Dimineata se arata atat de vesela si de plina de viata, incat imi venea sa strig de fericire, imi venea sa vorbesc cu pasarelele- sa le intreb daca soarele le face sa fie atat de vesele, sa le intreb daca sunt constiente de veselia lor.
O umbra imi stirbea, insa, bucuria – urma sa fac un reportaj despre un tanar care orbise.
Ce lucruri triste se intampla in afara veseliei noastre!

Nici nu stiam cum sa incep, si nu stiam ce sa il intreb.

L-am gasit stand pe banca in curte- zambind. Uitandu-se fix si zambind...

-Salut, sunt de la revista Timpuri, si vreau sa stam putin de vorba, daca vrei si ai timp. Eu sunt Radu.
-Vlad, imi pare bine, spuse uitandu-se fix si zambind.
-Vad ca ai puterea sa zambesti, esti un om tare.
-Nu, nu sunt. Pentru mine zambetul nu e putere, pentru mine zambetul e un refugiu, e resemnare. Ce as putea face acum?!
Am ramas tacuti un timp, ma gandeam cata dreptate avea- zambetul e pentru unii putere, iar pentru altii refugiu. Ma gandeam la toate datile in care ma refugiasem in zambetul cuiva, si iata cata putere imi dadea zambetul acestui om, cata incredere in sine imi arata acest refugiu al nevazatorului!...
-Cum s-a intamplat, am intrebat in cele din urma?
-Am orbit de prea multa frumusete, din dorinta de libertate, am orbit din delasare. Stii, delasarea ne face pe toti sa orbim, trecem pe langa multe si nu le mai vedem. Am cazut, am cazut cu motocicleta.

Vroiam sa-l intreb multe, vroiam sa-l intreb cum traieste acum diminetile, cum traieste apusurile, cum e viata lui, dar n-aveam curaj- imi era frica sa nu-l rascolesc, sau poate mi-era frica de raspunsuri.

-Intreaba-ma orice, imi spuse, de parca ar fi simtit frica mea. Nu-ti fie teama, nu mai ai ce sa rascolesti. Au trecut toate, imi amintesc de perioada cand eram om normal ca de o alta viata. Acum nu mai pot sa vad, dar stii, am multe avantaje astfel.
La inceput mi-a fost foarte greu, ma consolam cu gandul ca traiesc, poate asta m-a ajutat mult. Asa suntem noi, oamenii- daca mai avem o speranta, ne agatam de ea, si traim.
Hai sa-ti spun ce m-a durut cel mai tare. Cel mai tare m-a durut speranta.
Eram bandajat la cap si am auzit un doctor vorbind:
“-Bine ca traieste!”
Niciodata nu m-am gandit ca aceste vorbe ma vor face sa-mi doresc sa mor, ma gandeam ca nu pot sa vad din cauza bandajelor. Tarziu mi-am dat seama ca mi se ascutise auzul, orbisem.
Apoi zilele au inceput sa treaca incet, foarte incet.
Voiam sa ajung acasa, imi doream atat de mult sa plec din spitalul ala, sa nu mai aud consolari, sa nu mai aud compasiunea nimanui, sa nu mai aud nimic.
Nici nu ma gandeam ca pentru mine acasa nu mai exista.
Mi-am hranit atunci nadejdea cu dorinta de a ajunge undeva , unde nu-mi mai apartinea nimic- acasa.
Nu mai aveam nevoie de nimic, iar mila lor o uram. Nu exista mila, exista doar compasiune. Mila e pentru cel care o ofera, nu pentru cel care o cere. E facuta sa hraneasca vanitatea celui care o ofera si umilinta celui care o cere.
-De ce nu va e niciodata mila de voi, imi venea sa-i intreb.
Ma intrebam cum o fi acasa, mi-era frica de mila tuturor. Parintii au fost singurii care ma intelegeau. Ocoleau subiectul, incercau sa se poarte ca si cum nu s-a intamplat nimic.
Of, ce mila-mi era de ei! Da! Mi-era mila.
Ce paradox: unui orb sa-i fie mila de niste vazatori!
Camera mea am simtit-o. Nu o simtisem niciodata pana atunci- doar traisem in ea.
Incepusem sa-mi caut alte refugii, incepusem sa-mi pun intrebari. Cineva imi spunea ca daca fac rost de bani o sa ma pot opera in strainatate. Ce gluma buna, un orb sa faca rost de bani.
Apoi am realizat ca mi-a spus asta doar ca sa-mi dea o speranta, sa ma ajute sa traiesc.
Mi-era foame de sperante, tuturor ne e, dar acum aveam nevoie de sperante mai realiste sau poate doar mai...absolute.
Fii fericit, imi spuneam, acum poti visa cat vrei. Nu credeam niciodata ca-mi pot trai viata numai din vise, dar acum eram nevoit.
Aveam un avantaj, puteam visa.
Incet am invatat sa ma deplasez fara ajutor.
Ma trezeam dimineata si deschideam geamul...
-Ce inseamna diminetile pentru tine, l-am intrerupt.
-Buna intrebare. Stii, o sa te mire, dar pentru mine diminetile insemna mult mai mult decat pentru voi.
Eu simt diminetile, eu le adulmec. Mirosul aerului de dimineata ma face sa ma simt proaspat, agitatia strazii si pasarelele ma ajuta sa ma bucur ca traiesc.
Pentru voi diminetile se rezuma doar la vaz, pentru mine ele sunt simtiri. Nu stiu care dintre noi e mai limitat- eu, sau voi. Ce zici ?

