De-a lungul potecii pe care înaintam, se puteau zării cranii de oameni și de animale, abandonate pe marginea drumului prăfuit și plin de cotituri bruște, precum și câteva cruci răzlețe ale unor morminte improvizate.
M-a străbătut un frison la vederea acestora - era un peisaj complet înspăimântător -, dar mi-am continuat drumul. Oricum, nu mai aveam unde să mă mai întorc, trebuia să merg înainte - deși destinația finală s-ar putea spune că îmi era, practic, necunoscută.
Apoi, m-am apropiat de o pădure cufundată în beznă, misterioasă. Din adâncurile sale se auzea cântecul deformat al gnomilor mutanți, stranie întâmpinare (și avertisment, totodată) adresată călătorului ce s-a încumetat să pășească pe Tărâmul Morții.
Am intrat, curând, în spațiul pe care îl consideram a fi unul, într-un fel sau altul, interzis, la puțin timp după aceea.
Vaietele prelungi ale lupilor rivalizau doar cu sunetele scurte și guturale emise de câteva bufnițe ale Întunericului.
M-am cutremurat din nou și, atunci, pământul s-a despicat sub tălpile mele, lăsând să se întrevadă crăpături adânci, ce puteau conduce la adevărate crevase, iar eu am început să fug foarte repede, atât cât mi-a fost posibil, pentru a nu cădea în vreuna dintre ele.
Am fost cuprins de un sentiment teribil de neplăcut, de-a dreptul cumplit, fiindcă nu mai aveam timpul necesar de a privi înapoi, dar, în același timp, simțeam pământul cum se deschide în spatele meu, chiar pe dârele pe care le lăsaseră pașii mei în urmă cu nu mai puțin de câteva secunde. În acest fel, deși reușeam să evit capcana, practic aveam mereu sentimentul că pot fi înghițit de solul aflat în continuă mișcare.
Era ceva nu foarte departe de ruleta rusească. Îmi jucam viața la fracțiuni de secundă, la un noroc care putea să mă părăsească oricând.
Când, după mai bine de o oră și jumătate de fugă epuizantă natura adversă a părut că se domolește, în jurul meu au început să danseze șerpi uriași, extrem de veninoși.
Erau de o frumusețe stranie, agili și viu colorați, dar în același timp jocul lor te făcea să-ți înghețe sângele în vene, fiindcă la primul contact cu limba lor ascuțită, bifurcată, ai fi fost, practic, mort.
Le-am evitat atingerea preț de minute bune, timp în care m-am strecurat printre unduirile trupurilor lor letale, dar în cele din urmă am greșit. M-am împiedicat de o creangă căzută la pământ, care se așezase de-a curmezișul drumului, și m-am prăbușit la sol, cu toată greutatea.
Nu m-am lovit chiar foarte tare (se pare că această cădere mi-a fost totuși amortizată de covorul de frunze), dar m-am temut ca nu cumva pământul să înceapă să se crape din nou, dedesubtul meu.
Acest lucru, din fericire, nu s-a produs, dar am fost imediat încercuit de șerpii veninoși.
Unul dintre ei s-a aplecat asupra mea și, fulgerător, și-a îndreptat capul către gâtul meu, urmând să-mi dea, în cel mai scurt timp, sărutul Morții.
"Nuuu! Nu vreau să mor în acest fel!!!! Nu vreau să moooor!", am strigat cu toată puterea.
M-am trezit gâfâind, chircit, terifiat. Tocmai începuse cel mai lung și cumplit șir de coșmaruri pe care este de crezut că le-ar putea îndura o ființă omenească...


