Mă aflu într-un vehicul în mișcare; plecat la vânătoare. Mi-am lăsat sinele să plece la plimbare cu trenul. Vocea nazală a lucratorilor de la căile ferate e mereu aceeași: „Trenul cutare pleacă din stația X spre Y de la linia una; vă rugăm atenție la linia una”. Peste tot e la fel, invariabil, numai eul meu rămâne în toate X-urile și n-ajunge niciodată întreg la Y.

Cândva am să mă descompun mergând cu trenul. „Vă dorim călătorie plăcută”.

Mulțumesc. Dar eu nu călătoresc. Eu umblu fleaura căutând mereu despărțiri, împărțiri, saluturi cordiale, plecări și veniri. Toate plecările sunt frumoase, o plecare prefigurează o revenire, nu există nici un motiv de nostalgie. Mă voi întoarce.

Apune soarele, răsare altul, e întuneric, e lumină (lumina de-afară a murit demult, a rămas doar șirul de neoane care din cand în când clipesc sinistru pe holul trenului); așa se scrie un tratat de călătorie prin vise venite de la nori. Nori gri sau negri, sau portocalii, sau albi. E ceață și se lipesc de geam frunze triste, moarte. Mâine vor învia, mai verzi ca niciodată.

Un tratat de călătorie e egocentrist prin excelență; eu, călătorul, sunt.

Nu, fără clasificări, fără epitete, eu, călătorul, sunt. Epitetele mint, toate epitetele sunt pline de falsitate. Toata viața purtam măști și ne jucam cuminți rolul. Toate sunt la fel ca mine. Trenul este un tren și doar atât.

„Biletele dumneavoastră la control.” Toată lumea are. Un clește rece și metalic confirma: călătoresc. Mi-am pus sufletul în mișcare.

Domnule controlor, sufletul meu n-are bilet. Sufletul meu e un blatist ordinar într-un tren ordinar, dar călătorește. Se află într-un vehicul în mișcare, plecat la vânătoare. E simplu: e o cușcă de oțel cu roți.

„Domnu’, ce stație a fost acu’?” Habar n-am. Meditez transcendent și mă desprind; pentru mine nu există stații. Eu sunt peste tot și nicăieri, omul multor visuri, și omul de ACOLO.

Am un spațiu oniric ce-mi aparține. Dar vreau sa-l vând, sau cel puțin să-l dau spre inchiriere, să-l împart cu cineva. E bun pentru garaje...

Câțiva euro, un bilet de tren...

Cine visează în gradina mea? Vecinul de compartiment a adormit. Dar nu-i el acolo. Acolo e ea, UNA, și ține loc de soare. Nu vreau sa plece. La mine in grădină anotimpurile se numesc ieri, azi și mâine. Și clipele sunt definitorii. Le am strânse într-un colț, grămadă, unele mai noi, altele mai vechi. Pe unele s-a pus praful și acum sunt clipe grele. Dacă le ud cu o lacrimă se innoroiază și cad.

Am început să am tabieturi de om bătrân. Strâng nimicuri și joc table în curte. Maieul mi-e plin de ulei de motor, m-a rugat vecinul Nae sa-l ajut cu Dacia lui bâtrână, și l-am ajutat. Nu sunt un om plictisit, nici măcar bătrân. Eu nu am vârstă. Vârsta mea e clipa și îmi iubesc vârsta.

Spațiu, viteză, timp, antiteză și absurditatea adevărurilor false. Mă aflu într-un vehicul în mișcare. Structuri repetitive, boli nervoase, descompunere în tren.

Într-o zi am să mor. Pare banal, dar am să mor în tren, după o despărțire sau în drum spre cineva care n-o să mai apuce, din păcate, să mă vadă. Viitorul e la fel de imprevizibil ca și controalele pe tren.

Ființa cu clește găurește biletul strâns cu vehemență-n mâna mea. Se nasc în mine sentimente de revoltă. Biletul meu e perfect, călătoria mea e perfectă, iar ființa cu clește rece și metalic lasă cicatrici pe cartonul prost al biletului. Confetti din bilete de tren!

Călătorie transcedentală.

Transced.

Fumez o țigară într-un compartiment de nefumători, folosesc baia în timpul staționării, deschid ușile din mers și mă aplec în afară pe geam. Visul încălcării regulilor. Ruperea lanțurilor, definitivă și irevocabilă. Anarhie sufletească. Tribunalul suprem a hotarât.

Dorm în gări și e curent pe peron. N-am bani mărunți să dau copiilor nimanui. Eu sunt un copil al tuturor.

