poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1901 .



noapte amara
proză [ ]
din ceas...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorul ]

2005-10-21  |     | 



- Poti inchide tu, Radule. Ce zici?
- Desigur, domnule. Puteti pleca. E pe maini bune. Ati fost tot timpul cu gandul departe. Si Alex, bafta multa. Aveti nevoie.

Aveau nevoie. Un om obosit, abia mai putand sa se tina pe picioare, iesise din sala de operatii a departamentului de chirurgie cardiovasculara, dupa o operatie de durase aproape 12 ore. Reusise sa salveze inca o viata, insa bucuria nu se putea lipi sub nici o forma de mintea sa. Pleoapele abia daca ii mai stateau deschise, iar ochii nu se puteau ridica din pamant. Se schimba de halatul pentru sala de operatii si isi imbraca obisnuitul halat alb, dupa care porni cu pasi inceti spre cafeneaua personalului, aflata la etajul intai al spitalului, intr-o semiterasa acoperita cu sticla.

Se indrepta catre bar, abia reusind sa ridice capul de oboseala, si sa zambeasca femeii din spatele tejghelei. E frumoasa, si are o minte si mai frumoasa - intotdeauna i-a placut femeia aceasta, dar mintea lui nu mai poate polemiza cu ea in seara aceasta, e prea obosit; nu isi doreste altceva decat sa isi termine tura pentru a...

- Buna, Nane, o cafea cat mai tare si cat mai dulce te rog.
- Aratati foarte obosit in seara asta.
- Abia am iesit din sala de operatii.
- Acum in miez de noapte, Alex?
- Complicatii, ca de obicei... nu aveam ce face.

Isi ia cafeaua, multumind femeii din priviri; se indreapta spre o masa intr-un colt cat mai intunecat si se aseaza pe un scaun, privind cafeaua ce a asezat-o pe masa.

Pe acoperisul de sticla ploaia isi zdrobeste particulele umede, pentru ca apoi sa si le scurga mai departe, intr-un desen de umbre sticloase. Sunetul surd, ce trecea cu greu de sticla mata, al acoperisului cu o oarecare izolare fonica, ii da parca o senzatie de liniste, insa gandul ii e departe... Soarbe o gura din cana mare de cafea si priveste cu greu in jur. Cu toate ca si-a mai revenit un pic, privirea inca i se impleticeste printre ultimile umbre ale celor ce inca misuna prin cafenea in miezul noptii.

Isi plimba privirea dintr-un colt in altul, odihnindu-se ochii in valurile de sticla uda, pentru ca apoi, ochii sa i se opreasca fara voi pe chipul unei femei ce sta in celalalt colt al cafenelei. Se uita mai bine, realizand ca in coltul acela nu era nimic. Probabil ca ochii ii jucasera feste in timpul fulgerului de adineauri, de vazuse acolo pe cineva. Locul acela era cel mai rar ocupat din doata cafeneaua, cel mai intunecos noaptea. Ochii incep sa i se plimbe din nou prin cafenea, insa nu inceteaza sa se indrepte din cand in cand spre acelasi loc. Chiar i se paruse? Un nou fulger ce lumineaza locul respectiv, ii da si mult doritul raspuns. De data aceasta, femeia statea cu spatele la el, privind prin sticla groasa ceva de afara. Ciudat. O vazuse de atatea ori prin spital, insa nu o cunostea; nu stia absolut nimic depsre ea; cine e, ce specializare are - ce face... In primul rand ce face in spitalul acela.

Din nou intuneric, din nou fiinta aceea ii dispare privirii. E prea obosit insa, ca sa se preocupe de prezenta acelei femei. Isi intoarce privirea spre cana plina cu cafea si mai soarbe o inghititura, pentru ca apoi ochii sa ii inghete pe o alta imagine. Figura femeii misterioase se mutase. O pereche de ochi verzi de o rautate nemaivazuta il priveau acum din dreptul tejghelei, in timp ce in mana stanga tineau un pahar cu martini, sorbind usor din el. Aceeasi rochie neagra, aceeasi privire o mai vazuse de atatea ori pe culoarele spitalului de fiecare data cand...

