Încă de aseară caut. Locul aproape mi-a devenit familiar. Colțul ascuns din spatele primelor rafturi îmi pare totuși misterios, probabil îmi amintește de una din scenele vreunui film, în fața căreia mi-am strâns mâinile în jurul picioarelor și m-am întrebat :” Oare ce se-ntâmplă?”. Încă nu știu dacă am trecut cu privirea toate titlurile cărților de pe ultimele rafturi. Îmi era, parcă, frică să rămân singură în privirile ascunse dintre paginile fiecărei cărți. E o nebunie! De ce nu mă opresc? N-o să găsesc niciodată răspunsurile în cărți! ...În ce cărți aș putea să mai caut? A fost vreodată un scriitor care să-și consume condeiul scriind despre viața mea? Nu... Dar, poate, totuși... Nu, nu! Îmi amintesc de întâlnirea de la zece. Mai sunt câteva minute, încă mai pot ajunge.
Până în fața muzeului am ajuns fără să-mi dau seama pe ce străzi mersesem, dacă ocolisem parcul și mulțimea. Administratorul mă aștepta încă acolo. Întârziasem cinci minute, dar am încercat să par îngrijorată mai mult pentru faptul că nu-mi găseam actele, decât pentru privirile cercetătoare și deranjante ale celui ce mă așteptase. I-am prezentat proiectul în prea multe detalii, deși, cu siguranță, mi-a scăpat un amănunt de care îmi voi aminti diseară, când voi încerca să îmi explic de ce am stat toată noaptea trecută în bibliotecă.
Dar încă mai caut. E trecut de miezul nopții. Am așteptat telefonul administratorului, care, probabil, mi-a respins proiectul. Chipul lunii părea adormit pe vecie în spatele voalului de perdea ce acoperea unul din geamurile largi ale sălii. Mereu am avut impresia că bibliotecile sunt misterioase, că ascund urme și dovezi încă nedescoperite, că proprietarul lor are un trecut ascuns, știut doar de el. Acum însă, rafturile prăfuite și încovoiate de greutatea cărților, îmi păreau doar rafturi, culoarele înguste și luminate pe alocuri de razele străvezii ale lunii, nu erau mai mult decât culoare înguste. M-am așezat pe masa prea insistent lăcuită și mi-am îndreptat spatele, și gândurile, și visele, și privirile spre cartea de pe marginea mesei. Era deschisă la mijloc. Probabil cititorul ei nu mai vizitase de mult biblioteca, întrucât sub ea praful nu se așezase. Am întins mâna din automatism și, fără să-mi dau seama, am început să citesc din mijlocul paginilor. Scenele erau ale unui roman polițist. Nu mi-au plăcut niciodată romanele polițiste. Am așezat cartea la loc, în colțul mesei, așa cum o găsisem. A căzut însă, dintre pagini, semnul de carte mâzgâlit și șters. „Trăiește doar...” erau literele pe care cu greu le-am descifrat. Scrisul părea tremurat. Am deschis din nou cartea și-am recitit câteva fragmente: „ În noaptea aceea ploaia părea că se nu se mai oprește. Și-a îmbrăcat haina și a traversat strada, intrând în bibliotecă. Perdelele din geamuri și acum se mișcau. Oare vecinii nu dormeau niciodată? Sau poate aflaseră de ce în fiecare seară ușile bibliotecii rămâneau deshise doar pentru ea. Scârțâitul geamurilor deschise în bătaia vântului părea asurzitor în ecoul straniu al ploii căzute pe șoseaua pustie. Ploaia cădea din abundență, doar luminile semaforului se mai distingeau de culoarea mată a lumii aflate sub povara plânsetelor cerului. Roșu, galben, verde, roșu, galben, verde, roșu... Semaforul a rămas blocat pe o singură culoare. „ Ce bine că plouă și nicio mașină nu circulă, ar fi putut avea loc accidente”, și-a spus liniștită și a intrat în bibliotecă. Veioza era aprinsă, nici el nu putea adormi. O aștepta întins pe canapeaua de la marginea rafturilor.
