Parfum de frezie

“În seara asta va fi lună plină, nu credeți?”
Am tresărit pentru că nu mă așteptam să dau peste cineva în această parte a parcului ce părea neumblată.
“Știți cumva dacă se mai găsesc frezii la timpul acesta?”
Cu surprindere am observat banca ascunsă la umbra copacilor bătrâni care parcă o protejau de adierea ce se revărsa dinspre lac. Stătea cu fruntea sprijinită în palme, cu coatele pe genunchi, dar într-o poziție chinuită, cu picioarele ridicate pe vârfuri. Cu spatele la mine, dar știa că sunt acolo. “Puteți să vă așezați, e loc destul pentru două persoane.” Banca, destul de lungă, era cioplită de fapt dintr-un singur buștean și era fixată pe alți bușteni mai mici așezați direct pe pământ. M-am așezat în celălalt capăt și atunci am înțeles de ce ținuta lui mi se păruse chinuită: banca era foarte înaltă și ca să stai în echilibru trebuia să ridici picioarele pe vârfuri. Era o poziție între două poziții. “Stăm aici ca și copiii mici, cu picioarele în aer”, îmi spuse și m-am întors spre el să îl observ. Nu i-aș fi dat mai mult de 40 de ani, doar barbă albă poate l-ar fi trimis mai aproape de 50. “Cred că va fi lună plină în noaptea aceasta”. Am ridicat din umeri căci nu prea obișnuiam să observ cerul. Ocupat cu cele pământești nu îmi găseam timp să privesc în sus. “Trebuie să rămân treaz de data aceasta! Cu orice preț trebuie să stau treaz!”