Femeia isi misca din nou trupul suplu si subtire, cu o eleganta simpla, insa care o scotea complet in evidenta printre cei din cafenea. Cu fiecare pas, Alex simti cum inima incepea sa ii bata din ce in ce mai rar; in curand bratul stang incepuse sa il doara. Cunostea simptomele, acum bratul deja ii paralizase si incapacitatea motorie continua sa ii cuprinda trupul. Avea oare rost sa fuga? Sa incerce sa fuga? dar cum? Era prea tarziu si era aboslut constient de lucrul acesta.

- Esti...
- Da. Eu sunt.

Femeia se asezase la masa lui, privindu-l de data aceasta cu ochi calzi, desi nici o urma de zambet sau stralucire nu se putea observa in acestia. Durerea ii trecuse, raceala disparuse, putea sa fuga oricand, era liber, si totusi...

- Ai venit aici pentru...
- Nu. Nu pentru tine.

Nu era el. Cum adica nu pentru el? Atunci? De ce...

- M-ai...
- Speriat? Asta ar fi fost si scopul.
- Da...
- Te intrebi; daca nu am venit pentru tine, de ce te-am speriat? Pe de alta parte te intrebi cum de inca esti asa de lucid.
- Relativ...

Ar fi trebuit sa fi inebunit de frica pana in momentul acela, insa intr-adevar. Era complet lucid. Mai mult, statea la masa cu ea, vorbindu-i, ascultand-o. Era complet reala. Ea, frica... frica nu era atat de reala... socul fusese, poate, mai puternic. O astepta de mult timp. Si-ar fi dorit sa vorbeasca cu ea, de atatea ori...

- Nu mi-a fost niciodata frica de tine. Te-am intalnit de prea multe ori pe culoarele spitalului; in plus te-am asteptat de atatea ori. Ai venit acum...
- Si spun ca nu am venit pentru tine.. Corect.

Sa o intrebe?

- Ai sa ma intrebi multe...
- Da.
- Pentru ca nu era dorit.
- Ce!? Ce fel de raspuns e asta?
- Acum doua saptamani. Vroiai sa intrebi de acel copil.

Da. Si totusi... Copilul acela nu merita acea soarta. Inca din perioada adolescentei, realizase ca in viata totul era realtiv, improbabil, cat se poate de efemer... dar... Nu venise pentru el... pentru... pentru...

- Asa-i.
- Pentru ca i s-a dat o a doua sansa.
- "Si totusi de ce..."
- Pentru ca trebuie sa mai iau pe cineva.
- Si nu pe mine... Lucrul acesta ma infioara cel mai tare.
- Iti e frica sa intrei pe cine pentru ca stii, sau consideri ca stii deja.
- Da. Si nu stiu daca sa iti cer sa o mai lasi, sau sa o iei acum.
- Te gandesti ca daca imi ceri sa mai astept, o faci pentru tine si din egosim.
- Afirmativ...
- Iar daca imi ceri sa o iau cu mine ai sa mori si tu...
-...
- Pentru ca esti legat de ea!?
- Pentru ca e viata mea. Dar tu...
- Da. Eu nu pot intelege lucrul asta. Eu exist pentru un singur lucru. Nu e chiar asa, dar esti pe aproape.
- E singurul echilibru care mi-a ramas. De ce...
- Trebuie sa o iau? O voi scuti de suferinta.
- Suferinta... asa e, si totusi, nu ii poti da inca o sansa?
- Sansa? Dragul meu; daca ar fi fost sa decid eu...
- Esti aici pentru ceva... Nu stiu ce vrei de la mine, te intalnesc zi de zi aici, te cunosc de parca m-as cunoaste pe mine; stii ce inseamna dragostea de viata, si totusi...
- Stiu multe. Prea multe pentru lumea ta!

Alex o priveste inmarmurit, ar vrea sa tipe la ea, sa urle, insa nu poate, e pierdut intr-un lant intreg de reactii chimice si sufletesti. Nu mai poate gasi punct de sprijin.