„Reeeevisteee șiii ziaaareee aveeeem, caaseeete și ceasuri care mai doreșteeeeee?” și apoi, neîntarziat, vocea a doua: „Bere rece băieții, hai la bere rece aveeeem, cafeaaa, bere rece vă roooog”. N-am și nu-mi trebuie.

Cușca oțelită înghite 27000 de volți. Mare dilemă. Călătoresc pe coarnele locomotivei. Locomotiva e un monstru mitic folosit la speriat copiii care nu stau cuminți.

„Nu alerga pe peron, mai, mai copile, ce faci? Mai, maaaai, nu alerga pe person că te pocneeesc, nu mai alerga, nuuuu, aaaaaaaaa!”

„Trenul accelerat 6525 a sosit în stație la linia 3. Vă rugăm atenție la linia 3.”

Mama a leșinat și călătorii se urcă sereni în vagoane. Zăngănitul ruginit al ușilor trântite răsună ca un ecou morbid pe peron, acoperind țipetele mamei trezite într-un coșmar. Locomotiva are grafitti roșu pe bot. Îi sta bine așa.

Vreau și eu să leșin cândva; de când călătoresc nu mi s-a întamplat. Nu m-am trezit niciodată într-un coșmar. EU doar transced, călătorind în ritmul sacadat al roților de tren pocnind pe șine. Și ne ducem.

Suntem doi, nu mai sunt doar eu. Cineva m-a condus la gară. O sărut. Mă sărută. Sufletul mi-e flămând de-o sărutare. O iubesc. Îmi va fi dor. Un dor chimic și profund care-o să doară până la întoarcerea in X pe o traiectorie rectilinie uniforma. Noua fizică a călătorului.

Transced. Sărutul e cheia. Îngeri albi cu aripi mari se plimbă pe holurile trenurilor, la clasa I. Mie-mi place clasa a II-a, sunt mulți oameni ciudați acolo. Odată am văzut o pasăre moartă lipită de geamul de la clasa a II-a. Trist...

Îmi iubesc călătoria și-mi îndes aripile în compartiment. E alb, alb, dureros de alb și gol. Nici să stai n-ai unde. Vad numai alb. Mă așez turcește pe jos și transced. Totul e groaznic de alb...

„Trenul accelerat 6525 a sosit în stație la linia 3. Vă rugăm atenție la linia 3.”

Tot ce-i vis se-ncheie cu un sărut. M-a sărutat rece locomotiva, are grafitti pe bot.

Pe peron e curent, se plânge și se țipă dar eu îmi trăiesc transcendența. Sufletul meu n-are bilet, domnule controlor, e doar un blatist ordinar într-un tren ordinar. Morții au reducere la personale.

Mereu mă voi întoarce de unde am plecat. Tratat de călătorie, viteza, spațiu, timp.

Aceeasi voce nazală peste tot: „Trenul cutare pleacă din stația X spre Y de la linia una; vă rugăm atenție la linia una”...blestemată transcendență!



Anexa la Tratatul de călătorie



E o primăvară rece și ceața umedă se înfige cu toate ghearele în psihic. Buletin, acte, bani, bagaj. Plec.

E curent pe peron și privesc plictisit agitația gării. Îmi sare în ochi un tip ciudat. Tipi ciudați sunt destui în gări, dar el părea luminat de ceva. Avea un zâmbet pierdut, privea în gol, fix, ca și mine, dar era luminat. Un călător printre zeci de călători.

Nu vreau să-l fixez cu privirea, nu e politicos, dar inconștient o fac. Nu-mi dă atenție. Nici mie, nici copiilor gării, care îi cer bani. Totuși ceva mă ține cu privirea lipită de el.

„Ce ciudat”, gândesc, „oare care-i povestea lui?”. Îmi plac poveștile. Îmi plac la nebunie.

Parcă mă simte. Mă privește o clipă, apoi își continuă meditația solitară. Privesc; magnetizat, îl privesc.

Vocea nazală a lucratoarei de la informații anunță trenul și pe peron agitația crește.

Omul meu face un pas, și nevăzut parcă de nimeni se așează tucește între șine, pe traverse. Sângele îmi îngheață în vene și strigătul de disperare mi se oprește în gât. Privesc; magnetizat, îl privesc. Vântul îmi suflă rece prin păr și-mi arde fața.

Aceeași voce nazala de mai-nainte anunță din nou: „Trenul accelerat 6525 a sosit în stație la linia 3. Vă rugăm atenție la linia 3.”

Lumea urcă serenă în vagoane. Scrâșnetul ușilor de metal ruginit acopera un urlet pe care oricum n-aș fi putut sa-l mai scot. Locomotiva e roșie pe bot, de parcă un puști rebel ar fi făcut grafitti pe ea.

O clipa, am crezut că văd o pereche de aripi.

Poate era doar vântul bătându-mi în ochi...