Soarele, agățat de boltă, se încăpătîna parcă să mai rămână putin acolo sus. “Nu caut să vă sâcâi cu întrebările mele, dar trebuie să îmi răspundeți: ați văzut cumva o fată cu flori la intrarea în parc?” Am încercat să îmi amintesc intrarea în parc, dar singura imagine ce o aveam la mine era trecerea bruscă de la asfaltul murdar la pietrișul aleii principale și din nou m-a lovit ideea că privesc prea mult în jos. “Trebuie să privim mai mult cerul” a spus brusc, parcă ghicindu-mi gândul. Câteva minute au trecut între o liniște deplină apoi s-a întors spre mine: “Și totuși sunt aproape sigur că în această noapte va fi luna plină. Am numărat zilele cu atenție, luna plină se repetă la fiecare 28 de zile.” I-am zâmbit încuviințând din cap. A schițat si el un zâmbet într-o parte apoi a continuat: “Ciclul Lunii se știe din cele mai vechi timpuri, nu este nici un secret. Și totuși pentru mine a devenit cel mai mare secret! … vedeți, eu nu pot să văd niciodată luna plină, se întâmplă așa întotdeauna, adorm și mă trezesc atunci când ea descrește. Starea asta … e de atunci, de când am primit acea floare. Au trecut mulți ani de atunci ... șase sau șapte. Nu, cred că au trecut doar șase… sau șapte? Era o fată la intrarea în parc, chiar acolo, pe unde ați intrat. O vedeam dimineața cu două găletușe cu flori, la început stătea în picioare, apoi după ce termina din prima găletușă o întorcea invers și ședea pe ea întinzând câte un buchețel celor care treceau. Pe atunci trăiau și ei cu mine, eram o familie fericită. Eu așa am crezut întotdeauna. Și apoi de ce nu am fi fost fericiți? Chiar dacă aveam un singur copil, îl priveam crescând în fiecare zi și ne simțeam blagosloviți. Primii zece ani au trecut uite așa” și a vânturat cu mâna prin aer de la stânga la dreapta. “Și următorii cinci au trecut la fel,” și din nou semnul cu mâna prin aer. “Aveți familie?” și s-a întors spre mine, dar nu de tot, ci doar ca să mă observe cu coada ochiului. Am scuturat din cap de două ori, căutând departe spre lac. “E bine să ai o familie, omul singur e mai întotdeauna trist. Noi am fost întotdeauna fericiți. Am avut noroc de o viață ușoară. Tristețea ne-a ocolit de cele mai multe ori. Am văzut mulți oameni triști, chiar aici în parcul acesta, dar noi … cred că am fost fericiți.” A făcut o pauză de parcă ar fi căutat un detaliu important. Am profitat ca să privesc iar lacul. Vântul arcuia puțin arbuștii de pe margine, care parcă îngenunchiaseră și își cereau iertare. “Înainte nu mă interesa luna. Dacă vreți să știți nici nu îmi amintesc să fi ridicat ochii vreodată la luna plină. În afară de acea noapte, desigur.” Și din nou o pauză. L-am mai privit puțin, stătea nemișcat de parcă se rușina să respire. Nu era încruntat. Oamenii se încruntă când încearcă să își amintească evenimente din viața lor, dar la el era clar: le știa. Nu se mișcase prea mult, ba chiar stătea în aceeași poziție de la început, chinuită, cu picioarele ridicate pe vârfuri, cu coatele întinse destul cât să se poată sprijini în pumni. “Īntr-o zi, exact ca aceasta, de toamnă, mă plimbam pe strada asta din spate, eram liber în ziua aceea, și am simțit că mă atrage ceva în parc. La intrare era fata de care v-am spus, cu un buchețel în mâna întinsă. Oamenii treceau nepăsători, cine mai caută flori în ziua de azi? Am trecut și eu la fel, urmărind cu coada ochiului silueta ei, cu privirea în pământ, probabil cu rușinea omului care nu poate să zică nu. Trecusem de ea binișor când am simțit nevoia să întorc capul. Era acolo în spatele meu. Se uita departe, prin mine și asta m-a făcut să mă opresc țintuit. Rămăsesem într-o stare de echilibru instabil, picioarele mele voind să continue dar ochii mei căutând să se apropie de ea cât mai mult. Şi cine credeți că a câștigat, ochii sau picioarele?” Am vrut să spun “Ochii desigur!” dar el mi-a luat-o inainte: “Ați ghicit, ochii… era ceva interesant, se formase un fir nevăzut între mine și ea care se întinsese nepermis de mult, aproape să se rupă. Și fiindcă nu am vrut să îl rup m-am apropiat de ea. Nu zâmbea deloc, doar o privirea senină. Era acea impresie pe care ți-o dă cineva care nu are nici o expresie. Ceva din liniștea statuilor dar și din calmul … în fine, cu o voce limpede mi-a spus: Eu știu ce aveți nevoie. Dar e cale fără de întoarcere! … Se întoarse din nou puțin către mine … “Cale fără de întoarcere, așa spusese și ea cu o seară înainte. Ascultam niște muzică, ... împreună totul e prea frumos, împreună vântul e mătăsos,împreună suntem de acum, pe un lung drum … Nu era prima dată când își amintea de greșeala făcută cu 20 de ani în urmă. Nu își amintea durerea fizică, doar pierderea, golul. După aceea am fost chiar fericiți. Primii 10 ani au trecut uite așa” și din nou a vânturat cu mâna prin aer de la stânga la dreapta. Și din nou pauza aceea de parcă ar fi uitat un detaliu important. Eu nu voi ajunge niciodată în Rai pentru ceea ce am făcut, așa mi-a spus în seara aceea. Şi apoi a doua zi am întâlnit fata. “Dacă v-ați putea întoarce să reparați acea greșeală?” nu prea înțelegeam, dar întrebarea ei era parte din gândurile mele deja. “Veniți la sfârșit de săptămână, o să înțelegeți atunci.”

“Cele câteva zile au trecut repede, aproape uitasem, era cam spre seară, ca acum, când mi-am amintit. Am alergat cu emoție până la intrarea în parc, acolo unde începe pietrișul. O căutam din ochi. Eram curios, interesat de ceea ce ar putea urma. Nu era nimeni la intrarea în parc! Am pornit încet în direcția aceasta cu mâinile în buzunare, târâind picioarele prin pietriș. Nu am observat banca decât târziu, trecusem deja de copacii ăștia de aici, din spate. Ea stătea în picioare, cu fața spre lac. Rochia de un portocaliu pal contrasta așa frumos cu apă albastră a lacului încât am privit peste umăr să caut Pictorul. Trebuia să fie un pictor pentru care se aranjase așa o imagine! “V-am adus floarea,” mi-a spus peste umăr. Până să ajung mai aproape s-a întors pe jumătate și am observat un mic pachețel în mâna ei. “Trebuie să fie lună plină și să adormiți pe mirosul aceste flori! Dar mai ales trebuie să credeți!” Eram încă uimit, nu mă puteam concentra, o parte din mine căuta încă pictorul acela, privirea ei se pierdea undeva departe iar soarele arunca o rază ca o aură în jurul ei. Mai ales rochia, acum descopeream culoarea cu mult mai aprinsă, de parcă luase foc, dar un foc mocnit, ținut în frâu. Imaginea pictorului ascuns undeva la umbra copacului nu îmi dădea pace, am întors capul să îl mai caut preț de numai o clipă, dar în locul pictorului umbra copacilor m-a învăluit și s-a făcut deodată frig. Ca și cum un nor foarte gros ar fi trecut prin fața soarelui, ca și cum soarele și ar fi terminat reprezentația şi căzuse cortina. L-am certat în gând pe pictor și am înaintat spre bancă. Spre uluirea mea ea nu mai era acolo. O formă luminoasă rămăsese proiectată pe întinsul lacului. Ştiți, cum se întâmplă de multe ori când privim direct în foc, minute în șir închidem ochii dar conturul flăcărilor rămâne proiectat pe retină apoi se stinge încet-încet. Pachețelul rămăsese aici, cam pe acolo pe unde v-ați așezat” și făcu o mișcare din cap spre mine. Am dat să mă ridic de parcă mă așezasem pe ceva interzis. A zâmbit iar dar nu m-a privit direct. Privea undeva aproape de mine ca și cum mi-ar fi citit conturul. Am rămas câteva secunde în acea poziție, nici pe bancă dar nici în picioare, vroiam să aud continuarea dar vroiam să și plec, de parcă aș fi știut-o.