Nu stiam ce sa-i raspund. Am inchis ochii si am ascultat tacerea lui.
De multe ori avem o singura varianta si din lasitate sau egoism ne-o construim pe a doua doar ca sa avem un refugiu. Cateodata o folosim, dar de multe ori o construim doar ca sa o avem undeva, acolo.
E ca atunci cand facem ceva impotriva noastra si ne cautam justificari, ne construim scuze ca sa avem ceva pregatit moralitatii.
Mi-am lasat privirea sa se piarda intr-o balta. Nu ma vedeam pe mine, vedeam doar balta- trista si neagra.
Ea ne privea pe amandoi, impartial, fara sa ne judece, ne oglindea si atat.
O balta vede oameni tristi, vede oameni veseli, dar nu-i judeca, n-o intereseaza. Sa se judece singuri, ea doar ii oglindeste.
Ea nu vede vanitati, orgolii, vise, sperante, tristeti, fericiri. Ea vede oameni.
Cred ca asa era si lacul lui Narcis.
Narcis mergea la el si cerea admiratie, lacul nu-i dadea nimic, doar oglindire.
Narcis cauta in el ceea ce voia el sa gaseasca, de fapt el nu cauta nimic, doar cersea..
El iubea lacul din vanitate si vanitatea l-a ucis.
De aia iubim femeile cand plang- din vanitate si din sete de superioritate.
Cand rad le iubim pentru sinceritate.
-Ce faci ? Ma intreaba Vlad. Te aud cum te gandesti.

Nu-l auzeam. Puteam sa-l vad, dar nu-l auzeam.

-Stii, ma intrebam cum iti e tie dor ?!

-Un nevazator cunoaste dorul suprem. Voua va e dor de ceva, de o persoana, de un loc, dar aveti dorul alimentat de ceva. Chiar daca persoana nu mai e, aveti o poza, aveti o cruce unde sa va rugati.
Eu n-am nimic, doar crucea mea. Mie mi-e dor fara sa sper, si urasc dorul asta, dar n-am ce face, e o parte din mine. Nu vreau sa-l las sa ma domine, dar il simt zilnic.
Voi, vazatorii, aveti o balanta a dorului: mi-e dor de... mai mult decat de… Eu n-am. Mie pur si simplu mi-e dor. Si totusi, realizez ca am si eu o ierarhie a dorulilor, una singura.
Mi-e foarte dor de mine. De chipul meu, de fapt, nu de mine.
Dar nu e un dor ca al vostru, nascut din dorinta si din trecuturi, mie mi-e dor din curiozitate. Si totusi nu mi-e dor sa vad. Am trairi pe care vazul mi le-ar anula, cred ca nu mi-e dor sa vad si din frica de superficialitate.
Vazul e cel mai superficial simt, nu-mi spune ca nu te-a inselat niciodata, mai ales atunci cand se intovaraseste cu visele.
Stii, cand nu mai vezi scapi de cateva sentimente care inainte te dominau dar castigi altele pe care inainte nu le simteai atat de profund.
Am scapat de ura, de orgoliu, de mandrie, dar nu pot scapa de iubire. Intelegi ? De aia mi-e dor.
Ai sa ma intrebi acum de pacatul preferat al unora, asa-i ? Ai sa ma intrebi de vanitate.
E prietena mea, azi ne certam maine ne impacam. Cu ea am ramas, inca ne acceptam.
Te-ai gandit vreodata ca de vanitate nu putem scapa toata viata?! O avem in noi de cand ne nastem pana murim, unii mai puternica, altii mai diminuata.
Vanitatea sta undeva ascunsa si asteapta circumstantele.
Circumstantele o fac sa iasa la iveala cand nu ne asteptam. Ea sta ascunsa si iese de fiecare data cand avem nevoie de ea, sau cand ne simte mai vulnerabili.
Unii nu recunosc, dar fara ea le-ar muri Eu-l.
Ar trebui sa fiu mai fericit acum ca ma domina mai putin, ca nu mai am timp de ea zilnic.
Sunt, totusi, bucuros: macar am reusit sa-i omor fiul - orgoliul. Si stii cum l-am distrus? N-am mai avut cu ce sa-l hranesc si intr-o zi a plecat. Sper sa nu se mai intoarca...