- Mi-ai luat-o pe ea, si acum... Acum imi iei tot ce mai am de la ea. In plus... In plus vii si ma torturezi ca pe un biet animal, inainte de a-l omori. Pentru ce?
- De ce se joaca pisica cu soarecele inainte de a-l omori?
- Pentru ca iti par o jucarie, un joc de un nivel superior. Dar asta nu inseamna ca as putea castiga si eu?
- Poate. Dar chiar si jocul acesta este facut dupa regulile mele.
- ... Regulile pot fi incalcate si fara a fi prins...
- De ce sunt aici, in fata ta? Am vrut sa cunosc, o fiinta inca vie, ce lupta pentru a reda viata celor muribunzi. Am vrut sa imi cunosc dusmanul - realizez insa ca esti neputincios in fata mea.
- Neputincios ca existenta materiala...
- Spirit potrivnic! Pentru ce lupti?
- Pentru mine... pentru ei...
- De ce lupti?
- Atunci cand salvezi un om... atunci cand redai o viata... Aproape ca te crezi loctiitor al lui Dumnezeu, dar nu este asa... Pur si simplu o faci. Nu te mai intrebi de ce. Nu mai exista loc decat pentru dorinta de a darui existenta... De a redarui existenta...
- Iar atunci cand nu reusesti te cufunzi in durerea celor ce au fost si numai sunt... Merita?
- Merita sa privesti o existenta, de orice natura ar fi ea, fara a incerca din rasputeri sa faci ceva pentru ea?
- Adevarat. Dar cu asa ceva nu poti invinge moartea. E doar un alt pas in procesul numit viata.
- Moartea e ultimul pas al ciclului vietii. O putem amana insa.
- Un timp...
- Timpul e o inventie umana. Moartea e un proces fizic pana la urma.
- Un zeu...
- Poate fi orice, insa nu e inventata de om - exista dintotdeauna si va exista si de acum inainte.
- Insa ca zeitate, a existat numai in conceptie umana.
- Exact.

- Nu crezi...
- Nu!
- Ma sfidezi...
- Nu! Te-am cunoscut de prea multe ori in jur...
- Si atunci stii ca nu ma poti invinge...
- Luptam? Daca luptam, am sa te intreb pe tine, tu cea venita pentru a-mi lua sigurul lucru pretios ramas in aceasta viata. Oare cum poti invinge moartea altfel decat prin cuvinte? Prin vise?

Femeia cu ochi verzi zambeste. Sorbind din paharul ce pana atunci statuse pe masa, gandeste... Cel din fata ei are dreptate; exista un mod in care poate fi invinsa... de om... Se incrunta... intr-o clipa trece de la starea de furie arzanda la resemnare... tacere... Alex o priveste atent nestiind ce sa faca, disperarea din el creste cu fiecare secunda... Dupa ce il priveste in ochi, femeia isi coboara privirea invinsa de propria putere.

Am sa ma opresc aici din discursul nostru. Iti multumesc pentru raspunsul dat in seara aceasta... Caut cunoastere ca si voi, oamenii, iar tu mi-ai spus azi lucruri la care nu m-as fi gandit niciodata.
- Ai avut dreptate, te-am sfidat...
- Nu! Ai raspuns sincer... Milenii de-a randul au incercat raspunsuri pline de goliciune; tu... tu ai gasit raspuns fara sa vrei incercarilor mele.
- As vrea sa pot spune ca sunt bucuros ca am ajutat, asa cum ma bucur cand salvez viata unui om...

Femeia zambeste cu subinteles... Intelege aluzia, cunoaste durerile omului, dar si puterea cuvantului...

- Timp... Vei mai salva multe vieti de acum inainte, iar bucuria va fi impartasita si dupa ce vei fi primul din sangele-ti ramas ce va pieri... Randul tau nu a venit inca...

*

In departare se aud aplauzele unei perechi de palme mult prea zgomotoase. Omul asezat in primul rand de scaune al unui amfiteatru gol se ridica in picioare continuand sa aplaude si spunand cu un accent usor germanic.

- Sublim! Sublim... Sublim, dragii mei... Ati fi impresionat si pe Dumnezeu insusi, daca ar fi fost... Sublim, inca o data...

La masuta din cafenea un tanar si o tanara se ridica imbracati amandoi cu cate un pulover multicolor si o pereche de jeans albastri.

- Mergem?
- Mergem... Sa speram ca va fi bine maine...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!