Parfumul nebuniei



- Domnu’! Alo, domnu’! Treziți-vă! Domnu’!
O femeie pe la vreo patruzeci și cinci de ani, cu privire obosită, îmbrăcată într-un halat alb îl bate cu palma pe fața gri. Verifică dacă are puls și se apleacă spre el, îl miroase.
- Nu pare să fi consumat alcool, îi spune unui bărbat plictisit cam pe la aceeași vârstă, îmbrăcat la fel.
Deschide geanta mare pe care o avea cu ea și scoate două fiole și o seringă.
- Îi fac o injecție, poate își revine. Ia te uită ce tare e, a înghețat și carnea de pe el, nu intră acul.
Bărbatul deschide ușile din spate ale ambulanței și scoate o targă.
- Poți să te miști ? Alo ? Deschide ochii ! Alo? O să ne chinuim ceva cu el.
El o aude, dar nu poate să deschidă ochii. Nu știe cine e, nu știe ce se întâmplă, nu înțelege cuvintele. Se simte captiv în propriul corp.
Se strânseseră oameni curioși să se uite la nefericitul înghețat în mijlocul străzii.
Îi desprind corpul cu greu de gheața de pe jos, îl pun pe targă și cu ajutorul a doi oameni îl bagă în ambulanță și închid ușile.
Acolo era cald și corpul lui începe să se dezghețe. Deschide ochii. Are senzația că și-a rupt pleoapele. Dacă ar fi putut să-și descleșteze maxilarul ar fi țipat de durere.
- Cum vă cheamă ? Mă auziți ?
- Să vedem la ce spital îl ducem că sunt ocupate toate la urgențe. Sunt mulți boschetari care îngheață pe vremea asta, se întoarce șoferul spre ea.
Aude, dar nu știe ce. Nu poate să-și miște capul, decât involuntar la zguduielile cauzate de gropile șoselelor noastre. Mâinile și picioarele îi sunt vinete. Nu simte căldura păturilor cu care este învelit și nici a sticlelor cu apă fierbinte lipite de el. Inima abia îi mai bate în pieptul care se umflă puțin și rar, cât să-l țină în viață. Are buzele și pungile de sub ochi mov. Îl dor urechile.
- Aveți noroc că a chemat cineva Salvarea. Gata, sunteți pe mâini bune acum.
Noroc ? A avut noroc că a stat o noapte întreagă trântit în zăpadă și că a doua zi unul dintre sutele de oameni care au trecut pe lângă el a dat un telefon ? Unii oameni au viziuni diferite de a lui asupra a ceea ce înseamnă noroc.
Se uită în jur speriat ca un animal sălbatic prins de oameni. Nu mai poate ține ochii deschiși și-i închide la loc, la fel de chinuitor. Are o tresărire când se simte întors pe o parte și ceva ascuțit intră în el. Semn bun, că nervii lui încă mai putea recepta durerea. Înseamnă că încă mai curgea viața prin venele lui umflate.

Simte un miros puternic, foarte cunoscut, dar creierul lui încă nu poate să facă nici o conexiune. Deschide ochii. Îi rotește, e întins pe spate. Nu poate vedea decât tavanul și foarte puțin din camera mare în care era. Nu se poate mișca, simte furnicături prin tot corpul. Mai târziu își dă seama că avea perfuzii și sonde, legate la pungi și aparate din jurul lui. Nu știe ce făceau, ar vrea să și le smulgă, chiar cu riscul de a muri, dar nu are vlagă. Se aude ușa, se aud pași.
- Bună dimineață. Mă bucur că v-ați trezit. Cum vă simțiți ? îl întreabă o asistentă de vârstă medie, cu voce groasă și un păr uscat, vopsit poate de prea multe ori, cu cearcăne și riduri.
Dacă ar fi putut vorbi, i-ar fi spus el vreo două despre cum se simte.
