sa aerodinamică. Dar, cel mai mult, îi urăsc prostia pe care nici măcar nu se sinchisește să o mascheze, ci, dimpotrivă, ți-o aruncă-n față de câte ori are ocazia, ca și când ar spune: „N-am nicio jenă! Chiar niciuna!”.
Pe Radu nici nu cred că-l pot urî. Este atât de superficial încât de multe ori ajung să-l consider imaginea perfectă a mediocrității. Îi disprețuiesc manichiura de salon, tenul său perfect neted, și mă dezgustă până și felul cum trage din țigară, ținând-o în vârful celor două degete și pufăind ușor înainte de a lăsa fumul să intre în plămâni.
Urăsc barul ăsta și pe toți cei din el. De la chelnerița aia roșcată, până la boșorogul cu barbă din colț care o ciupește de fund de câte ori trece prin fața sa. De la aperitivele lor de doi lei, până la băuturile calde și fâsâite. De la zâmbetul de zahăr pe care-l afișează atunci când te servesc, până la huliganismul cu care-ți scuipă în mâncare. Totul este numai fațadă.
George se apleacă peste masă și zice:
- Bă, mi-e foame, dar ăștia au un meniu prea sărac pe gustul meu.
Cum afirmația lui George nu era adresată nimănui în special, și cum niciunul din amicii mei nu-i acordă atenție, mă gândesc să-i răspund eu.
Zic:
- Nu te-aș sfătui să iei nimic de mâncare de aici. N-ai văzut ce mutră avea chelnerița aia? Cum crezi că se distrează oamenii ăștia la muncă? Îți zic eu: contaminând mâncarea tipilor ca tine și ca mine.
Realizez că suntem victimele unor frustrări individuale, dar asta nu i-o mai spun lui George.
Alex zice:
- V-am povestit ce mi-a făcut nenorocitul ăsta? și arată spre mine râzând complice, după care le povestește și celorlalți scena petrecută în cabinetul meu.
Zâmbesc ușor forțat la remarcile sarcastice ale lui Radu, care este mult prea bine dispus azi, în timp ce-l înghiontesc pe Alex sugerându-i să schimbe subiectul. Tipul se conformează, și începem să vorbim de ultima tipă agățată de George, sau „noua sa achiziție”, așa cum preferă el să-i spună. Eu am văzut-o o singură dată, și doar din profil. Tot ce pot să zic e că nu m-a dat pe spate, dar nici nu m-a lăsat indiferent. Asta datorită ochelarilor de soare Gucci, originali cred, și a coafurii extravagante similară cu cea a tipei de pe coperta revistei „Elle”. George e însă foarte entuziasmat, chiar dacă vorbește de ea ca despre un trofeu pe care trebuie să-l așeze în vitrină alături de celelalte cucerite până acum.
Mai luăm patru beri, la fel de reci ca primele. Încerc în zadar să regăsesc gustul celei dintâi sorbituri, la început dulce, și apoi de o sinceritate mult prea amară.
George își aprinde o țigară și începe să facă cerculețe de fum, care se destramă dezamăgitor de repede.
Zic:
- Și, cum a fost la muncă azi, băieți?
Întreb asta fără niciun pic de curiozitate, așteptând doar răspunsul lui Alex, care a început deja să-mi arunce priviri încruntate.
Radu zice:
- Bă, eu trebuie neapărat s-o concediez pe Silvia. Intru în birou azi, și ce credeți că-mi spune? Domnule Drenescu, a sunat cineva acum vreo zece minute și mi-a zis că aveți întâlnire cu dânsul la ora 15.30 la „Doina”. Niciun nume, nimic. Cică i-a fost rușine să întrebe, că tipul flirtase puțin cu ea, și vorbea de parcă ar fi cunoscut-o, și dacă i-ar fi cerut numele s-ar fi simțit jignit.
Radu râde scârbit, după care adaugă:
- Oriunde mă duc dau numai peste incompetenți!
Cel mai mare obiectiv al lui Radu este să devină un snob absolut. Și trebuie să admit că se străduiește, slavă Domnului. Este mereu în pas cu moda, citește ultimele bârfe cu regularitate și nu spune aproape niciodată ceea ce gândește. Mă rog, asta ar putea fi chiar o calitate.
Zic:
- De trei zile încoace am început să mă satur de viață. Mă trezesc dimineață, mă spăl pe ochi, mâini, dinți în grabă, beau o cafea tare și apoi ies pe ușă. Mă urc în Opel-ul meu Astra, dau drumul la radio, și în zece minute sunt la cabinet. În fiecare zi e același lucru: țigara de dimineață, sandviciul de la două urmat de aceeași țigară Davidoff, câțiva pacienți cu afecțiuni ușoare, asistenta mea tânără și răzvrătită, o mică șpagă de la vreun vizitator mai darnic și drumul înapoi spre casă. Acasă deschid televizorul LG cu ecran plat și diagonala de 72 de cm și mă las absorbit de imaginile care nu reușesc să-mi spună mare lucru. Câteodată uit chiar să dau drumul la sonor. Acestea sunt momentele în care reprizele de moțăială se înmulțesc, și sfârșesc prin a adormi pe fotoliu. Cred că trăiesc mai bine în somn.
Cei trei oftează la unison, iar Alex rostește sentința serii, de o profunzime neîndoielnică:
- Eeee… Ce să-i faci?
Această afirmație sintetizează întreagă înțelepciune populară. Alex e convins de asta, căci ne privește cu un aer superior, ca și când remarca sa nu ar admite replică, ca și când ar trebui să rămânem mască cu toții și să-i recunoaștem inteligența.

VI

În noaptea aceea visul și-a atins punctul culminant. În spatele celei de-a treia uși eram tot eu, la primul meu interviu. Biroul din lemn de fag, reproducerile după Matisse și Dali, capsatorul antic plin de praf, toate mi se înfățișau exact așa cum le lăsasem. Paznicul îmi înmânează un cuțit de bucătărie și-mi spune că știu ce-am de făcut. Lama lucioasă îmi reflectă chipul machiavelic, iar inima mi se zbate neputinioasă în piept. Mă uit la angajator cu zâmbetul său politicos, apoi la mine, sfiosul de atunci, și îi omor pe amândoi fără să clipesc. Sângele împroașcă pereții, cei doi țipă disperați, lumina devine tot mai slabă, dar eu nu aud nimic, decât vocea paznicului care spune „Cred că avem un câștigător”.
Apoi totul se întunecă.
















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!