M-am uitat la ceas, era aproape amiaza, iar eu trebuia sa plec la redactie, dar ceva ma retinea- simteam o legatura profunda cu omul din fata mea.
-Oare orbii sunt mai telepatici ? M-am surprins intreband.
-Nu, nu suntem mai telepatici, doar ca vedem mai bine prin oameni. Voi ne vedeti, dar nu ne simtiti, noi nu va vedem, dar va simtim.

Mi se facuse foame si trebuia sa plec, dar foamea sufleteasca invingea foamea fizica.
Iar nu stiam ce sa-l intreb, si-mi pregatisem atatea intrebari!... Mintea mea alerga. Gandurile mele fugeau... Nu puteam sta locului... Iar el ma simtea...

Am venit sa-l intreb pe el si ma intrebam pe mine, halal jurnalist! Nu-mi venea sa cred: nu ma puteam ascunde de un orb. M-am ascuns atata timp de mine, iar acum riscam sa ma expun unui strain, unei umbre a constiintei. Constiintei? Mele?
-Esti prieten mai bun decat mine cu vesnicia, nu-i asa?
-Nu stiu ce sa zic, cred ca suntem la fel de buni prieteni, doar ca eu o accept mai usor. De multe ori imi doresc sa ma rencarnez intr-un copac, sa ma invat cu asteptarea, sa invat sa astept.
Sunt ca un condamnat pe viata care vazand ca timpul ii e dusman si l-a facut prieten. Unui condamnat pe viata timpul ii este foarte fidel, nu-l insala niciodata, desi el incearca sa insele timpul.
Rabdarea mi-a devenit prietena acum, inainte nu o cunosteam prea bine.
Cand eram copil si am vazut prima clepsidra , mi-am zis ca oamenii n-au inventat-o din dorinta de a masura timpul, ci sperand in reversabilitatea timpului.
Timpul se scurgea neoprit , nu-l interesa pe el de clepsidra.
Timpul nu se mai intoarce, doar istoriile se repeta, cand Dumnezeu mai intoarce clepsidra. Noua ca sa ne repetam ne-a dat greselile….. si uitarea.
Oare cate au inventat oamenii din dorinta de a-si alimenta visele ?!
De multe ori ne dorim sa mergem mai departe cu orice pret, dar ca sa mergi mai departe trebuie sa pleci de la “acum”.
Ce cuvant interesant: il zici si deja expira, nu mai are nici un sens dupa ce l-ai zis. Trebuie sa-l zici de fiecare data doar ca sa se piarda iar in timp.
Si cand te gandesti ca viata e formata doar dintr-un sir lung de acum-uri!...
Drumul spre moarte e construit din acum-uri, ce banal!
Ce altceva e prezentul, decat un gand din trecut impletit cu-n vis, spre viitor?!
Construim vise pentru viitor, dar din ce le construim? Din trecut.
Visele sunt doar porti catre viitor, construite din caramizile trecutului.
Fara trecut n-am avea din ce sa ne construim viitorul, iar ceea ce leaga visele de trecut e prezentul.
Daca am incerca sa ne facem vise din viitor spre prezent , n-am reusi decat punand amintirilor un “daca”.
Daca nu faceam asa era mai bine. Daca faceam asa era mai bine. Daca mi-as vedea viitorul, n-ar mai conta prezentul.
Si totusi, prezentul e viata pe langa care trecem. Prezentul e clipa, e fericire, e tristete. Prezentul e tot- bine ca trece!
Prezentul e un déjà vu continuu.
Trecutul e ceva nelimitat, se pierde undeva in noi, viitorul are limite….. pe care nu vrem sa le stim.
Am ramas pe ganduri un timp, tacuti, amandoi. Singura intrebare care mi-a venit in minte a fost “Ce zici Vlad, mai tacem?”

Am deschis ochii, era seara. Soarele se pierduse undeva prin vita de vie din curte. Cateva raze ne cautau, vrand se ne aminteasca ca existam, ca totul era real.

Am plecat spre casa cu gandul ca o sa ma intorc a doua zi sa-mi termin reportajul.
Aveam un gol mare in mine, nu stiam pana atunci ca tristetea poate fi atat de profunda.
Incepuse sa picure incet, cerul imi era complice in tristete.
Treceam pe langa oameni dar nu-i vedeam, parca treceam prin ei, si ei prin gandurile mele.
Ma simteam un inceput de nimeni, mergand spre un sfarsit de nicaieri.