Curiozitatea a învins și m-am lăsat înapoi pe bancă. A urmat iar acea pauză de parcă ar fi uitat un detaliu important. “Ce ar fi trebuit să fac?” a răbufnit el dintr-o dată speriind câteva tufișuri care s-au ridicat în picioare curioase. “Am ajuns acasă, am ascuns pachețelul într-un sertar și am așteptat să vină noaptea. Planificasem să o las să adoarmă mai întâi. Un fapt curios: fiind atât de fascinat de acel pachețel ori uitasem de necesitatea lunii pline ori cumva știam că afară urma să fie lună plină. În pat i-am urmărit un timp respirația ușoară. Luna își făcea datoria și arunca pe fereastră o rază lungă și tăioasă. Am deschis pachețelul la marginea patului. Știam ce trebuie să fac, să adorm pe mirosul acelei flori, nu putea să fie nimic mai simplu. Dacă aș fi avea puterea să repar acea greșeală? Mă gândeam că ar putea fi simplu, ca un vis. Frezia mică avea cinci flori, învoalate frumos. Păreau de un portocaliu pal dar interiorul petalelor era mov. Nu știu când am adormit. Dar știu că m-am trezit. Īn același pat, în același loc, în același an! De data asta se îndreptă de spate și mă privi scurt de parcă ar fi vrut să apese acele ultime cuvinte peste mine precum o semnătură pe marginea tabloului. În același an, înțelegeți? În același an! Se făcuse de mult dimineață, era liniște în casă. Știam că băiatul are școală și bănuiam că ea a plecat la ceva cumpărături. Eram dezolat, mă gândeam la fata din parc și parcă vroiam să o caut ca să îi râd în față. Vraja florii nu funcționase.

Primele semne de panică le am avut spre după amiază când nici unul din ei nu s-a întors acasă. Seara m-a prins într-o stare de agitație foarte mare, mă învârteam în cerc prin casă ca un câine în jurul cozii. Noaptea am petrecut-o afară, în fața casei. Priveam cerul de parcă aș fi vrut să cert luna. Și atunci am observat …” Îmi bătea inima și nu mai aveam răbdare. Trebuia să îmi spună mai repede continuarea. Deși cumva, ghicisem … “Da, ați ghicit, îmi spuse cu o voce joasă, lună era deja în descreștere, lipsea din ea o părticică mică. Dar cum era posibil? Luna plină are un apogeu de două-trei zile, cum este posibil să descrească după numai o noapte? Mi-a fost greu să admit că aș fi dormit atâtea nopți. Dar unde erau ei?”