*


Sunt mort? Trăiesc? Ce s-a întâmplat, cu adevărat?
Cu greutate, am reușit să-mi rememorez fragmente din episoadele precedente... Fuga, coșmarurile, imposibila dragoste pentru Deea, povara vinovăției, strania reîntâlnire care avusese loc nu cu foarte mult timp în urmă...
"Asta voiai să știi? Suntem morți toți trei, acum înțelegi?", mi-am reamintit cuvintele ei, încă având în fața ochilor acea crăpătură oribilă care i se deschidea undeva aproape de baza craniului.
Dacă am murit, cum de mai pot visa? Cum de mă mai trezesc?
În acest caz, singura explicație rezonabilă ar fi aceea că, în fapt, nu am făcut altceva decât să pășesc într-o altă existență, pe un alt tărâm... (Așa cum, de altfel, credeam în timpul vieții că este posibil, chiar probabil să se întâmple). Astfel, viața în sensul obișnuit ar înceta, dar nu și existența...
Parcă mai contează în ce formă a existenței îmi continui damnarea? Poate că am devenit o fantomă în propriul apartament, acela în care îmi îmbrățișam iubita pe acordurile muzicii de ambient...
Și se pare că mi-am ales, drept pedeapsă, eternul ciclu al coșmarurilor terifiante din Pădurea Blestemată, perpetua povară a vinovăției în ce privește relația mea cu Deea, care ar fi trebuit să fie pură, sublimă, și chiar cea cu Mircea, ce ar fi trebuit să exemplifice iertarea...
Ar trebui totuși să încerc să nu mă mai gândesc. Să fac ceva, să-mi pierd vremea mergând prin orașul pustiu și prăfuit, să încerc să alerg prin parc sau să dorm lung și liniștit...
Orice. Orice e mai bine decât să intru în jocul morbid al remușcărilor și al unui coșmar care se pare că m-a ales el pe mine, înainte de a îl invoca eu pe el...
Am încercat să fac un pic de jogging în parcul destul de puțin populat la acele ore încă matinale, dar am fost întrerupt din alergare de un polițist care patrula chiar în momentele respective pe acolo.
Înalt, uscățiv, cu mustață - nu știu dacă aceasta ar trebui să fie imaginea clasică a unui om al legii aflat în misiune, dar în mod cert așa arăta el, iar uniforma pe care o purta nu lăsa loc nici celei mai mici îndoieli cu privire la meseria pe care o practica.
M-a descusut, tacticos.
"Scriitorul X? Ultimul domiciliu la... Ultimul job stabil în cadrul...".
Am confirmat, nu cu prea mult entuziasm, veridicitatea spuselor sale. Da, eu eram. În mod sigur. Nu putea fi altcineva.
"În numele legii, sunteți arestat pentru uciderea cu premeditare a Andreei Kretzulescu și a iubitului acesteia, Mircea Goran".
Mărturisesc că, chiar și în acele circumstanțe neplăcute și dătătoare de fiori, nu mi-am putut stăpâni un hohot sănătos de râs.
"Eu? Ucigașul Deei și al lui Mircea? Fără îndoială că este o imensă greșeală", am articulat, după ce mi-am mai revenit din amuzament.
"Vom vedea. Noi nu credem că este o greșeală", replică polițistul morocănos. "Acum vă rog să aveți amabilitatea să ne urmați... Tot ce spuneți poate fi folosit împotriva dvs... Aveți dreptul la un avocat din oficiu...".
Ce puteam face decât să îl urmez la secție? Știam că e o confuzie, dar trebuia să se lămurească și el de acest lucru.
Am petrecut ore bune în arestul poliției, tracasat, deprimat, înspăimântat de faptul că aș putea fi condamnat pentru o crimă pe care nu o comisesem. Mă uitam la pereții reci, la figurile care rânjeau cu subînțeles ale deținuților ce ieșeau din celule, într-o pauză...
Desigur, pentru ei libertatea avea un alt preț, pe care puteam să îl aflu și eu în curând... Era un bun de o valoare mai mare decât aurul, o nestemată mai rară decât diamantele...
A trebuit, în cele din urmă, să mă pregătesc pentru o nouă discuție cu polițistul.
M-a studiat atent din cap până în picioare, de parcă ar fi putut, chiar în acele momente, afla ceva nou din înfățișarea mea, apoi mi s-a adresat brusc:
"Cunoaștem atracția pe care o exercita Andreea asupra dvs. și, de fapt, relația pe care ați întreținut-o cu aceasta. Mai știm și ce a urmat de când a intrat în scenă iubitul mult mai tânăr și sportiv, Mircea. Crizele de gelozie, amenințările voalate. Totul. Atunci, cum de puteți nega cu atâta înverșunare?".
"Nu mă îndoiesc că oamenii dvs. și-au făcut datoria și au aflat în cele din urmă ce-i interesa - de la vecini, de la prieteni, din înregistrările convorbirilor telefonice. Dar mă surprinde că nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat. Vedeți dvs., recunosc (în premieră) că am intenționat într-adevăr să-l ucid pe Mircea. Pentru a termina povestea într-un fel. Pentru că totul îmi devenise insuportabil".
"Așa...", rosti polițistul, ca eliberat. Desigur că lucrurile luau exact întorsătura pe care și-o dorea.
"Dar n-am făcut-o. Aveam un șir de coșmaruri care mă torturau, care practic îmi distrugeau existența, și în cele din urmă le-am luat ca pe un fel de avertisment divin. Sau al sorții - luați-o cum doriți".
"Și atunci ce ați făcut?".
"Practic, nu am intervenit cu nimic în cursul evenimentelor. După toate probabilitățile, Mircea este cel care i-a luat viața Deei, apoi s-a sinucis. Cu același pistol", i-am servit omului legii, fără să clipesc, varianta pe care mi-o prezentase și mie Deea. Desigur, am trecut sub tăcere faptul că întâlnirea cu Deea probabil că fusese o "reuniune a fantomelor".
"Păi da. Cam așa am crezut că am descoperit și noi. Dar cum vă explicați, în aceste condiții, că arma respectivă, arma crimei, vă aparține?".
"Poftiiim??!". Am sărit de pe scaun, ca electrocutat.
"Nu e necesar să mimați uimirea. Pe scurt, noi bănuim că i-ați împușcat pe amândoi de foarte aproape, apoi ați pus pistolul (de pe care ați avut grijă să ștergeți orice amprentă) în mâna lui Mircea, ca să pară exact ce ați spus. O crimă urmată de o sinucidere".
"Nu știu cum de a ajuns arma mea acolo...", am rostit, după ce mi-am mai revenit din uluire. "Dar vă jur că n-am făcut-o eu".
"Vom vedea...", rosti polițaiul eterna replică. "Să știi că ai față de ucigaș", pronunță apăsat, privindu-mă drept în ochi.
Pentru mine, a fost exact ca și cum mi-ar fi spus: "tot te înfund eu până la urmă!".
Mi-am imaginat, pentru câteva momente, că îmi voi sfârși zilele în acea închisoare sordidă și plină de igrasie.
Ce blestem!!! Mircea se răzbuna, de dincolo de mormânt.
Îmi subtilizase pistolul și îl folosise, pentru ca toată vina să cadă asupra mea.


