Holul principal al marelui spital are un ciorchine de bărbați la penultima ușă, cea a cabinetului de ginecologie. Ca într-o poveste a lui Cortazar, doar o femeie este în logica locului, tot restul gloatei ce roiește în jurul ei nu are ca scopuri acolo altele decât acelea de a căsca gura și a-și lăsa imaginația să zburde însoțită de bale, pentru că femeia e mai mult decât femeie, e un monument. Înaltă cât trebuie, așteaptă misterios ca Greta Garbo, machiată ca Lady Gaga, îmbrăcată ca Coco Chanel, cu încheieturi fine à la Audrey Hepburn, frumoasă ca Grace Kelly, gesticulând ca Cruella de Vil, expresivă ca Jennifer Lopez, exotică ca Cleopatra și magnetică precum Marilyn Monroe. Nu respiră, nu clipește. Doar există. Și așteaptă. Număr șaisprezece masculi care o țintuiesc cu ochi hulpavi care pe coapse, pe sâni ori pe buze, care pe picioare sau pe fund de-a dreptul. Aerul e greu, încărcat de hormoni. Evaluez situația de departe și mă apropii în căutarea cabinetului de Neurologie, vechea și eterna mea parcare medicală. E fix la două uși de Ginecologie, unde dama de manual a acaparat universul. Trec nepăsător și mă instalez la ușa mea cu spatele spre zeiță, clocotind de indiferență. Mă doare capul și personalitatea, nu de alta. În vremuri mai bune aș fi luat-o la dans între Dermato-Venerice și Cardiologie și la final aș fi sărutat-o ca Clark Gable pe Vivien Leigh în "Pe aripile vântului" sau ca Warren Beatty pe Natalie Wood în "Splendoare în iarbă" iar ea m-ar fi pălmuit cu plăcere nedisimulată ca Elisabeth Taylor pe James Dean în "Uriașul" sau ca Jane Fonda pe Robert Redford în "Desculț în parc". Dar acum nu e cazul, mă doare capul iar arsenalul de macho man îmi zace în ghena înserării. Indiferența mea naște mișcări în divă. Ochii mei din ceafă îmi spun asta iar povestitorul o confirmă. Își întoarce capul spre mine ca un păianjen căruia i-a scăpat o pradă. O intrig, o enervez, o oftic, îmi zic eu cu gândul la madame Bovary. Gloata scoate un oftat prelung când femeia-monument își mișcă trupul de colecție spre mine. Îmi pune mâna pe umăr, mă întorc ca Elvis pe scenă la Las Vegas când electriza toate gagicile cântând "Suspicious minds" și o privesc ca James Bond pe agenta răului trimisă să-l omoare. Vă așteptam, poftiți în cabinet, eu sunt doctorița la care aveți programare, îmi spune ea. Îmi scot trenciul ca Gene Kelly în "Dansând în ploaie" și intru lăsând în urmă protestele de gelozie și frustrare ale celor șaisprezece îndrăgostiți. E ora 19,24. Să nu vă faceți planuri până la miezul nopții, doamna doctor, sunt bolnav de povești de genul acesta în care tocmai v-ați insinuat și necesit consultații intense din cap până-n picioare. Îmi plac mâinile doctoriței, lungi și subțiri, pline de bijuterii scandaloase și mor după parfumul ei amintind a deșert și a cămile în călduri. Încui ușa și înghit cheia ca temnicerul lui Henric al VIII-lea după Anne Boleyn, dar de data asta pe dinăuntru, într-o rectificare istorică pe care o visasem de la cincisprezece ani.