Imi plac diminețile, îmi plac diminețile reci în care aerul miroase a frig, a proaspăt și pe străzi nu se mai găsesc decât puțini (în literatura pe care o citeam cândva ar fi scris nisca, un cuvânt ce are o sonoritate interesantă, dar care imi este așa de străin, aproape necunoscut, și parcă are ceva de putregai în el) ... Așadar îmi plac diminețile pustii în care pe străzi nu se mai găsesc decât puțini cheflii întârziați, preocupați să urineze discret pe lângă pereți sau să vomite în plină stradă. Altfel străzile sunt goale, liniștite…o liniște care nu se poate distinge dacă e liniștea din care se naște ceva, sau liniștea în care ceva moare…un aer de început care prea puțin se distinge de sfârșitul pe care îl are deja în sine acesta dimineață pustie, o dimineață din care se naste o zi deja moartă. O liniște în care mă găsesc pe mine, cu rucsacul în spate îndreptându-mă spre casă, pentru înmormântarea bunicului meu. In liniștea și frigul unei dimineți am avut primul meu contact cu moartea. Am sesizat încă de atunci, în acea dimineață pustie, goliciunea, inconsistența morții. Tot de atunci nu am făcut nici un progres în a o cunoaște, cu toate că mă confrunt cu ea mereu la nivel mental. Am înțeles doar că moartea nu este una din categoriile minții mele, nu pot gândi în limitele ei cu toate că sunt condiționat de ea.
Dimineți pustii, străzi reci…ca cea de acum, atâta doar că astăzi fulguie obraznic. Vântul îmi mușcă lobii urechilor care se ițesc pe sub marginile căciulii îndesată pe cap. Fulgii se așează pe lentilele ochelarilor și orice încercare de a-i alunga mă afundă mai tare în ceață. Pășesc cu un sentimente de eliberare, sunt doar eu. Eliberarea este dată nu doar de singuratate ci și pentru că mă simt un pic vagabond, lipsit de orice legături cu cei din jur, condiționat doar de moarte și de fermuarele rucsacului meu care ar putea ceda în orice moment. Reveria mea de dimineață se pare ca m-a făcut să pierd mai multă vreme decât am presupus și sunt nevoit sa iau un taxi ca să ajung la gară, dacă nu voi rămâne doar cu bucuria unei dimineți și nu voi putea să evadez din acest oraș în care îmi duc una din vieți (da! am mai multe care se scurg concomitent, și chiar dacă au început în momente diferite, vor sfârși toate deodată). In dimineața asta luminile colorate ale taxi-urilor au raze care fuzioneaza cu restul decorului cețos(nu este nimic suprarealist, ninge și mi-am data jos ochelarii). Singura mașină care mă atrage este o dacie ponosita (cuvântul asta imi pare mai potrivit pentru haine decât pentru fierărai). Până și șoferul este surprins de ce am ales mașina lui. Cred ca este din cauza felului în care gândesc în ultima vreme, aproape socialist, sau poate că reușesc să empatizez mai mult decât inainte? Nu știu dar imi este greu să văd în jurul meu oameni suferinzi. Bariera creată, artificial sau nu , între mine și ceilalți de mizantropie cade mereu în fața suferinței. Omul apare gol, adica real, cu minimum de măști abia în clipele în care suferă. Suferința are efectul pe care nici cele mai asidue eforturi conștiente nu reușesc să îl aibă, îl dezbracă pe om de măști și uneori chiar de iluzii. Totul poartă mască, iar în această mașină în care mă încearcă o vagă spaimă că s-ar putea defecta, îmi pare că mi se descoperă fața lumii nefardata. Are riduri adânci care pornesc dinspre ochi (cel stâng, deoarece pe cel drept nu il mai are,acolo luceste doar o luminiță fosforescentă de u n verde pal). Fața aceasta are portiuni uscate, atât de uscate încât se desprinde pe alocuri ca niste solzi. In rest sunt doar răni puiroind dizgrațios. In gară lumea are din nou mască, farduri... Imi place cum arată trenurile cu zăpadă inghețată pe țevăraia din pântecele vagoanelor și regret ca nu am aparatul de fotografiat cu mine. Am un puternic sentiment de artificialitate, mai ales din cauza luminilor fluorescente din sala centrală a gării. Totul înțepenește în acestă lumină, și contrasteaza enervant cu sentimentul de tranzitoriu pe care în mod firesc ți-l dă orice gara. Bagaje, pungi și un aer impregnat cu miros de motorină imi incită nările. Simt în acel miros adunate toate călătoriile pe care le-am facut sau chiar pe care le voi face cu trenul, simt departele, libertatea...mă simt vagabond. Am o admirație aparte pentru cei care reușesc să depășească, fără de nici o mustrare, legaturile care-i țin între oameni. Inca o iluzie alături de