*


Intrarea în pădurea blestemată îmi părea la fel de stranie și de neprimitoare cum fusese întotdeauna. Dar știam deja că mă aflu pe un drum fără întoarcere.
Câteva zeci de leproși își curățau trupurile diforme într-o apă stătută, murdară. La vederea mea, au început să-și agite cioturile, parcă atinși de o stare de euforie, apoi
s-au îndreptat, încet, către mine, pentru a mă îndemna să intru și eu în apa pe care tocmai o folosiseră. Voiau, se pare, cu ardoare să devin unul de-al lor.
Am început din nou să fug foarte tare, fără să privesc înapoi, pentru a scăpa de acea oroare, de acele viziuni cumplite.
Am înaintat tot mai mult în pădure, neluând în seamă amenințările care, firește, nu lipseau nici acolo. Curând aveau să se facă din nou auzite tânguielile prelungi, sunetele deformate ale gnomilor, care păreau a se afla (ca și mine, probabil) la intersecția a două lumi, iar acele acorduri maladive, bizare nu erau altceva decât exprimarea faptului că nu-și puteau găsi liniștea orice ar fi făcut, că nu puteau aparține niciuneia dintre lumi în totalitate.
Apoi întunericul s-a lăsat brusc asupra Pădurii Morții. Nu se mai putea vedea nimic, singurele care mai sclipeau în beznă erau privirile aruncate prin niște ochi mici, roșii, de o specie nemaiîntâlnită până atunci de lilieci gri.
Acompaniat de aceste luminițe dătătoare de fiori, am mai înaintat câțiva metri, apoi m-am așezat jos, în mijlocul potecii, neputincios.
Mi-am lipit urechea de sol și am simțit cum acesta îmi răspunde, cum de la zeci de metri de sub pământ se aud acorduri stranii, neomenești... Pădurea avea, într-adevăr, un fel de puls al ei! Pe care nu-l dezvăluia însă oricui, ci doar sufletelor rătăcite care acceptau de bunăvoie stigmatul hălăduirii prin acele locurii stranii, mortale, primejdioase...
Poate că ar fi trebuit să mă simt mai bine. Oarecum privilegiat. Însă nu resimțeam, în acele momente, decât o imensă frică.
Omniprezentă, feroce, care îmi pătrundea în oase.
Am stat așa, ghemuit, lipit de pământ ore întregi, până când o firavă lumină a început din nou să însuflețească, timid, împrejurimile. Natura forfotea în jur, de parcă tocmai s-ar fi terminat o eclipsă.
Mi-am reluat, cu ceva eforturi, mersul. Dar am devenit în scurtă vreme prada lipsită de orice posibilitate de apărare a unor vrăjitoare ce aparțineau, parcă, altui timp.
M-au legat de un copac, apoi, după un descântec rostit pe o voce joasă, au început o serie de incantații magice, aproape tribale.
Mi-am dat seama că invocau cerurile și pământurile, se foloseau de apă, aer, foc, elementele primordiale, pentru a crea o vrajă... Pentru a aduce la viață un blestem. Totul în jur era neclintit, misterios, eteric... Apoi a trăsnit cu putere.
Nu era de ajuns blestemul care se abătuse asupra mea din evenimentele anterioare, acum se adăuga și cel creat de vrăjitoare...
De parcă m-ar fi auzit, una dintre ele a început să mă privească fix, cu răutate. "Aici, așa îi tratăm pe lași...", îmi aruncă, cu subînțeles, sugerându-mi, în același timp, că eu eram următorul.
Și-a ascuțit arma, un cuțit de vânătoare din secolul trecut, pe o piatră aflată la marginea drumului.
"Nu vreau să mor!!! Nu așa!!!", am strigat îngrozit, pietrificat de spaimă. "Spuneți-mi că nu-i adevărat...".
M-am trezit între cearceafuri ude, rupte și aruncate în dezordine, ceea ce arăta că mă zbătusem îngrozitor.