“După vreo două luni oamenii din zonă au început să construiască povești despre mine. Unii mă vedeau un criminal gelos, alții ziceau că ei m-au părăsit fără să îmi spună. Unii îmi plângeau de milă, alții mă suspectau. Sânt cam șapte ani de atunci. Am înțeles relativ repede. Dar mai ales trebuie să credeți, mi-a spus ea atunci. Credința mea a fost slabă, înțelegeți? Ea a avut o credință mai mare și de aceea ea a plecat să repare greșeala. Și cred că cumva a reparat-o. A obținut ceva sacrificând altceva. Altfel cum să înțeleg că nu mai am băiatul lângă mine? Viața a mers pe un alt traseu, o cărăruie desprinsă din drumul mare. Închipuiți-vă un lăcușor, bine întemeiat, cu maluri clare. Și noi ne apucăm să săpam un mic canal ca să aducem apa mai aproape. Până la un punct apa va merge pe canalul creat, dar brusc, într-o zi, se va năpusti peste maluri spre chemarea pe care o are. Cine suntem noi să o ținem pe făgașul pe care îl vrem?
În toți anii aceștia din urmă mi-am făcut însemnări despre ei. I-am descris în cuvinte, în fraze simple, în poeme. I-am desenat cu mintea, până în cele mai mici detalii. Fiecare aluniță am pus-o la locul ei, până și pata aceea minusculă pe care o avea băiatul pe ochi. Căci se născuse așa, cu un punct colorat pe partea albă a ochiului. Era semnul nostru, era mândru că știam că e unic. Și semnul ei de la genunchi. Și tot așa, în seriile cu lună plină am venit aici. Am urmărit oamenii la intrarea în parc. Am alergat după fete tinere. Oamenii cred că sunt cel puțin nebun. Dar eu știu! Știu că se poate ajunge în Rai dacă te sacrifici. Eu nu am reușit să mă sacrific cu nimic. Ar mai fi multe de spus dar uite că se întunecă deja.” Am deschis ochii și cu surprindere am observat cum soarele arunca o ultimă privire de la marginea lacului. Stăteam aici de 30 de minute și totuși se făcuse seară. L-am privit. Revenise la poziția chinuită, cu fruntea sprijinită în palme. Nu a schițat nici un gest când m-am ridicat. De departe, în lumina serii, banca părea goală.

Am revenit a doua zi în parc mai mult mânat de o curiozitate. Mă gândeam că poate există o continuare la întâmplarea din ziua precedentă. Nori gri acopereau cerul și un vânticel vioi anunțat ploaia. Am dat un ocol, am aruncat câteva pietricele în lac, apoi am pornit spre ieșire. Pe ea am observat-o īn lumina gri doar pentru că era singura pată de culoare. Voalată, printre zidurile cenușii ale caselor ce se termină chiar în buza parcului. “De departe îmi pare că stă așa cu o mână întinsă de parcă ar oferi o floare”, am gândit instantaneu. Normal, distanța dintre noi era de vreo 200 de pași dar am străbătut-o în doar 5. Ca o plutire. Detaliile se clarificau la fiecare pas și așa am descoperit la picioarele ei găletușă întoarsă, peste care dormea un copil cu capul in mâini. “Nu doriți o floare? Este ultima pe care o mai am!” și mi-a zâmbit cu toată fața. Frezia mică avea cinci flori. Printre petalele de un portocaliu pal, culoarea aurului stins, țâsneau sageti mov, culoarea Pocăinței. Am încuviințat din cap mai mult mecanic. Vântul se întețise puțin și totuși părul ei lung nu se mișca în bătaia vântului. “Ceva din liniștea statuilor” am gândit instantaneu. “Vinzi de mult flori aici?”, întrebarea mea a ieșit dintre buze mai înainte să o gândesc. “Nu” mi-a răspuns, privind în jos către copil, “noi umblăm prin multe locuri, diseară plecăm undeva departe.” Am umblat în buzunar și i-am întins spunându-i “E tot ce am la mine”. “Nu e nevoie de bani e nevoie de credință!” Eram amețit. Și totuși, de unde … “Mama!” mi-a răspuns scurt. “I-am promis că o să le ofer pe toate. A murit când eram foarte mică. Mă legăna pe genunchi. Îmi mai amintesc doar semnul ei de la picior și cum îmi cânta un cântecel … împreună … vântul e mătăsos … I-am promis că o să le ofer până la ultima” arătând spre găletușă goală, “numai că dimineața găletușa e plină din nou. Așa că umblăm prin parcuri și oferim oamenilor care umblă singuri. Așa mi-a spus, să le ofer oamenilor care umblă singuri. Vântul s-a întețit brusc, aproape smulgându-mi floarea din mână. Preocupat să apăr petalele fragile nici nu am băgat de seamă când s-a îndepărtat. Cu copilul de mână și găletușa în cealaltă. “Copilul!” am strigat după ea. “Băiatul! Are un semn mic pe ochi, așa-i?” A surâs peste umăr în timp ce vântul prevestitor de ploaie îi ridica părul în șuvițe mici. Mi-a luat mult până să ajung la bancă, pași păreau împleticiți în întuneric chiar dacă eu îi simțeam hotărâți. La umbra copacilor bătrâni bușteanul lung aștepta răbdător. Învăluit în parfum de frezie, somnul a sosit ca o necesitate.