Închide ochii iar. Nu știe dacă doarme. Nu visează. Stă nemișcat, undeva între două lumi. Nu știe dacă așteaptă ceva. Știe doar că nu poate scăpa de acel miros de spital, acea aromă a oamenilor bolnavi. Praf de medicamente amestecat cu speranță și disperare. Încet încet își va reveni. A doua zi, intră la el un doctor ursuz, pune o mână grea pe el care nu știe ce i se face și notează ceva pe o foaie.
- Gata omule, ești bun ca nou. Mai bun poate, că acum te-ai învățat minte. Hai, pleacă acasă, că avem treabă.
Abia poate rosti câteva cuvinte. Creierul însă îi funcționează. Își dă seama atunci că în camera lui mai erau încă șapte persoane. El nu mai este conectat la nici un aparat. Încearcă să se ridice, dar în afară de a întinde o mână și a-și îndrepta spatele nu reușește. Nu zice nimic, dar se uită în ochii doctorului. Îi întinde mâna, dar acesta refuză să îl ajute.
- Hai că te descurci tu. Și, data viitoare să ai actele la tin, primește ca răspuns în timp ce doctorul deja îi întoarce spatele și dă indicații altor pacienți și asistente.
Ar fuma o țigară. Ar bea o gură de whiskey să se încălzească. Adoarme. Se trezește seara, reușește să se ridice în fund. Se uită prin cameră, oameni bandajați, cu tot felul de fire și furtune în ei, oameni care au trecut prin operații dificile, poate chiar pe organe vitale. Unul îl întreabă ce a pățit. Ce avea să spună ? Eu am degerat că am ieșit afară în tricou la -25 grade C. Putea să vorbească, dar preferă să tacă. Dacă dai impresia că ești bolnav, oamenii sunt mai înțelegători cu tine. Dacă ești pe moarte, atunci poate chiar te iubesc. Se încordează atât cât poate și își împinge tot corpul. Reușește să coboare din pat. Se agață de perete, pune un picior tremurând în față, apoi pe celălalt, se desprinde de perete, mai întinde o dată piciorul, se clatină și cade cu fața de podea fără să poată avea reflexul de a întinde mâinile. Stă cu fața pe linoleumul albastru, murdar, cu gust amar, până când intră asistenta. Ridică ochii spre ea, ochi expresivi, dar incapabili să ridice un corp din praf.
- Ce faci ? Cine te-a pus să te ridici ? Stai cuminte acolo în pat. Unde fugi ?
Ar fi vrut să-i spună că doctorul l-a trimis acasă, dar nu-și mai simte buzele. Încearcă să mimeze ceva și apoi renunță.
A doua zi, cel puțin așa crede el că e a doua zi, mai înverșunat ca oricând, se ridică cu greu din pat, pune smucit un picior în fața celuilalt și se îndreaptă spre ușă. Ceilalți se holbează toți la el. Era îmbrăcat în niște pijamale albe cu dungi albastre, murdare, probabil purtate de sute de alți sărmani ca și el, aduși cu forța la spital.
Ajunge la ușă, întinde mâna tremurândă și o deschide. Iese pe holul unde era gălăgie și un dute-vino continuu. Doctori în halate albe și cu clipboarduri în mână treceau în viteză, fără să bage în seamă bolnavii în halate grena sau albastre legate la brâu cu un cordon, care le ieșeau în cale, încercând să întrebe ceva sau să ceară ajutor. Holurile lungi, de faianță albă se terminau cu un geam mare, sus, ca nu cumva vreun bolnav să decidă că e mai bine să pună capăt suferinței sale incurabile sau insuportabile. Se aud uși trântindu-se, lifturi, obiecte scăpate pe jos, plânsete, vaiete.