celelate, sau poate doar un exponat în muzeul meu de nostalgii. Ajuns în tren încerc să găsesc un compartiment în care să stau cât mai departe de lume. Sunt dezamăgit că cel in care trebuia sa stau eu este plin de oameni, fata de care instantaneu am o reactie de aversiune. Incerc sa evit aglomeratia si ma mut intr-un compartiment mai in spate. Unul complet gol. Ma instalez cat mai comod si cat mai sigur. Imi pun haina si rucsacul sub cap, si astfel instalat imi las gandurile sa alerge in voie. Ma delectez cu o baie de memorie, pe care o fac in momentele de ragaz. Este modul cel mai facil prin care pot sa evadez din real. Gust trecutul subiectiv pe care il gasesc de fiecare data savuros, cu arome mereu diferite. Singuratea mi se pare daca nu placuta atunci in mod cert mai suportabila decat sporovaiala unor fiinte de acelasi regn cu mine. Revenirea in real o fac insa din cauza unei maini care intra in compartimentul meu pentru a verifica temperatura. Mana este urmata repede (pe cat permite usa hodorogita si varsta inaintata a posesorului) de un batran in varsta de 76 de ani, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu. Ma izbeste un miros greu de tutun si de alcool. Raman nemiscat, nu am nici un motiv sa reactionez in vreun fel, desi simt ca imi este invadat spatiul personal. Primele cuvinte care exprimau suprinderea ca in compartimentul meu este mai cald decat in al lui sunt greu de fixat grafic, deoarece aveau un accent incert ce aducea in spre graiul moldovenilor. Deja imi facem griji ca va trebui sa imi impart spatiu cu acela care nu se anunta a fi o companie din cele mai placute. Încerc sa îmi calmez mizantropia, este totuși un om, iar spațiul în care mă găsesc nu este deloc un bun al meu...Toate argumentele sunt în favoarea omului care deja își aduce tot calabalâcul (pungi de plastic, sacoșe, geamantane...) Spaima mea a crescut în clipa în care am vazut că omul nu este singur, și mai mult...după ce primii doi sunt deja instalați apare și un al treilea care, după tot ritualul așezării pungilor prin compartiment se așează lângă mine. Trei vârstnici cu haine vechi, ponosite (de data asta se potrivește bine cuvântul, chiar așa erau hainele acelea, ponosite). Primul dintre ei purta o căciula nouă, astrahan, care constrasta violent cu restul hainelor care suportasera trecerea a multor ani, cojoc, pantofi din mușama. Unul dintre ei părea să fi fost oarecând un barbat deosebit de puternic, avea o constituție masivă și purta o pereche de pantaloni groși, de o culoare ce aducea a maro, foarte strânși pe picior. Omul acesta avea mișcările greoaie, trupul care fusese oarecând agil, acum nu mai era decât o epavă și nu își mai servea purtătorul cum se cuvine.
Cel mai mult mi-a atras atenția unul dintre cei trei, un tip înalt și slab peste măsura. Pielea maronie era împnsă pe alocuri de osatura sa proeminentă. Surpriza cea mare pentru mine a fost sa constat că cei trei erau frați: 79, 78 și 76 de ani, acestea erau vârstele celor cu care aveam sa împart compartimentul de tren pentru urmatoarele ore bune. M-am ghemuit în colțul meu decis să tac temeinic, așezat, în tot timpul pe care îl mai aveam de petrecut în tren. Eram furios pentru că imi invadaseră compartimentul fără să mă întrebe nimic, și nici măcar acum nu se osteneau să imi zică ceva de parcă nu aș fi existat. La un moment dat insă am fost invadat de un miros de cafea care pornea dintr-un PET de un jumatate de litru...am fost invitat sa gust cafeaua aceea care insă nu ma tenta defel. Ma miram mereu de mutra vulgara a mezinului, a celui care invadase primul în compartimentul meu. In schimb bătrânul filiform care sta in fata mea imi starnea interesul, aș fi vrut sa intru in vorbă cu el dar fratele mai mic care sta pe bancheta langă el ma dezgusta, in timp ce imi era indiferent cel de langa mine. Am ramas mai departe în aștepare. Starea imi parea relativ agreabila deși batrânii mei (am parca deja o oarecare posesie asupra lor) își pierdusera acuitatea auzului de multa vreme si vorbeau deosebit de tare despre lucruri care s-au petrecut in urma cu zeci de ani dar care pentru ei sunt mereuu proaspete ...Tinere, tu nu ai prins razboiul, asa-i ?... Aici insa povestea mea se opreste. A trecut deja un an de la acea calatorie cu trenul si detaliile palesc din ce in ce mai mult in mintea mea pentru a le mai putea reda...Nu am prins razboiul dar am prins obositor de multe razboaie !