Am luat pixul de la tine și am început să desenez cuvinte (pe hârtia atâtor scrieri trimise ție), cu pasiune, viață, cu mâna tremurândă, cu ochii larg deschiși, privind prin fereastra stelei noastre. Afară nu e ca în casă și în casă este frig, afară este cald, afară sunt copaci, cu ramuri înghețate, afară dorm acum, nemișcat, înghețat, de tine răsfățat. Lasă-mă să plec, îmi zice gândul, departe am să plec, să-mi aflu oasele rătăcite; și apoi mă voi întoarce și nopți în șir vor trece, vorbind despre de toate.
Lăsându-mă să exist, m-am cufundat într-o inima, cu dragoste, și am simțit pulsațiile năvalnice, tobe nebune cântate de nebuni, și am plâns de fericire eu care scriu, scriu, scriu...
Pe seară, venind la mine primul om care a trecut pe stradă mi-a spus că pot lăsa toamna să vină, încă din noaptea asta.
Somnul e ca o pernă de puf. Somnul... Coșmaruri, coșmaruri! Mai sunt și de-astea: țipete de pasăre de noapte hăituită de profeții aducătoare de viitor; uși deschizându-se dintr-o dată, deranjând o liniște veșnică dintr-o cameră efemeră: reflex inevitabil - linie trasată inconștient pe foaie. Câini lătrând. Lătrând tare spre mine. Și mă întreb: oare mi-e frică? Oare mi-e dor de frică? N-ar trebui să fie în fața inevitabilului. Mă simt încercuit de simboluri. Există obsesii pentru cabane în pictură? Există foi albe? Firesc? Tic-Tac...Mi-e somn. În noapte e toamnă. Și luna e plină...de senzații. Mai sunt și frunze fără ramuri. Aici. Acolo.