El merge pe holuri de-a lungul pereților ca un turist rătăcit, uitându-se la numerele saloanelor și la ce scrie pe tăblițele cu indicații. Se simte pierdut și dezorientat. Pe un perete din mozaic cu diferite nuanțe de verde observă o placă: Secția Boli Psihice. Se uită în jur, face câțiva pași, amețește, se lovește de un doctor care-l împinge la o parte și mai mult cade decât se așază pe o bancă. Acolo, un tânăr se holba cu ochii goi și gura deschisă la peretele din față. Își dă seama că și el avea aproape aceeași expresie. În nici un loc nu poate fi reprodus mediul care există într-un spital de nebuni. Acele chipuri, acele priviri, mersul haotic, târât, cuvintele aruncate forțat din adâncurile creierului, înjurăturile înfundate la adresa dușmanilor imaginari, poveștile minuțios elaborate, veridice, scenariile apocaliptice, numerele, prietenii invizibili, frica, cuvintele care nu se leagă în fraze, loviturile, automutilările, legănările, răcnetele cutremurătoare ale unui om care în interiorul lui luptă și pierde în fața tuturor demonilor, nimic nu poate fi înțeles niciodată în totalitate de către creierul uman. Nebunii se înțeleg între ei. Dacă un om normal intră într-un grup de nebuni, el va fi privit și considerat cel nebun. Aceste gânduri, surprinzător de complexe pentru starea lui îl fac să se întrebe dacă el este cel nebun sau dacă nu cumva el este omul normal căzut victimă nebunilor care trăiesc alături de el în fiecare zi a vieții lui.
- Am fost acolo, îi zice cel de lângă el, întorcându-se cu o privire fixă.
- Acolo unde ? Pare el că întreabă mișcând buzele, strâmbând fața, micșorând ochii și ridicând palmele și umerii. Încă nu ies cuvinte din gura lui.
- M-au ciugulit corbii până mi-a dat sângele. Râde: Norocul meu a fost că au bătut clopotele și corbii au zburat. Sângele meu și acum e acolo. Dar ei nu mă cred. Nu, ei spun că sunt nebun. Mi-au spus de atâtea ori că sunt nebun încât încep și eu să cred asta. Ai intrat în casă, spune-mi că n-ai intrat în casă, nu trebuia să intri în casă, spune repede și alarmat în timp ce îl apucă cu mâna de gulerul pijamalei.
Ce-ai răspuns la spovedanie?
- Ce casă? Ce spovedanie? răspunde el prin aceleași semne, speriat, încercând să se convingă că nu știe despre ce vorbește nebunul de lângă el.
Nebunul râde.
- Eu am spus că aș fi în stare să le fac pe toate. Unele s-ar putea să le fi făcut deja, nu știu sigur. Am imagini în cap, nu știu dacă sunt adevărate. Cred că sunt. Nu trebuia să te duci acolo. Sunt locurile în care omul nu ar trebui să ajungă.
Trebuie să ma duc să-mi iau pastilele acum și să mi se facă injecțiile calmante. După cum vezi, sunt foarte agitat și trebuie să mă potolească, spune ironic și brusc, ridicându-se în singurul moment în care nu părea a fi nebun. La ce salon ești tu? Nu contează, o sa te găsesc eu.

Simte cum acel miros îl sufocă. Aerul acesta închis a fost respirat de atâția oameni bolnavi și fiecare a lăsat o mică parte din el plutind. Așa miros toate bolile cunoscute de om la un loc, toate leacurile la acele boli, toate sentimentele umane, pure sau stâlcite. Așa miroase speranța că vei mai trăi sau că vei muri. Parcă simte pe umeri apăsarea acelui aer greu, poluat de cele mai elementare sentimente umane. Cât de mult ura spitalele, cât de mult ura să fie bolnav, cât de mult ura medicamentele, injecțiile, acele halate murdare, acele încercări dure de a da speranță unui om condamnat. Ura și dezgustul lui față de ființele umane decăzute va înăspri și mai mult acel parfum maladiv care îi umflă nările și care-l pe om să plece de la spital mai bolnav decât venise.