Când ajungeam dimineața la bibliotecă el era întotdeauna acolo, așteptând să se deschidă. În câteva zile am început să ne salutăm din priviri. Fără zâmbete. Doar priviri. Priviri din ce în ce mai ascuțite, interesate, murdare în sensul ascuns dar atât de clar al dorințelor fizice... Am continuat așa trei săptămâni. Duminicile îmi erau infinite, insuportabile iar biblioteca o clădire nenorocită și penibilă așa încuiată și pustie cum devenea fără lume. Și dintr-o dată, într-o luni, el nu era. Inima mi-a căzut la picioare, m-am împiedicat de ea și am făcut-o terci. Greu, greu de tot mi-a trecut ziua aceea în bibliotecă. Îi tot priveam scaunul gol pe care obișnuia să se așeze și să-și noteze ore în șir din dicționarele ortoepice ale limbilor romanice și-mi venea să întreb pe cineva dacă îl cunoaște, dacă știe ceva de el, orice... Mă aștepta la ieșire cu un buchet de flori. Surpriza vieții mele. Femeia din mine atrasă întotdeauna de bărbații ciudați l-a invitat acasă. L-am așezat pe fotoliu, unicul meu fotoliu și mă rugam să-și dea seama că nu am pe ce altceva să mă așez când mă întorc din bucătărie cu două pahare și cu sticla de vin. Și și-a dat. Mi-a oferit locul. Patru zile consecutive l-am tot invitat, din ce în ce mai dezbrăcată și din ce în ce mai directa. El și-a băut paharul de fiecare dată în picioare, privind peste mine, la desenul abstract, în creion, care atârnă pe perete, vorbindu-mi despre desinențele limbii franceze, despre dualitatea verbului "a fi" în spaniolă și despre legătura intrinsecă dintre Mediterană și dialectele limbii italiene. Îmi trebuie o mașină. Să închiriez una nu cred că e o idee bună. Mi-am cumpărat cazma ieri. Nu găsesc tutoriale pe Youtube despre cum se îngroapă un corp și nici nu am prieteni de încredere pentru a cere sfaturi. Până una alta, azi cumpăr formol. Mult. Norocul meu e că garsoniera are cadă. Măcar atât.