*


Singur în arestul poliției.
Singur, față în față cu o crimă pe care n-am comis-o, obligat să-mi chem iubita, pentru una dintre ultimele întrevederi, de dincolo de mormânt...
"Deea, iubita mea... Ce s-a putut întâmpla, ce ne-a fost sortit să trăim...".
Mi-am rememorat din nou tinerețea candidă, flirturile nevinovate, momentele de magie, când plecam acasă, fericit că i-am smuls o sărutare... Cum ne frecam obrajii roșii cu zăpadă, cum ne făceam planuri minunate, magice în ceea ce privește viitorul...
Cât eram de curați sufletește, cât de atinsă de ingenuitate era ea, naivitatea de care dădeam dovadă eu...
Râsete cristaline. Jurăminte de iubire. Priviri albe, strălucitoare, ca de căprioară.
Unde s-au dus toate acestea, pentru numele lui Dumnezeu, unde?
Totul trebuia să se termine în sânge? Eu trebuia să ajung acuzat de crimă, obligat să suport, în același timp, și adâncurile infernale ale unei Păduri Blestemate? Să plâng pentru că nu pot să-i duc flori la mormânt.
E un coșmar... Un adevărat coșmar.
Cel mai negru, dureros, și insuportabil pe care mi-ar fi putut fi dat să îl trăiesc.
După ore în care am contemplat pereții reci și am suportat glumele nesărate ale deținuților, polițistul a dorit din nou să îmi vorbească.
"Eu cred că ești vinovat, amice... Nici n-ai idee cât de convins sunt de asta".
Am dat din umeri aproape indiferent, în loc de a-i răspunde: "și ce noutate crezi că îmi aduci prin aceasta?".
"Dar mă intrigă poveștile tale cu pădurea". Luă o scurtă pauză, apoi continuă: "Vezi, voi fi sincer cu tine. Am o fetiță, o puștoaică - elevă în clasa a IX-a. Tot pomenește ceva despre o Pădure Blestemată și despre suflete rătăcite, ce nu-și află odihna... Iată ce a desenat alaltăieri".
Mi-a pus în fața ochilor un desen mare, făcut cu creionul, și realizat chiar cu ceva talent.
Terifiat, am recunoscut imediat mini-colonia de leproși, gnomii mutanți cântând cu ochii ațintiți către cer, șerpii, tribul, vrăjitoarele, pădurea cufundată în întuneric... Și, undeva la granița dintre cele două lumi, trei siluete plecate pe un drum fără întoarcere... Trei suflete - sau trei fantome, care puteau fi lesne identificate ca fiind a mea, a Deei și a lui Mircea...
Aproape că am scăpat hârtia din mână.
"Zici că fata ta le-a făcut?".
"Da. Crede că va trebui să mă caute acolo, într-o zi".
"Știu că nu mă poți crede... Dar, în fine - fiindcă ai adus vorba, am să-ți spun ceea ce probabil dorești de la mine: să-ți confirm sau să-ți infirm".
M-a privit, poate pentru prima oară de când ne întâlnisem, cu o curiozitate rară.
"Ascult", rosti, bătând cu degetele în masă, nerăbdător.
"Imaginară sau nu, e aceeași pădure. Identică, până în detaliu".
"Asta voiam să știu. În regulă, asta e tot pentru astăzi", rosti și se îndepărtă, lăsându-mă din nou singur cu încăperea gri, kafkiană, cu perspectiva petrecerii unei veșnicii încătușat și cu regretele înfiorătoare, tardive privind tot ceea ce se întâmplase vreodată în straniul triunghi amoros din care făceam (sau făcusem) parte.