-Poate ar fi mai bine să plec, nu vreau să ai probleme din cauza mea, a șoptit mai mult pentru el.
Fata căută în buzunarele adânci bandajele și, fără să-i răspundă, îi cercetă cu atenție rănile.
-În câteva zile o să fii bine. Vreau totuși să nu ieși afară, știi doar...
-Astăzi a mai oprit o mașină în față, era asemănătoare cu cea de ieri. Eram sigur că mă vor găsi. Măcar de-aș ști cine sunt, măcar de mi-aș aminti ce-am făcut și de ce continuă să-mi revină în minte tot felul de imagini ale unor fețe străine, ale unor locuri necunoscute.”
Trecusem de mult de pasajul pe care îl citisem fugitiv prima oară când am răsfoit cartea. Îmi părea un alt roman comercial în care un necunoscut intră în viața unei tinere, sfârșind ca ea să se îndrăgostească și să fugă împreună. Se pare că îmi uitasem ceasul acasă. Cel din bibliotecă era de mult oprit în dreptul orei trei.
„Tânăra nu-i răspunse. Păreau să o preocupe mai mult rănile străinului. Îl cunoștea de câteva zile, nici nu știa sigur cum ajunsese acolo. Vorbise cu proprietarul bibliotecii și îl convinsese să îngăduie străinului găzduire până i se vor vindeca rănile. Venea în fiecare seară și-i schimba pansamentele, îl asculta fără să-l întrebe nimic.
-De ce mă ajuți? De ce nu-ți este frică de mine? Nu știi cine sunt, nu știi de ce memoria refuză să-mi revină, și totuși...
-Aș face asta pentru oricine, îi răspunse încercând să dezlipească bandajul cu grijă.
Tânărul adormi într-un târziu, iar fata ieși cu grijă lăsându-i pe masă o carte.
A doua zi, dimineață, tânărul nu mai era în bibliotecă. Nimeni nu-l văzuse plecând, iar proprietarul răsufla ușurat:
-Cine știe ce fel de om ar fi putut fi. Eu nu știu cum ai putut avea încredere în el. Uite, a răsfoit niște cărți și nu le-a dus la loc.
Fata se aplecă și ridică cele două cărți aruncate pe jos. Dintr-una din ele căzu un semn de carte pe care era scris tremurând: „ Trăiește doar...” . Fata îl cercetă și observă că pe spatele acestuia era scris cu aceleași caractere:”Măcar ai încercat...”.
Telefonul vibra într-unul din buzunarele genții. Am lăsat cartea pe masă și
m-am gândit că e posibil să mă fi înșelat în privința refuzului administratorului. Era doar alarma ceasului pe care nu-mi amintesc să o fi programat. Era ora trei. Surâd. Îmi amintesc brusc de carte, dar realizez că am închis-o. Nu așezasem semnul de carte între paginile pe care le citeam. Am deschis cartea la întâmplare și am continuat să citesc.
„Nopțile reci și ploioase nu se mai terminau. Trecuse o săptămână de când nu mai știa nimic despre cel căruia îi îngrijise rănile. Începuse, totuși, să citească din cărțile pe care străinul le răsfoise în acea seară. Observă că nu erau ale bibliotecii întrucât nu aveau niciun cod. Începuse să creadă că i le-a lăsat el în schimbul ajutorului pe care i-l oferise, așa că se simți nevoită să le citească.
Tânăra adormi. Geamul rămase deschis, iar vântul răvășea perdeaua de mătase. Se auzea o mașină oprind în fața blocului. Curând ușa se deschise și...” . Căutam cu disperare numele autorului cărții. Nu era însemnat nicăieri. Niciun nume de editură, niciun an al publicării. Oare ce e o carte? O simplă înșiruire de cuvinte pe care uneori nu le înțelegi? O banală colecție de pagini și imagini legate elegant? O carte... o carte e o lume reală, dacă o înțelegi, și o lume fantastică, dacă o trăiești. O carte... o carte e în fiecare dintre noi. Iar eu sunt doar o pagină dintr-un album cu imagini ale lumii, care nu-mi cere decât să trăiesc doar...