M-am trezit dimineață și abia am observat că frunzele ruginii ale stejarului din față, lipseau. Lipsea vântul care să îngâne plânsul difuz al străzilor pustii, lipseau norii cu miresme uitate adormite, lipsea amorul de plumb al lui Bacovia și viața-mi pe care o rătăcisem printre vise. Desenele în cretă albă dispăruseră de pe aleea principală. Ploia înghițise inițialele zgâriate pe trunchiul copacilor reînviați parcă în urma unei apocalipse de mult trecute. Nu reușeam să-mi obișnuiesc ochii cu noile schimbări, m-aș fi putut pierde în alte lumi imaginare pentru alte clipe, pentru alte anotimpuri, pentru alte vieți…
Lumina îmi descleșta mâinile strânse în jurul picioarelor înghețate în amorțirea somnului. Doar camera mea rămăsese la fel, pereții se păstraseră la fel de crem, cu afișele atârnând într-un colț ce refuza să-și dea drumul de zid și să cadă peste cărțile de anatomie și măsurări din spatele biroului. Aproape că le ascunsesem. Oare ce fusese în capul meu atunci? Vroiam să mă ascund de ele sau doar ele se pierdeau de mine? Poeme reamintite trăiau reverii permanente pe foile sufocate sub pete de cerneală. Aș fi vrut să găsesc printre rândurile lor o explicație și un sens, aș fi vrut să pot ignora teancul de variante de subiecte pentru bacalaoreat, să le arunc într-un colț și să uit de ele, până când, la revederea lor, nu vor fi mai mult decât amintiri amuzante și puțin înfricoșătoare.
Pentru o clipă, dimineața îmi pare o noapte de decembrie a lui Macedonski, apoi brusc, strada începe să se coloreze. Astăzi, vișinii plouă cu petale întreaga alee, astăzi visez, cu siguranță. Drumul e drept și prea puternic luminat, îmi pare că fiecare floare se-arată prea sincer, prea deschis. Zâmbetul neînțeles al Maitreyiei îl aud în spatele meu, mi-e frică să mă întorc, însă o fac și nu zăresc decât coronița din flori de iasomie, pe care o iau nu cu aceeași grijă cu care Allan o atinsese. Eminescu-și aduce luceafărul în capătul străzii, e aproape la fel de strălucitor ca și lumina globului de foc. Îmi spun că în vis totul e posibil și mă apropii de el. Îl întreb dacă există suflete pereche, dar rătăcite, dacă e ceva mai presus decât dragostea sinceră. Surâde. Se ferește și-mi face semn să pășesc mai departe. În iarba feeric colorată e din nou rătăcită scrisoare pierdută a lui Caragiale. Nu o ridic, o privesc doar, cu aceeași curiozitate de copil. În jurul meu, persoane, personaje, personalități se-ndreaptă către o pădure a spânzuraților, acolo unde-mi propusesem să ajung și eu, să o văd doar și să o simt pentru o fracțiune de secundă, să ies din ea cu gândurile limpezi.
Mă întorc spre casa, îmi spun că am visat suficient și că e timpul să mă trezesc. În drum, ridic câteva frunze de la marginea trotuarului, pe care le apăs într-unul din buzunare. Îmi propun să verific misterul viselor. Acasă, îmi arunc haina pe scaun și mă așez în pat. Adorm pentru puțin timp, adorm fără de vise, mă trezesc fără amintirea lor. Toate erau neschimbate, florile vișinilor din fața blocului încă surâdeau în lumina angelica a soarelui. Îmi duc mâna la frunte. Ardeam. Probabil aseară am stat prea mult. Știam că trebuia să termin de recapitulat ultimile două opere studiate semestrul trecut. Of, mai era atât de puțin timp. Îmi amintesc de plimbarea de dimineață și încerc să găsesc un rost, o semnificație a ei. Mă ridic, aprind veioza, ridic manualele din spatele biroului și-mi spun că nu rămâne decât să vreau. Credeam și până acum în vise, speram și până acum să fie îngropat în ele un răspuns, un farmec ascuns al vieții. Am deschis agenda cu urări a colegilor mei și mi-am spus că aș putea să le las o parte din gândurile mele. Probabil, am înșirat prea multe urări și regrete, dar cu siguranță am încheiat scurt : “Viitorul e pustiu dacă nu-ți dorești nimic de la el, ziua de mâine e scurtă dacă nu-i ceri nimic. Crezi în vise…”
Mi-am luat apoi haina și am plecat într-o scurtă redescoperire a aleii căreia îi voi uita curând parfumul dar, de care visele vor avea grijă să-mi amintească. Am simțit frunzele strivite în buzunar. Mi-am spus :” Îndrăznește să visezi și să-ți dorești…Visele sunt mereu realitatea accesibilă oricui”