*


Înaintez printr-o apă galbenă, murdară. Tot ce doresc este să scap cu viață.
Deși mă aflam în acest cadru morbid, nu mi-am putut stăpâni asocierea apei cu elementul primordial, al vieții. Poate că în ea se află ascunsă o taină...
Poate că apa m-ar putea elibera.
Trec printre mici diorame animate, aparținând unor timpuri diferite, printre ruguri aprinse și închisori medievale, printre baluri ale domnițelor și castele bântuite... Merg tot mai mult, tot mai departe... Nu mă opresc.
Văd siluete ale soldaților, moartea pe câmpul de luptă, caietele lui Copernic, desenele lui Da Vinci...
Sunt un călător prin timp. Văd epoci, trăiesc printre ei, mă contopesc cu ei, deși nu-i pot atinge.
Sunt martor al binecuvântării, al botezului săvârșit în biserică.
Yes!!! am strigat, ca în fața unei revelații. Am găsit drumul către mântuire, cărarea care iese din Pădurea Morții.
Sunt un biet călător în timp, și nu trebuie să intervin... Să fac orice, să îndur oricât, dar să nu intervin... Aceasta e legea. Regula ce nu trebuie încălcată.
Voi înainta încet, printre ape blestemate și torturi medievale, printre păduri bântuite și morminte uitate, printre cerșetori bolnavi și lilieci cu ochi sângerii, îmi voi duce crucea până la capăt...
Dar într-o bună zi totul se va termina.
Atunci de-abia îmi voi primi răsplata.
După ce am ieșit din apa gălbuie, m-am așezat la poalele unui copac bătrân, pentru a-mi trage sufletul. Am privit cu oroare zeci de corbi cum se năpustesc asupra mea, ca pentru a-mi scoate ochii, și a trebuit să reîncep să fug.
Sute de metri, kilometri... Am evitat lianele putrezite, șerpii veninoși ce și-au făcut din nou apariția, m-am strecurat printre crăpăturile amenințătoare din pământ și obiectele ritualice ale vrăjitoarelor...
După mult timp, m-am oprit - însă doar pentru a cădea din nou în mâinile acelui trib violent și foarte puțin primitor care mă terorizase în repetate rânduri.
Când l-am privit însă în ochi pe șeful tribului, am simțit în privirea lui că vrea să exprime ceva - mai mult, se uita la mine de parcă ar fi vrut să-mi vorbească.
Atunci am simțit, după foarte multă vreme, că voi avea din nou de făcut o alegere.
Care se va dovedi salvatoare sau letală.


*


Stau închis în celulă de luni de zile, poate chiar un an.
După ce m-am obișnuit cât de cât cu atmosfera insalubră, cu batjocura pușcăriașilor, cu hrana care nu e bună nici măcar pentru animale, a trebuit să mă confrunt din nou cu demonii trecutului.
Deea, Mircea și eu - am fi putut fi alții într-o lume mai bună?
Voi găsi vreodată poarta către acea altă lume? Pentru că acum totul îmi pare un chin de nedescris, o luptă inegală.
Singur nu doar cu pereții reci, dar cu povara mustrărilor de conștiință, a suferinței psihice. Chiar dacă nu eu fusesem cel care comisese crimele.
De dimineața și până seara, același lucru, în doze aproape letale. Un coșmar de nesuportat.
Cu aceste gânduri în minte, am adormit și am avut un vis straniu... A fost una dintre extrem de rarele ocazii în care am visat frumos.
Mircea și Deea trăiau - nu mă aflam în preajma lor, dar știam asta. Primisem un premiu literar într-o țară exotică, ceva îndepărtat și cu ieșire la mare.
Stăteam de vorbă la telefon cu cititorii, apoi mă scăldam în apa pură, cristalină, a acelei îndepărtate mări... Lăsam soarele să-mi bronzeze trupul, îmi aținteam din nou privirea către infinit.
Apoi mă retrăgeam în camera de hotel în compania unei femei frumoase - putea fi chiar soția polițistului, dacă judecam după uniformă.
Pe acordurile unei muzici de ambient, mă apropiam tot mai mult de ea, o acopeream de sărutări, iar ea îmi șoptea ceva fierbinte la ureche...
Bubuiturile în grilajul ușii metalice m-au trezit din tot acel vis minunat.
Polițistul voia să îmi vorbească iar.
Mi-a venit să urlu, dar am scos doar un icnet înăbușit.
"Poftiți...", l-am îndemnat, cu o politețe aproape exagerată.
Mă privi din nou atent.
"Păi, la drept vorbind, cred că am vești bune pentru tine...".
M-am uitat repede în spatele meu, ca pentru a-i sugera că s-ar mai putea afla cineva acolo.
"Pentru mine? Sigur nu ați greșit celula?", am adăugat, ironic.
"Nu, nu. Expertul nostru în balistică a confirmat că pistolul a fost ținut în așa fel încât focul ucigaș a fost tras chiar de victimă. Cu alte cuvinte, în cazul lui Mircea, a fost vorba de sinucidere".
"Da? S-a confirmat, în sfârșit?", am întrebat, neîncrezător.
"Da. Ceea ce aruncă în altă lumină tot cazul. Cum Mircea nu părea a avea niciun fel de probleme care să-l împingă la suicid până în acea zi, iar corpul Deei a fost găsit lângă al său, cu un glonț tras deasupra cefei din același pistol, rezultă că, în proporție de 99,99%, Mircea, orbit de gelozie, a ucis-o pe Deea, apoi s-a sinucis. Varianta ta".
"Vedeți? V-am spus eu...".
"Da, dar stai. Nu te bucura prea tare. Te vom acuza de altceva - de tăinuire. Vezi tu, poliția a aflat de tot acest caz la aproape doi ani de la producerea sa... Putea să nici nu afle. Un dublu caz, de crimă și sinucidere, trecut sub tăcere timp de doi ani... Fiindcă tu știai, nu-i așa? Chiar tu ai recunoscut".
"Bine, dar voiam să uit, la rândul meu. Ce rost ar fi avut să...".
"N-am spus să ne fi făcut munca. Ci doar să fi cooperat. Așa că, în concluzie, ești de vreun an și jumătate aici... Cred că vom mai găsi suficiente motive ca să te mai ținem cel puțin încă pe atât... Dacă nu chiar dublu".
Atunci totul s-a întunecat în fața ochilor mei. Am devenit un animal, o ființă care emana furie și sete de răzbunare. Mi-am imaginat pentru o secundă că aș putea fi liber aievea, undeva într-o vacanță foarte îndepărtată, alături de soția polițistului...
"Porc îmbuibat și cretin!!!", am răcnit, înfigându-mi unghiile în gâtul lui. "N-am să te las să-mi faci asta...".
A început să tremure ca o piftie.
Am luat repede de jos cuțitul pe care îl ascunsesem sub pat.
"Mai ții minte ce mi-ai spus prima dată? Că totuși am față de ucigaș? Mori, ratatule!", am exclamat și i-am tăiat gâtul dintr-o mișcare calculată, foarte adâncă.
S-a prăbușit, plin de sânge, la podea, cuprins de convulsii.
Ultimele convulsii.
Cele ale morții.
Atunci, într-o clipă fatidică, am înțeles cumplitul adevăr.
Devenisem, pentru prima dată de când începuse toată povestea, cu adevărat un asasin. Iar plata nu va întârzia să apară...
"Zici că fata ta le-a făcut?".
"Da. Crede că va trebui să mă caute acolo, într-o zi".
"Imaginară sau nu, e aceeași pădure. Identică, până în detaliu".
"Ce am putut să fac...", am murmurat, cu ultimele puteri... "Nu trebuia să intervin...".

*


Patru siluete pășesc agale, încercând să-și poarte crucea cu demnitate, într-un ținut straniu, întunecos, de unde nimeni nu s-a întors vreodată.
Sunt patru spirite rătăcite, patru fantome bântuind. Sau (poate...) patru suflete încarnate în patru trupuri, într-o lume paralelă.
Le așteaptă teribile confruntări, încercări în urma cărora vor trebui să demonstreze că merită altceva decât blestemul, moartea, otrava...
Pe câteva tăblițe roase, din lemn, de-abia ținându-se în poziție verticală, se putea desluși o inscripție cu caractere gri închis: "Speranța a murit, călătorule, căci de aici începe Tărâmul Blestemat. De vei scăpa cu viață, îți vei dori moartea, iar de vei muri, sufletul tău nu-și va afla odihna în veci...".